Petre Þuþea s-a nãscut în ziua de 6 septembrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel ºi la Liceul „Gheorghe Bariþiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultãþii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiazã formele de guvernãmânt. Colaboreazã la diverse publicaþii naþionaliste, alãturi de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcãnescu ºi mulþi alþi intelectuali care fãceau parte din generaþia anilor 1930, unde publicã numeroase articole, studii de economie ºi politicã. Dupã invazia comunistã din România, Petre Þuþea este arestat ºi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncã silnicã, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sãnãtatea zdruncinatã datoritã repetatelor torturi la care fusese supus. Nici dupã eliberare ºicanele Securitãþii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinþa sa modestã au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Þuþea lucra. De la Petre Þuþea nu ne-a rãmas o operã structuratã, el devenind foarte cunoscut mai ales datoritã extraordinarului sãu talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creºtinã”, publicat la Iaºi, la editura Timpul. Deºi Petre Þuþea se defineºte adesea pe sine ca fiind un mistic creºtin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate ºi o aplicabilitate rar întâlnitã. De exemplu, urmãtoarea pãrere: „Cum vãd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la bisericã. ªi folosind ºtiinþa ca peria de dinþi.” În cele ce urmeazã, câteva frânturi din cugetãrile marelui gânditor creºtin Petre Þuþea. (N.P.)

Se spune cã intelectul e dat omului ca sã cunoascã adevãrul. Intelectul e dat omului, dupã pãrerea mea, nu ca sã cunoascã adevãrul, ci sã primeascã adevãrul. Am avut revelaþia cã în afarã de Dumnezeu nu existã adevãr. Mai multe adevãruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevãr. Iar dacã adevãrul este unul singur, fiind transcendent în esenþã, sediul lui nu e nici în ºtiinþã, nici în filozofie, nici în artã. ªi când un filozof, un om de ºtiinþã sau un artist sunt religioºi, atunci ei nu se mai disting de o babã murdarã pe picioare care se roagã Maicii Domnului. Shakespeare, scriitor din Gãeºti Acum, mai la bãtrîneþe, pot sã spun cã fãrã Dumnezeu ºi fãrã nemurire nu existã adevãr. Existã o carte a unui savant american care încearcã sã motiveze ºtiinþific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ºtiinþã cum am eu nevoie de Securitate. Luther, cât a fost el de eretic ºi de zevzec, a spus douã lucruri extraordinare: cã creaþia autonomã e o cocotã ºi cã nu existã adevãr în afarã de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaþã întreagã ca sã aflu asta. El nu era aºa bãtrân când a dibãcit chestia asta, cã era cãlugãr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaþã ca sã mã conving cã în afarã de Biblie nu e nici un adevãr. Shakespeare, pe lângã Biblie, – eu demonstrez asta ºi la Sorbona – e scriitor din Gãeºti. În afara slujbelor bisericii, nu existã scarã cãtre cer. Templul este spaþiul sacru, în aºa fel încât ºi vecinãtãþile devin sacre în prezenþa lui. ªtii unde poþi cãpãta definiþia omului? – te întreb. În bisericã. Acolo eºti comparat cu Dumnezeu, fiindcã exprimi chipul ºi asemãnarea Lui. Dacã Biserica ar dispãrea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispãrea ºi omul. În bisericã afli cã exiºti. Ce pustiu ar fi spaþiul dacã n-ar fi punctat de biserici! Hristos, eternitatea care puncteazã istoria Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaº de geniu, fiindcã materia îi premerge. Prima idee de creaþie realã, au adus-o în istorie creºtinii. De creat doar zeul creazã, iar omul imitã. Eu când citesc cuvântul creaþie – literarã, muzicalã, filozoficã – leºin de râs. Omul nu face altceva decât sã reflecte în litere, în muzicã sau în filozofie petece de transcendenþã. Cum sã fie creatura creator? „Hai tatã, sã-þi arãt moºia pe care