Pentru majoritatea oamenilor din țãrile civilizate europene, printre care și România, ipoteza rãzboiului aici și acum, la noi în țarã, în orașul nostru, pe strada noastrã, este de neconceput. Rãzboiul e o chestie pe care o percepem cã li se întâmplã mereu doar altora: fie în filme, fie în buletinele de știri, la televizor, din alte locuri ale planetei. Fiind un fenomen la fel de absurd ca și bolile fatale gen leucemie, cancer, sida, el este de neconceput: nu ni se poate întâmpla nouã. Cã doar noi nu am supãrat pe nimeni, noi suntem oameni buni, pașnici, nu ca alții care trãiesc rãzboiul pe pielea lor.

Și, la fel cum receptãm nenorocirea sau moartea altora, cu acea jenã și dorințã prost mascatã de a schimba subiectul, la fel aruncãm la periferia preocupãrilor – ca pe un lucru neplãcut și ideea unui conflict militar armat la noi în ogradã.

Oricât ar putea pãrea de absurd, rãzboiul se încãpãțneazã sã se „întâmple” mai des și mai aproape decât am crede. Dacã stãm sã privim din perspectivã istoricã, românii de astãzi sunt printre puținii care nu au prins cel puțin un rãzboi în decursul vieții lor. Și nu știm cât va mai dura aceastã acalmie…

Sunt și unii optimiști care cred cã umanitatea a „evoluat” iar epoca rãzboaielor a trecut odatã cu intrarea în era vãrsãtorului, caracterizatã de conștiințã globalã unificatã, pace și fraternitate planetarã. Statisticile aratã însã cã rãzboaiele moderne, chiar zonale, sunt mult mai distructive și mai periculoase la adresa civililor din zonele de conflict decât rãzboaiele „clasice”.

Alți optimiști, precum Lucian Boia – în lucrarea Mitul democrației, considerã cã rãzboaiele „totale” de tip „național”, cu armate ce incorporeazã toatã suflarea, sunt de domeniul trecutului. Citez de la pag 77 a cãrții lui Boia: „La începutul mileniului III, suntem pe cale sã revenim la o concepție similarã (celei din Evul Mediu, când rãzboaiele erau purtate de profesioniștii din nobilime n.n.): spre o armatã de meserie. În curând, chemarea contingentului sub arme va fi o amintire a trecutului. Îi rãmân astfel armatei naționale douã secole de istorie, de la rãzboaiele Revoluției franceze, primele rãzboaie „populare”, la Rãzboiul din Golf, primul rãzboi de tehnicieni: epoca în care națiunile s-au înfruntat nu prin reprezentanți, ci prin întreaga lor masã.”

Din pãcate nu pot împãrtãși optimismul autorului mai sus citat. Când te învecinezi cu o forțã militarã de amploarea Rusiei, orice armatã profesionistã sau alianțã militarã euro-americanã devine insuficientã.

Celor care sperã atacului armatelor rusești li se vor opune batalionul Scorpionilor Roșii din Afghanistan împreunã cu batalionul american de la Deveselu, este doar un naiv. E ca și cum ai încerca sã oprești o invazie de lãcuste cu o divizie de 10 muște. Oricât ar fi de bine antrenate muștele, tot vor fi copleșite numeric de asaltul milioanelor de lãcuste.

Evident, suntem în epoca rãzboaielor televizate, care sunt obligate de presiunea opiniei publice de pe întreaga planetã sã pãstreze aparențe „morale”. Americanii au atãcat Irakul nu pentru petrol, ci pentru a aboli „tirania” reprezentatã de regimul Sadam. În Siria, s-a pus aceeași placã a „apãrãrii democrației”. Rusia a însângerat Caucazul și Georgia sub pretextul nobil al „protejãrii minoritãții ruse” – și exemplele pot continua, ajungând pânã la cele din categoria hilare: sã ne amintim – când tancurile rusești au intrat în Ucraina, ocupând Crimeea, dupã faza inițialã de negare din partea politicienilor ruși, aceștia au declarat, senini, cã tancurile acelea au trecut granița „din greșealã” în cursul unor aplicații militare din apropierea granițelor – și dacã tot erau acolo, au uitat sã mai plece, ba au și început lupta cu soldații ucrainieni.

