Istoricul Petru Maior, în prefaþa cãrþii sale Istoria bisericii românilor, tipãritã la Buda, în 1813, scrie : Din pruncie am auzit bucuros pe bãtrâni, când grãiau despre lucruri vechi ale bisericii ºi ale vlãdicilor, în tinereþele sale vãzute sau ºi de la pãrinþii lor auzite. Dupã aceea înadins cercam sã aflu de acest feliu de bãrbaþi vechi de zile ºi însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibãneºti, am avut un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstã. Cu carele cu atâta mai mare plãcere aveam a cuvânta, cã pânã la capãtul vieþii sale mintea a avut nesmintitã, memoria nescãzutã ºi toate simþurile întregi. Numai picioarele îi cam slãbise ºi sprâncenele îi acopereau ochii. Într-o anchetã fãcutã în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultã, sub jurãmânt, peste 20 de martori þãrani români din satele Cãrpinet Leheceni, Sãliºte, Ceriºcior, Sohodul ºi Cãlugãrali care sunt toþi bãtrâni de 100 de ani.

Din vremea guvernãrii generalului Marcy se menþioneazã, în Banat, un oarecare Ciortan Petruþi (Czartan Petracz), care a murit la 1724, în oraºul Caransebeº, în vârstã de 185 de ani. în acel timp, fiul sãu din a treia cãsãtorie avea 90 de ani. În mãnãstirea Kukus din Cehoslovacia se aflã o picturã în ulei care reprezintã un bãrbat ºi o femeie, foarte bãtrâni. Pictura are urmãtoarea inscripþie în limba germanã : Iovas Rovin, de 172, ºi soþia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, cãsãtoriþi de 147 de ani, amândoi nãscuþi ºi domiciliaþi în Kodo(c), din districtul Caransebeºului, cu copii adevãraþi, 2 bãieþi 3 fete încã în viaþã, cel mai tânãr bãiat de 116 ani, ºi acesta are 2 strãnepoþi unul de 35 de ani ºi altul de 27 de ani ; zugrãvit în 25 august 1728. În anul 1731, amândoi erau încã în viaþã. În mai 1912, am vãzut personal, în cabinetul medicului dr. Virgil Budinþian din Caransebeº alte douã tablouri, care înfãþiºau pe cei doi soþi în port naþional bãnãþean. Pictura aparþinea altui pictor german, care reda pe scurt în limba germanã, biografia celor douã personaje, dar întrucâtva deosebitã de aceea existentã la Kukus. Sara a trãit mult timp dupã moartea soþului ei *. În 1759, are loc o mare anchetã pentru dovedirea notabilitãþii familiei Popa, din satul Poiana (judeþul Hunedoara), contestatã fãrã temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaþi, cu aceastã ocazie, 54 de martori, între care cel din urmã e bãtrânul Giurgiu Toader, în vârstã de 150 de ani, din satul Voia, care spune : Cum sã nu fi cunoscut pe rãposatul popa ªtefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcã eu sunt un om aºa de bãtrân, cã pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porþi, eu eram atunci deja gospodar cu casã cu fum ºi am dat eu însumi dare dupã poartã ; cu atât mai sigur a dat popa ªtefan. Pe fiul sãu, Avram, l-am cunoscut foarte bine ºi pe tata lui popa ªtefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcã am trãit împreunã în mare prietenie. Din mulþi copii ai lui popa Luca, unul  Ioan  s-a aºezat ca preot în Bobîlna ºi fiul acestuia, Atanasie, nouã românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înþeles cã mergând odatã acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomã de nobil pentru popa ªtefan (unchiul sãu) ºi fiul sãu Avram, ca atât el, cît ºi copiii sãi, sã fie scutiþi de orice poveri. (De fapt, diploma latinã e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ºtiu dacã unii sau alþii din aceºtia aveau iobagi, dar destul cã, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plãtit la cineva ceva, nici slujbã ca iobagi n-au fãcut. Începând cu popa Luca, din fiu în fiu, au fost toþi preoþi, stând pe pãmântul bisericesc din Poianã. Deci la vârsta de 150 de ani, moº Toader din Voia, iobagul nobilului Valentin Buda, da informaþii, care se pot confirma ºi prin alte dovezi istorice. Exista un þãran din pãrþile Nãsãudului, Tãnase Todoran a lui Dãnilã, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul Mocirla de lângã satul Salva, în prezenþa generalului Buccow a episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron ºi a celor douã batalioane de infanterie ºi 8 companii de