þi-am fãcut-o cînd nu eram în viaþã…” Pãi cum sã fie creatura creator? Omul e un animal care se roagã la ceva. Cautã un model ideal. ªi uneori nimereºte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal ºi succesiunea fenomenului din el sunt creºtinii. Creºtinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creºtinismul este pur ºi simplu. Despre creºtinism, Bergson spune cã noi îl respirãm. Are materialitatea aerului. Seamãnã cu aerul. Noi suntem creºtini fãrã sã vrem. ªi când suntem atei suntem creºtini: cã respirãm creºtinismul cum respirãm aerul. Creºtinismul nu e ideologie, cã atunci se aseamãnã cu marxismul. Religia e expresia unui mister trãit, or ideologia e ceva construit. A fi creºtin înseamnã a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinþii sunt creºtini absoluþi. Altminteri, creºtinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru cã e absolut. Suveran faþã de naturã, supus Divinitãþii, nemuritor ºi liber prin depãºirea extramundanã a condiþiei sale – acesta este omul creºtin. Nimic nu poate înlocui creºtinismul; nici toatã culturã anticã precreºtinã. Eu sunt de pãrere cã apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casã în casã. Eu definesc strãlucirea epocilor istorice în funcþie de geniul religios al epocii, nu în funcþie de isprãvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care puncteazã istoria. Poarta spre ateism Eu cred cã omul e fãcut de Dumnezeu ºi cred cã Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot sã spun cã Dumnezeu a fãcut un om purtãtor de drac. Dacã omul e fãptura lui Dumnezeu, dracul intrã ocolit acolo, nu intrã cu voia Lui. Un filozof care se zbate fie sã gãseascã argumente pentru existenþa lui Dumnezeu, fie sã combatã argumentele despre inexistenþa lui Dumnezeu reprezintã o poartã spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabã Moise pe Dumnezeu: Ce sã le spun ãlora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”. În faþa lui Dumnezeu, geniul e vãr primar cu idiotul. Binele ºi rãul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faþã de oameni. Dumnezeu s-a revelat, ca dovadã cã existã. De fapt, vânzoleala asta haoticã a lumii actuale, frãmântarea lumii actuale, mã convinge cã nu existã decât Dumnezeu. Cã totul e muritor, ºi universul ºi omul, ºi cã lumea a fost fãcutã de Dumnezeu din nimic. Inteligenþa lui Goethe ºi a lui Nea Ghiþã Dumnezeu a fãcut lumea ºi pe om; ºi cu om a încoronat creaþia sa. ªi l-a însãrcinat sã cunoascã lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordialã a capacitãþii de a determina numele lucrurilor, care este o operaþie logicã; originea misticã a gândirii logice. Apariþia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdãrit ºi se spalã. Gândirea este o „îmbãiere” a creierului. Asta mã face câteodatã sã cred cã gândirea nu e din creier ºi cã acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsã de creier, care e numai un sediu? Fiindcã n-o produc toate creierele. Dacã inteligenþa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe ºi nea Ghiþã n-ar mai fi nici o diferenþã. „Istoria e întemeiatã pe istoria dintre Eva ºi dracul” Nu ºtiu de ce gluma asta de-a face istorie se practicã atât de mult. Dacã ai cultul istoriei, ai cultul apariþiei ºi dispariþiei; e consolator acest joc? Istorismul, adicã perspectiva istoricã asupra vieþii ºi lumii, a dus în cimitir. Ne înecãm în istorie. Pentru cã istoria nu te învaþã numai sã faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul cã nu poþi, la infinit, sã lucrezi la facerea ta, ci dispari ºi apare altcineva care, chiar dacã nu te înlocuieºte, te prelucreazã. ªi dacã nu poþi ieºi din devenire, nu poþi scãpa de tristeþe; tristeþea metafizicã e fructul devenirii. Sunt proºti istoricizanþi care se consoleazã prin devenire. Devenim mai civilizaþi, nu? Sau mai culþi… Adicã murim ca ºi caprele, numai cã e mare lucru cã existã Kant, Descartes, existã