Nu pot decât sã îmi imaginez o lista de posibile pretexte ale invadãrii Moldovei și României de cãtre ruși:

– mergeau spre litoralul bulgãresc în concediu, și s-au gândit sã o ia prin România, cu tancurile

– veneau sã asiste la o reprezentație a trupei de balet rusesc Balșoi din Moscova, care urma sã evolueze pe scena Operei Naționale din București – și s-au gândit sã nu se bazeze pe trenurile din România – proverbiale pentru întârzierile lor – motiv pentru care au preferat sã vinã pe tancuri;

– veneau sã asiste la deschiderea oficialã și punerea în funcțiune a bazei de rachete de la Deveselu – dar au uitat invitația acasã. Și da, au venit cu tancurile ca sã poatã trage niște salve de salut în cinstea sãrbãtoririi acestui eveniment.

Problema este: ce ne facem noi, oamenii obișnuiți, cu joburi, case, familii și vieți prin zona în care vor sã se joace ãștia de-a rãzboiul. Ne bãgãm sau stãm deoparte ?

Vrând, nevrând, povestea asta ne va lua pe sus, indiferent de pãreri sau opinii. Rãzboaiele se întâmplã brusc, nu le voteazã lumea, poporul. Deciziile în acest sens le iau alții, de multe ori nici mãcar liderii națiunilor unde se aflã teatrul de rãzboi. Și pentru cã elementul surprizã a contat de la prima bâtã în cap datã în paleolitic (încã nu apãruse atunci termenul de „perversa ca pe Tg. Ocna”) pânã la blitz krieg-urile germane, și astãzi existã „lovituri fulgerãtoare”. Deci nu e exclus sã ne culcãm dimineața cu planuri de om comun, iar dimineața sã ne trezim cu camionul de încorporare la scara blocului, și cu uniformele de soldați pregãtite din timp în cazarme – întru apãrarea Patriei.

Din cele povestite de amici ziariști care au fost în zone de rãzboi, viața oamenilor din țara respectivã se schimbã – în rãu – peste noapte. Dispar (mai mult sau mai puțin) beneficiile civilizației: apa, curentul electric, transportul în comun, alimentele din magazine, medicamentele, internetul și telefonia mobilã – exact lucrurile fãrã de care nu putem concepe un trai decent. Orașele devin catacombe din care toatã lumea încearcã sã fugã, sã se refugieze la adãpost, departe de lupte.

Întro asemenea situație, instinctul de supreviețuire iese de sub pojghița de educație ce definește omul modern, iar mulțimile se manifestã haotic, oamenii se transformã în animale mânate de o singurã dorințã: sã supraviețuiascã. Fiecare pentru el, sau pentru familia lui. În astfel de momente, viteza de reacție, pregãtirea, planul, opțiunile alternative pot face diferența.

Punând rãul înainte, e bine sã îți faci un plan – cãci orice plan e mai bun decât nimic – în caz de rãzboi. Sunt favorizați cei din mediul rural, sau cei ce locuiesc la marginea orașelor. Cei cu casã la curte, care au un generator electric, o fântânã proprie, un stoc de cereale, niște animale în ogradã. Sunt bune și ascunzãtorile, în caz de necesitate.

Bãrbații au de optat: sã fugã sau sã lupte. Dacã vor sã rãmânã sã lupte, e bine sã își asume toate consecințele acestei alegeri, inclusiv moartea sau mutilarea, imposibilitatea de a-și mai ajuta familia. Dacã aleg sã fugã, își asumã fuga, lipsurile, permanenta hãituire, pedeapsa pentru fuga de încorporare – care îi poate trimite (dacã sunt prinși) în fața Curții Marțiale.

Cred cã meritã sã meditãm un pic asupra acestor posibilitãți și opțiuni, indiferent cât de fanteziste sau de improbabile le-am considera. Nu se știe niciodatã…

]]>