cavalerie, chemate sã depunã jurãmântul ostãºesc — are tãria ºi curajul sã grãiascã : „De doi ani suntem cãtane, adecã grãniþeri, ºi carte n-am cãpãtat de la înãlþata împãrãteasã, cã suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dãm dare, facem slujbe cãtãneºti, copiii noºtri vor merge pânã la marginea pãmântului sã-ºi verse sângele, dar pentru ce ? Ca sã fim robi, sã nu avem nici un drept, copiii noºtri sã fie tot proºti, or vor învãþa ceva or ba ? Aºa nu vom purta armele, ca ºi sfânta lege sã ne-o ciufuluiascã tisturile. Jos cu armele ! Alungaþi afarã pãgânii din hotarele noastre ! Auziþi, creºtini români — numai vom sluji, când vom vedea carte de la înãlþata împãrãteasã, unde-s întãrite drepturile noastre ; pânã atunci nu, o datã cu capul ! Ce dã gubernia ºi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale de azi pânã mâine„. Ca urmare a acestei cuvântãri, generalul Buccow ºi episcopul Aron pãrãsesc în grabã adunarea. Bãtrânul Todoran, acuzat de instigaþie, a primit cumplitã pedeapsã : el a fost ucis, tras pe roatã, iar alþi câþiva þãrani au fost spânzuraþi pentru cã au cutezat sã cearã drepturi ºi libertate pentru neamul lor oropsit.

Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, cã în judeþul Hunedoara nu de mult a murit în Peºtiº românul Juon Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trãi încã mult timp, dacã împiedicându-se într-o buturugã, nu s-ar fi rãnit mortal cu coasa ce o avea în mânã. Lãsa dupã el pe fiul sãu Groza Juon, de 100 de ani, ºi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc ºi care lucreazã ºi acum cu vigoarea unui bãrbat de 50 de ani. Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din Monografia judeþului Arad, scrie la sfârºitul cãrþii sale urmãtoarele cuvinte despre doi þãrani români : În 1789, în cursul unei vânãtoare în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui þãran român. Bãtrânul gospodar însuºi povesteºte cã nemþii i-au alungat pe turcii din Boroº-Ineu ; aºadar s-ar fi putut sã aibã circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieþi, n-a ieºit niciodatã din hotarul satului ºi în viaþa lui pentru întâia oarã vede un domn. La 1 ianuarie 1894 moare un pãstor din Madrigeºti, în vârstã de 107 ani, dupã alþii de 120 de ani. care în viaþa lui o singurã datã a ieºit din satul sãu, când a fost în Gurahonþ, sã vadã trenul, ce fusese pus în circulaþie în 1890„. Învãþatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 : „În munþi se mai aflã oameni de pe timpul lui Horea, între alþii spune Iancu (Avram), cã se aflã un popã bãtrân, care a fost ºi cãpitan sub Horea. Acest popã, precum ºi alþi contemporani, multe desluºiri ar putea face asupra acestei rãscoale. Câte ºtiri preþioase n-ar fi transmis preotul cãpitan despre rãscoala lui Horea, chiar ºi la aceastã vârstã de circa 100 de ani, dacã ar fi existat cineva care sã-l întrebe ºi sã consemneze cele auzite ! Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depãºeºte cu mult pe toþi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din satul Cãrpinet (judeþul Bihor) pe care-l aminteºte ºi urbariul domeniului Beiuº, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se dovedi  printr-o hârtie datã, se pare, de împãratul Sigismund (1382-1438)  cã preotul Pîrvu este scutit de slujba oºtirii ºi de plata dãrii dupã pãmântul bisericii, se ascultã peste 20 de bãtrâni din 6 sate, dintre care mulþi sunt trecuþi de 100 de ani. Toþi depun mãrturie în favoarea preotului Pîrvu. Printre aceºti martori se aminteºte unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani, vârstã notatã de douã ori în actul de judecatã. Lupu vorbeºte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cãrpinet ºi înþelesul avut cu popa Pîrvul cel bãtrân, ca biserica sã se facã pe locul popii, asigurându-l cã preoþii urmaºi nu pot fi decât din neamul sãu, iar dacã cãrpinetenii vor aduce un preot strãin, sã-i dea recompensã 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieþii lui îndelungate, ajunge de se înrudeºte cu urmaºii popii cel bãtrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el înºirã toatã genealogia acestei familii. sursa : Magazin Istoric, 1968]]>