Sunt mulți cei naivi (sau care fac pe naivii !), susținând că România este un stat democratic, având o Constituție ce garantează cetățenilor drepturi inalienabile. Oamenii aceștia de obicei se înfășoară în tricolor și nu pierd niciodată ocazia – în public sau la emisiuni TV, să declame din Constituție, agitând frenetic în mână mica cărticică fundamentală, mai ceva decât pastorii evangheliști sau martorii comunismului lui Mao.
Acești fanatici ai Constituției sunt în general idealiști din categoria “idioților utili” – cum îi denumea Lenin, care chiar cred – în ciuda tuturor dovezilor contrare, că cetățeanul român se bucură de acele drepturi consacrate în Legea fundamentală. Ceea ce pierd ei din vedere este faptul că principiile și libertățile enunțate în textul constituțional sunt ANULATE simplu, prin sintagma “în condițiile legii“, respectiv prin trimiterea la legi care limitează și uneori anulează ceea ce statutează textul constituției.
Câteva exemple:
Art. 23 – Libertatea individuală
(2) Perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.
(13) Sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penală. (nu și celelalte măsuri privative, precum carantina, izolarea sau internarea nevoluntară – care deja au devenit evenimente la ordinea zilei)
Art. 25 – Libera circulaţie
(1) Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept.
O altă categorie de drepturi fundamentale sunt stipulate în diversele tratate internaționale la care România este parte, cum ar fi spre exemplu, Convenția de la Oviedo, cu a sa regulă generală prevăzută la art. 5: “O interventie in domeniul sanatatii nu se poate efectua decat dupa ce persoana vizata si-a dat consimtamantul liber si in cunostință de cauză.“
Dacă ar fi să ne luăm după prevederile art. 20 din Constituția României, privind Tratatele internaţionale privind drepturile omului, Convenția de la Oviedo are întâietate în fața oricărei legi adoptate în România în domeniul medical, cum ar fi spre exemplu proiectul vaccinării obligatorii:
(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Problemele apar în practică, atunci când realizezi că jandarmii, polițiștii, procurorii și judecătorii se șterg la cur cu orice convenție internațională, asta în situația rară în care au auzit măcar de ea. Căci în Românica, organul nu aplică legea, ci ORDINUL. Venit de sus, de jos sau din lateral, nu contează, dacă e ORDIN, se aplică, indiferent cât de neconcordant este el cu Constituția, legislația română sau tratatele internaționale.
Și totuși, CINE și mai ales CUM conduce România ?!
Conform principiilor democratice, există 3 poli ai Puterii: puterea legislativă, cea administrativă (guvernamentală) și puterea judecătorească. Aceste 3 forțe ar trebui să fie separate, independente, într-un permanent echilibru de forțe, astfel ca, sub paza Președintelui (garantul echilibrului puterilor în Stat !) nici una dintre ele să nu acapareze conducerea Statului.
Acesta este răspunsul pe care filosofii politici moderni l-au dat întrebării puse de poetul Juvenal în Satirele sale (Satire VI, par. 347–348): Quis custodiet ipsos custodes? (Cine îi va păzi pe paznici ?)
Din păcate însă, toate cele 3 Puteri ale Statului Român au sucombat în fața celei de-a patra putere în stat, nevăzută și totuși omniprezentă: PUTEREA SERVICIILOR SECRETE.
Căci în România, “serviciile” controlează tot: de la numirile președinților țării și ale candidaților pe listele de partid până la membrii guvernelor; de la procurori și judecători până la șefii Jandarmeriei și Poliției. În România, “serviciile” sunt active în toate domeniile vieții: în comerț – prin firme ale “băieților cu ochi albaștri”; în presă – prin “ofițeri” pe post de realizatori de emisiuni sau “analiști politici”; în Biserică – prin înalți prelați șantajabili datorită colaboraționismului lor.
Practic nu există domeniu al vieții sociale, economice, politice și religioase – care să fi scăpat de contaminarea cu acest putregai al forțelor oculte ale securității, cu scopuri și mijloace dincolo de înțelegerea omului obișnuit.
Căci doar așa se explică “fluiditatea” – dusă până la aglutinare, a Puterilor în Stat, aliniate și cântând în cor, cuminți, partitura scrisă de păpușarii serviciilor secrete – spre binele nostru, desigur.
Problema eliberării României din dictatura serviciilor secrete nu este una simplă. Ea seamănă întro oarecare măsură cu problema dictaturii pe cale de instaurare a guvernării invizibile a Noii Ordini Mondiale. Căci atâta vreme cât centrul de putere reală este secret, iar membrii săi sunt ascunși opiniei publice, aceștia sunt feriți de furia mulțimii în eventualitatea unei răscoale sau revoluții.
Din start, ipoteza eliberării puterilor Statului din ghearele acestor forțe securistice – prin mijloace democratice – este exclusă, căci controlul cvasi-total exercitat de această oligarhie securistă, nu poate fi combătut prin mijloace legale. În opinia mea, soluția este una dificilă și de lungă durată: educarea românilor în spiritul altruismului și unității, creșterea unei societăți civile sănătoase, sprijinită de o majoritate devenită imună la pomeni electorale și manipulări mediatice.
