Prin modul în care Dumnezeu a orânduit astãzi lucrurile, prin aparenta serie de ”întâmplãri” care m-au fãcut sã mã pomenesc azi în biserica ctitoritã de Domnița Bãlașa (aflatã lângã Curtea de Apel București), taman la timp sã primesc binecuvântarea și stropirea cu agheasmã, am înțeles cã Dumnezeu vegheazã asupra tuturor și are grijã ca nici chiar avocații – plini de greșeli și pãcate, sã nu rateze șansa apropierii de Hristos.

Scriu aceste lucruri ca o meditație asupra momentului Botezului Domnului Iisus Hristos atât pentru mine cât și pentru alții asemenea mie, prinși în vâltoarea nevoilor și problemelor personale, prea preocupați sã mai dea atenție unor astfel de momente.

Istoricește vorbind, cu peste 2000 de ani în urmã, Iisus Hristos era botezat de cãtre Ioan Botezãtorul în apele Iordanului, fiind recunoscut de cãtre acesta drept cel care va boteza ”Cu Duh Sfânt și cu foc”. Spiritual vorbind, în ziua de Boboteazã, credinciosul ce este stropit cu agheazmã repetã simbolic (imitatio Cristi) gestul Mântuitorului de a fi botezat. Botezul de Boboteazã semnificã momentul deschiderii Cerurilor și pogorârii Duhului Sfânt asupra celui botezat. Prin acest gest de primire al agheasmei, al apei sfințite prin Botezul Domnului, ne facem pãrtași/martori la momentul botezului Domnului, slujba de Boboteazã având darul de a anihila spațiul și timpul și de a actualiza aici și acum, trãirea momentului de acum 2000 de ani. Prin sacralitatea actului stropirii cu agheazmã, retrãim momentul magic al botezului Domnului, primim alãturi de El și noi, dupã puteri, Duhul Sfânt.

Știu cã sunt mulți care criticã ”pupãtorii” de icoane și moaște la astfel de momente solemne, punând în discuție ”igiena” gestului de a pune gura (și eventual de a lua microbi) acolo unde au mai pus-o sute sau mii de oameni.

Pentru mine, sãrutarea Icoanei, a Crucii și chiar a mâinii preotului sunt semne de evlavie, de apropiere pioasã, smeritã, fațã de simbolurile Mântuirii. Gestul sãrutului este un gest de iubire, de atingere pioasã în singurul mod în care poți atinge fizic corespondentul fizic al idealului nevãzut.

Similar, în India existã aceeași discuție despre brahmanii care își recitã mantrele în fluviul Gange, considerat de ei sfânt, în locuri în apropierea cãrora se ard și se aruncã în aceeași apã morții (cenușa lor) uneori parțial carbonizați. Credincioșii hinduși sorb cu pioșenie din apa mâloasã și murdarã a fluviului, pe care o considerã purã și sfântã datoritã prezenței zeitãții în apele Gangelui. Și culmea e cã fac asta de ani de zile, și nu se îmbolnãvesc !

Similar, în creștinism are loc o transsubstanțializare și în cazul anafurei și vinului, care prin consacrare pierd calitãțile lor obișnuite (de pâine și vin) și devin pentru credincios – Trupul și Sângele Mântuitorului, cu care se împãrtãșesc prin Hristos, de harul acestuia.

Reactualizarea acestor momente, trãirea la unison cu întreaga creștinãtate a tainelor Bisericii lui Hristos – sunt ceea ce ne pãstreazã mlãdițe, mãdulare vii din trupul pãmântesc al lui Hristos, care este Biserica Lui.

Credința, acest ingredient esențial, împreunã cu înțelegerea semnificației acestor taine ale Bisericii, este cea care ne dã acces la acest fel de experiențe religioase, pe care știința nu a ajuns încã sã le cuantifice sau sã le explice.