Romania si modelul extractiv

de Ovidiu Hurduzeu Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie sã înþelegem de ce o societate este prosperã sau este sãracã. De ce o societate, precum societatea româneascã, înzestratã de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este sãracã, iar alte societãți mult mai puþin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rãmas codașii Europei? De prea multe ori s-a spus cã România este sãracã fiindcã românii sunt hoți, leneși, ortodocși sau situați geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situația de astãzi, ci modelul politic și economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fãrã voia noastrã, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei țãri depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituții economice și politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent. Oraºul Nogales este situat la granița dintre SUA ºi Mexic. Practic, granița, marcatã de un gard, desparte în douã o comunitate care are aceeaºi origine etnicã, aceleași obiceiuri culturale, aceeași religie și același profil moral. Oraºul american Nogales ține de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraºul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului). Locuitorii oraºului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicanã doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraºul american beneficiazã de avantajele unui sistem politic, administrativ ºi economic în care domnesc „legea și ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituțiile statului funcționeazã fãrã corupție și birocrație înãbușitoare. Cetãțeanul știe cã funcționarul public acționeazã în interesul lui și nu pentru a-și umfla propriile buzunare. Dacã funcționarul public abuzeazã de puterea sa, el poate fi tras la rãspundere prin instrumentele democrației americane. În oraºul american Nogales, infrastructura și starea sanitarã a orașului sunt la nivelul unei țãri dezvoltate, copiii merg la ºcoalã, populația adultã are cel puțin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat și protejat de autoritãți. Locuitorii de peste 65 de ani, care formeazã o mare parte a populației, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurãri de sãnãtate. De partea mexicanã, practic, de partea cealaltã a gardului, întâlnim o situație care nu este mult diferitã de situația multor orãșele din România. Veniturile cetãțenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scãzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulților nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul școlar este ridicat. Tot ridicatã este și mortalitatea infantilã, condițiile sanitare din oraș fiind deplorabile. Strãzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpinã peste tot. Rata înaltã a criminalitãții, corupția, birocrația și ineficiența nu au nimic în comun cu „legea ºi ordinea“ care domnesc în partea americanã a orașului. Ca sã-þi deschizi o micã afacere în orașul mexican, trebuie sã dai ºpagã funcþionarilor corupți și sã plãtești taxã de protecție grupurilor infracționale. Te aștepți în orice moment ca micul tãu magazin sã fie jefuit de rãufãcãtori. Analizând situația celor douã comunitãți, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, și James A. Robinson, profesor de științe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) cã singurul lucru care le diferențiazã este natura și modul diferit de funcționare a instituțiilor politice și economice. Ei numesc tipul de instituții predominante în partea mexicanã a orașului Nogales instituții de tip extractiv. Astfel de instituții sunt o trãsãturã distinctivã a realitãților latinoamericane, realitãți care nu se explicã prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici sã analizãm situația din America Latinã sau din alte țãri din lume unde predominã instituþiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom pãstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conținut diferit. În linii generale, putem afirma cã de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituții extractive. Știm cu toții cã România este susținãtoarea ferventã a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roșia Montanã, proiectul de exploatare a gazelor de șist, proiectul de defrișare a pãdurilor țãrii – acesta din urmã fãrã binecuvântarea oficialã a statului, dar sistematic implementat de entitãți economice și politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului național și al comunitãților locale. Statul se face vinovat pentru cã nu vrea sã opreascã jaful din pãdurile românești, ci, dimpotrivã, încurajeazã un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul țãrii. Pe lângã defrișarea pãdurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte. În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „șpãguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei românești au fost vândute pe nimic unor indivizi aflați în strânsã legãturã cu statul mafiot. O parte importantã a programului de privatizare include înstrãinarea terenurilor agricole, o practicã extractivã ale cãrei consecințe devastatoare se vor simți în anii viitori. Aceste patru proiecte economice și sociale distrugãtoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacã România nu ar fi încãtușatã de o structurã politicã și administrativã extractivã bazatã pe instituții care nu creeazã bogãție, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura și fracturarea hidraulicã își au corespondent în metodele distrugãtoare folosite de instituțiile românești, în spețã, incompetența, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic și moral. Ca sã nu mai vorbim de lipsa credinței în Dumnezeu. În țara noastrã, instituțiile au fost deturnate de la menirea lor naturalã, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogãția creatã de societate în avantajul unui numãr restrâns de grupuri de interese. Instituțiile extractive nu sunt interesate de inovație, nici de asigurarea unor oportunitãți egale pentru toți membrii societãții. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal și investițional care sã promoveze o competiție corectã. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multã bogãție într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite și indiferent de consecințele pentru țarã. Este o bogãție extrasã în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesați doar de aurul, argintul și mâna de lucru ieftinã din teritoriile cucerite. România a cãzut pradã conchistadorilor interni ºi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat. Sã încercãm o comparație dintre oraºul mexican Nogales și situația din România. Orasul Nogales este situat în deșert. În partea americanã, deșertul este transformat într-o oazã de prosperitate economicã și de stabilitate socialã; în partea mexicanã, deșertul instituțiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruțãtor. Deșertul capteazã energia solarã, pe care o risipește noaptea, nu o poate reține și rãspândi pentru a crea viațã. Prin contrast, jungla și pãdurea rețin cãldura soarelui, o prelucreazã și o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formã de energie vitalã. În oraºul mexican Nogales, instituțiile pârjolesc bogãția realã, storc capitalul uman și nu fac nimic pentru a înmulți aceastã bogãție în mod sustenabil, spre binele generațiilor prezente și viitoare. Aceeași situație este valabilã în România, unde bogãția este stoarsã prin truda poporului sau creatã prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipitã apoi precum cãldura deșertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranþilor români, fondurile europene și banii împrumutați de la FMI încãlzesc economia și umflã unele buzunare „glocale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deșertic care va îngheța întreaga societate româneascã. Repetãm: deșertificarea mediului natural și jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauzã directã procesul de deșertificare a instituțiilor statului cu tot ceea ce el implicã: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural și uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politicã, lipsa mobilitãții sociale și, mai ales, risipirea oricãrei speranțe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuitã a resurselor naturale sunt însoțite de procese accentuate de entropie socialã. Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid. Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos “casã” și latinul caedere “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura țãrii, ci dãm foc ºi casei în care locuim, casa România. Experiența istoricã ne aratã cã în copleºitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prãbușit în mod spectaculos. Istoria însângeratã a Americii Latine este o lungã înșiruire de regimuri extractive care s-au prãbușit unul dupã altul, producând o imensã suferințã populației. Abia în ultimele douã decenii unele țãri din America latinã (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat sã renunțe la modelul extractiv în urma unor revoluții pașnice. România trebuie sã abandoneze definitiv modelul extractiv și sã înceapã de îndatã tranziția spre un model civic-distributist. Bogãția produsã sustenabil urmeazã sã fie larg rãspânditã în societate așa cum jungla și pãdurea capteazã energia soarelui și o prelucreazã cu „valoare adãugatã“ în folosul întregului ecosistem. Dacã vrem o altã Românie, avem nevoie de altfel de instituții. Deșertul trebuie transformat în pãdure. Pânã acum, noi am trãit în sistemul extractiv inaugurat de comuniști și perfectat de securiștii mafioți de astãzi. Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creștere economicã datoritã centralizãrii puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiție a creșterii economice, fiindcã asigurã stabilitatea socialã necesarã oricãrei investiții. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu existã o putere centralã. Un stat puternic este și chezașul apãrãrii interesului național în fața atacurilor de tot felul provenite din afara granițelor țãrii. Dacã aceastã centralizare și întãrire a puterii statului nu este însã însoțitã de rãspândirea unei rețele largi de instituții cu caracter inclusiv (care sã asigure mobilitatea socialã), productiv (sã creeze bogãție în loc sã o secãtuiascã pe cea existentã) ºi distributist (distributist în sensul de rãspândire a proprietãții productive și a democrației participative, nu numai în sfera politicã, dar și în cea economicã – vezi întreprinderile cu lucrãtori-proprietari și cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilã. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijeazã sãnãtatea și reproducerea organicã a întregului sistem. Un model de creștere nesustenabilã, dirijatã de instituții extractive îl urmeazã China de astãzi. Un alt exemplu recent îl furnizeazã Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar și-a plãtit datoriile dacã întãrirea statului turc nu a fost însoțitã de larga rãspândire a democrației economice și politice participative. Astãzi România continuã modelul extractiv, moștenit de la comuniști, așa cum America Latinã a continuat timp de secole modelul extractiv moștenit de la conchistadorii spanioli. Resursele țãrii noastre sunt stoarse și alocate de cãtre grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menținerii status quo-ului. Ca și în comunism, în România de astãzi existã prea puținã inovație instituționalã. Existã doar structuri instituționale anchilozate și „inovație“ în perfecționarea tehnicilor de jefuire a bogãției create. Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castã – un „sistem-acvariu“. Instituțiile extractive, politice și economice, nu au nici un interes sã se primeneascã, sã promoveze mobilitatea și dreptatea socialã, sã investeascã în competențã și inovație. În statele dezvoltate, investiția în competențã și inovație este sprijinitã de aranjamente politice de tip distributist, care împiedicã grupuri restrânse sã monopolizeze puterea politicã și s-o foloseascã doar în interesul lor și în detrimentul societãții. Este adevãrat cã neoliberalii încearcã din rãsputeri sã reinstaureze sistemul extractiv și în economiile avansate. În România, un stat slab a permis susținãtorilor modelului extractiv sã acapareze unitãțile economice ºi instituțiile publice și sã le deturneze de la menirea lor inițialã. Vrem sã fie bine înțeles! Nu statul este extractiv prin definiție, ceea ce ar justifica dupã unii restrângerea atribuțiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituțiile publice și entitãțile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmãrește doar astfel de scopuri, ceea ce urmeazã este incompetența generalizatã, inegalitãți sociale flagrante, ruina economicã și colapsul final. Pentru o anumitã perioadã de timp, instituțiile extractive creeazã mari avantaje grupurilor de „aleși“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însã concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivã. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creeazã o instabilitate politicã permanentã și mari animozitãți sociale. Dacã nu vom opera o transformare politicã și economicã fundamentalã a instituțiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge și peștii din el se vor trezi pe uscat, zbãtându-se precum peștii aruncați pe mal dupã o furtunã pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deșertificare tind din ce în ce mai mult sã aibã puterea unor taifunuri. Ce-i de fãcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, dupã cum se observã în acești ultimi ani – ci între instituții anchilozate de tip extractiv și instituții inclusive de tip productiv-distributist. Dacã vom continua sã menținem instituțiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat. În primul rând, sã oxigenãm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaților. Societatea româneascã se sufocã. Se sufocã IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri –, se sufocã medicii, profesorii, se sufocã tinerii care nu mai au nici o perspectivã, satele sunt muribunde iar majoritatea orașelor din țarã se gãsesc și ele într-o stare jalnicã. Sã nu mai vorbim de infrastructura de transport, educație, cercetare sau instituțiile de culturã. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizați se simt de parcã ar fi fost înghesuiți în vagoanele unui tren de marfã care-i duce spre locul ecocidului. Ajunși în pragul disperãrii, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge ușile vagoanelor și se vor nãpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie. Reformați statul, deschideți sistemul politic și economic dacã nu vreți ca el sã fie deschis prin violențã și anarhie. Nu mai mizați pe faptul cã v-ați trimis odraslele în strãinãtate ºi cã tot ce-ați jefuit ați ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea rãbda / Când foamea ne va rãscula / Hristoºi sã fiþi, nu veþi scãpa / Nici în mormânt! Instituțiile politice ºi economice trebuie sã redevinã inclusive, adicã sã permitã mobilitatea socialã. Dacã un tânãr capabil emigreazã în Australia, SUA sau Canada, el are șanse reale sã avanseze pe scara socialã datoritã capitalului de cunoștințe și integritãții sale morale (cel puțin așa a fost pânã la declanșarea crizei). În Romania, aceste calitãți, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supraviețuirea sistemului extractiv. În Romania interbelicã, fii de țãrani au ajuns mari personalitãți fiindcã în acea perioadã sistemul politic românesc nu era extractiv ci inclusiv-distributist: proprietatea productivã era larg rãspânditã în societate, iar bogãția era folositã pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea șanse sã avanseze pe scara socialã dacã își vedea în mod serios de treaba lui și conlucra cu aproapele sãu. Clasa politicã nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Rãspunzând voinței poporului, elitele românești au creat instituții distributist-inclusive. Țãranii au fost împroprietãriți, clasa politicã s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNÞ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildã, au înțeles sã îmbrãțișeze interesul naþional și nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influențele bolșevice, bucurându-se de o perioadã înfloritoare de progres social și economic într-o vreme în care țãrile dezvoltate treceau prin cea mai neagrã perioadã din istoria lor modernã. Sistemul actual trebuie deschis ºi permisã intrarea pe scena politicã româneascã a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care sã reprezinte cu adevãrat aspirațiile populare. Este aproape imposibil sã formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislații. De asemeni, este tot mai greu sã pornești o firmã și s-o menții în hãțișul de reglementãri, de impozite covârșitoare și fãrã sã plãtești o anumitã „taxã de protecție“. Democrația participativã trebuie întãritã și însoțitã de o economie participativã în care firmele mici sã aibã o șansã realã pe piațã. În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist ºi mutualist – lipsesc aproape cu desãvârșire deși acestea ºi-au dovedit rezilienþa pe timp de crizã. În schimb, se promoveazã pe toate canalele media entitãți economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea sã distrugã Roșia Montanã, multinaționale al cãror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrișeazã pãdurile sau vor sã exploateze gazele de șist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deșeuri toxice (fabrici de formaldehidã, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncã au creeat IMM-urile în România? Câte joburi creeazã transnaționalele venite sã stoarcã din țarã un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajãm pe unele și le tot încurajãm pe celelalte? O țarã poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist ºi vice-versa. Oraºul mexican Nogales nu este condamnat la sãrãcie iar oraºul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivã. Derivele extractive ale societãții occidentale din timpul crizei economice ne aratã cã democrația nu este scutitã de propriile ei riscuri. Cert este cã instituțiile din România, pentru a pãstra status quo-ul, vor cãuta sprijin oriunde în lume existã structuri și mentalitãți extractive. Dacã poporul se va trezi din letargie și va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate sã renunțe la actualul sistem extractiv (în speranța cã își vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesarã sã construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar sã vrem cu adevãrat! Sursa: A Treia Forta]]>