Newton, mã rog, atâþia mari creatori de culturã, ºi existã ºi fãuritorul de religie, Hristos – dar nu ne intereseazã! Istoria e întemeiatã pe istoria dintre Eva ºi dracul. Aºa începe istoria, aceastã rãtãcire a omului, ca o damnaþie. Dar la apariþia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat ºi divinitatea om ºi istoria a fost anulatã. Cioran are o afirmaþie extraordinarã: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creºtinismul a punctat supraistoric, deºi a apãrut în istorie. Primitivii contemporani Libertatea eu o asemãn cu o frânghie agãþatã de undeva, de sus. Te poþi urca pe ea la cer, participînd la actul mântuirii tale creºtine, sau poþi sã cobori în întuneric. Bipolaritatea libertãþii. Dupã creºtini, libertatea este vehicolul cu care poþi sã cobori în întuneric, dacã eºti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru cã ei nu sunt adaptabili la morala zilnicã ºi o calcã fiind liberi. Am învãþat la închisoare cã omul e un animal stupid, deoarece confiscã libertatea semenilor sãi. Tiranul e un om absurd ºi lipsit de ruºine. Nu îi e ruºine sã îºi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge aceastã grozãvie. Dar sã intensifici aceastã captivitate pânã la nivelul puºcãriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie. Liberatea omului e partea divinã din el. Fãrã Dumnezeu nu existã moralã Morala în sine, autonomã, e mai primejdioasã pentru religie decât ateismul. ªtiinþa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egalã cu zero. Seamãnã cu Mersul trenurilor, dupã pãrerea mea. Poþi s-o schimbi, ca pe tren, la care staþie vrei. Omul autonom nu e capabil sã creeze o ordine moralã. O primeºte de sus, sau nu o primeºte deloc. Cum e posibilã morala publicã? Prin înstãpânirea absolutã a moralei religioase creºtine. Dogmele creºtine trebuie sã porunceascã normele morale, care, fãrã ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publicã într-un stat creºtin trebuie sã stea sub imperiul certitudinii dogmelor creºtine reflectate imperfect de omul mãrginit. Dacã nu situãm Biserica deasupra statului, ne aflãm în treabã ºi face fiecare ce vrea. Cateheza poate sã furiºeze morala – cum spune Dante – ca ºarpele în rãzoare. Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecãþi. Cei care fac silogisme sunt faþã de adevãr, cum sunt curcile alea care se încurcã printre popice. „Homo religiosus – singurul om care este om” Fãrã nemurire ºi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacã nu are în substanþa lui ideea nemuririi ºi mântuirii, nu e liber. Seamãnã cu berbecul, cu capra, cu oaia… Omul a depãºit condiþia de animal abia atunci când în el a apãrut ideea nemuririi, care nu trebuie confundatã nici cu permanenþa speciei, nici cu concepþia esteticã a gloriei. Fãrã Dumnezeu omul rãmâne un biet animal raþional ºi vorbitor, care vine de nicãieri ºi merge spre nicãieri. ªi el rãmâne aºa chiar dacã este laureat al premiului Nobel sau mãturãtor. Când, unde ºi în ce scop a apãrut el în calitatea asta de om? Dacã se întreabã singur ºi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care sã-i reveleze data începutului, înseamnã cã omul rãmâne un biet animal raþional care vine de nicãieri ºi merge spre nicãieri. Drama omului este dualismul existenþei lui; e alcãtuit din corp ºi suflet ºi joacã între corp ºi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacã este, nu e convingãtor. Dar nici corpul nu este în nici un fel convingãtor. Capul nu are biruinþã definitivã; faptul cã e muritor îi anuleazã esenþialitatea. Tot ce existã în noi ºi nu ne obligã sã ne sinucidem din disperare, se cheamã spirit. Renaºterea italianã, unde omul este situat în centrul universului, este ereticã din punct de vedere creºtin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonicã. Pãrerea mea este cã omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus. Scara valorilor umane Autonomia spiritualã a omului este iluzorie ºi ea se miºcã perpetuu între Dumnezeu ºi dracul. Fãrã credinþã ºi Bisericã, omul rãmîne un simplu animal raþional ºi muritor, raþionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiþiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici cã omul e un animal raþional, ºi muritor, raþionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiþiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici cã omul e un animal raþional, atributul raþionalitãþilor îl distinge de restul vietãþilor, nescoþându-l din perspectiva morþii absolute. Moartea devine relativã, ca o trecere numai prin religie – ºtiinþa, oricât de savantã, nescoþând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare cã eu mã deosebesc de elefant sau de caprã pentru cã fac silogisme, dacã apar ºi dispar în mod absurd din naturã. Scara valorilor umane conþine: sfântul, eroul, geniul ºi omul obiºnuit – dincolo de aceºtia situându-se infractorul. Sfântul, eroul ºi geniul sunt fãrã voia societãþii, care e obligatã sã-i recunoascã. Nimeni nu-þi contestã dreptul la existenþã dacã eºti om obiºnuit, dar nimeni nu trebuie sã facã confuzie între tine, sfânt, erou ºi geniu. Oamenii sunt egali în faþa legii, adicã trebuie respectaþi ca atare, dar nu confundaþi, nu fãcuþi identici, cã e o gogoaºã… Nimeni nu-þi contestã dreptul la o viaþã normalã dacã porþi masca de om. Numai cã dacã eºti mediocru, nu trebuie sã te instalezi în vârf, pentru cã nu e nici în interesul tãu. Acolo trebuie sã stea cei dotaþi. Sfântul stã în fruntea tablei valorilor pentru cã el face posibilã trãirea absolutului la scarã umanã. Eroul se consumã fãcând istorie ºi nedepãºind sfera laicului. Eroul este admirat – aºa cum este ºi geniul – dar nimeni nu i se închinã, chiar dacã fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situeazã dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru cã urma pe care o lasã el, ca om împlinit, este fixatã doar în timp ºi în spaþiu. „La români, prostia e o infracþiune” La puºcãrie am demonstrat vreme de douã ore cã istoria românilor dezgolitã de crucile de pe scuturile voievozilor e egalã cu zero. Cã doar voievozii nu s-au bãtut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica. Prima condiþie a unui român este sã creadã cã poporul român este aºa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puþin important decât faptul cã el este pe lume. Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Cã n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniþa din spaþiul în care s-a desfãºurat istoric poporul român ne aratã cã suntem unul din marile popoare ale Europei. Cum vãd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la bisericã. ªi folosind ºtiinþa ca periuþa de dinþi. Tot ce spune ºtiinþa sã nu-i lase cu gura cãscatã ºi tot ce spune un popã de la Cucuieþii din Deal sã considere adevãr ritualic. La români prostia e o infracþiune, cãci vorba-ceea: „Poþi umbla douã ore în galop prin Bucureºti ºi sã nu dai de un prost”. „Eu sunt român de meserie” Românismul a însemnat, pentru generaþia noastrã, sã fim noi înºine. Cã a fi la stânga înseamnã a fi în pom. Fiecare popor vrea sã fie el însuºi. ªi am vrut ºi noi, ãºtia de dreapta, sã fim români. Sunt român ºi ca român mã socot buricul pãmîntului. Cã dacã n-aº fi român, n-aº fi nimic. Nu mã pot imagina francez, englez, german. Adicã nu pot extrapola substanþa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaþie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacã existã o ºtiinþã a naþiunii, eu sunt de meserie român. Naþionalismul poate fi practicat ºi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor sã-ºi trãiascã tradiþia ºi istoria cu gloriile ºi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare ºi universalul punct de sosire. Eu, ca naþionalist, am gândit multã vreme cã naþiunea e punctul terminus al evoluþiei universale. Când dispar popoarele, intrãm în Turnul Babilonului.]]>