Heinrich strânse tare din ochi și își încleștã dinții sã nu urle, atunci când vârtejul luminos îi strãpunse trupul, orbindu-l. Avea sentimentul cã se dezintegreazã, cã trupul îi este smuls, atom cu atom, sub impactul sorbului luminos care îl atrãgea irezistibil cãtre un punct central, non-spațial. În final, totul se liniști iar locul ocupat de Heinrich rãmase gol.
Tehnicienii decuplarã circuitele, apoi deschiserã sfera metalicã și privirã neâcrezãtori la spațiul gol dinãuntru. Încã nu se puteau obișnui cu ideea transferului de materie în timp și spațiu.
Din cabina de comandã, von Braun își frecã mâinile, satisfãcut, apoi ridicã receptorul și ceru centralistei sã îi facã legãtura la cartierul general, cu Furherrul:
– mein Fuhrer, operațiunea “Deutchland uber alles” a început conform programului, fãrã probleme.
Vocea lui Hitler se auzi metalicã, în receptor:
– în cât timp crezi cã se vor vedea primele rezultate, von Braun ?
– dacã datele noastre sunt corecte, în 24 de ore.
– ține-mã la curent – se auzi rãspunsul sec al Fuhrerului, apoi telefonul amuți.
Von Braun își aprinse o țigarã, cu ochii ațintiți în golul din centrul sferei de metal. Dacã calculele erau corecte, Heinrich trebuia sã se afle deja în trecut, în Augusta, Virginia, exact în ziua de 10 ianuarie a anului 1794.
Conform datelor istorice, pe data de 20 martie 1794, Congresul SUA primise petiția unui grup de emigranți etnici germani stabiliți în Augusta, Virginia, prin care aceștia cereau ca un set de legi federale sã fie redactate și distribuite în limba germanã “pentru acomodarea cetãțenilor Statelor Unite de etnie germanã, care nu înțeleg limba englezã”. La data de 13 ianuarie 1795 Congresul SUA a votase împotriva propunerii. Proiectul german picase la limitã, cu 41 de voturi pentru propunere și 42 de voturi împotrivã.
Heinrich avea misiunea providențialã de a schimba acest vot, de a schimba Istoria și de a salva Germania, de a câștiga rãzboiul pentru cel de-al III-lea Reich.
Hitler știa cã intrarea în rãzboi a americanilor, de partea Aliaților, era inevitabilã, și doar o minune ar mai fi putut schimba ceva. Iar von Braun îi promisese lui Hitler acea minune.
Cu ocazia experimentelor atomice, descopriserã cã fisiunea nuclearã controlatã centrifugal putea produce și altceva decât o mare explozie distructivã. Putea produce o gaurã minusculã în țesãtura densã spațio-temporalã. Acestã observație fusese doar începutul programului de cãlãtorie în spațiu și timp al naziștilor.
Von Braun regreta doar momentul nepotrivit al descoperirii. Împãrțindu-și timpul și așa puțin între ședințele de perecționare ale rachetelor și cercetarea noii sale descoperiri, proiectul sãu de cãlãtorie în timp avansa greu.
Reușiserã sã trimitã la început obiecte, apoi ființe vii și în final oameni. Însã rãzboiul luase o turnurã proastã. Pierdeau, iar intrarea în rãzboi a Statelor Unite de partea Angliei înclina definitiv balanța victoriei în devafoarea Germaniei. Aveau nevoie sã schimbe trecutul pentru a schimba viitorul. Însã erau abia la începutul cercetãrilor și nu puteau trimite mai mult de un om în trecut. Trebuia deci gãsitã conjunctura istoricã care sã poatã fi schimbatã ușor, de cãtre un singur om. Aici au intrat în joc istoricii care au propus diverse scenarii. Dezbaterile pãreau sã nu se mai sfârșeascã. Unii propuneau asasinarea lui Churchill sau Stalin în copilãrie. Însã era impredictibil rezultatul. Dacã s-ar fi ridicat un alt erou ?
Primele teste timide de modificare a cursului Istoriei arãtaserã cã printre legitãțile fizicii exista și una numitã confluențã: odatã ce cursul evenimentelor a luat o anumitã direcție, doar o micã schimbare nu poate influența întreg ansamblul. Lucrurile tindeau sã se petreacã la fel, desigur cu alte elemente în locul celor modificate. Însã, la fel. Atunci, care era soluția ? Ar putea fi modificat un eveniment minor, la limitã, de cãtre un singur om, pentru a schimba soarta rãzboiului ?!
Dupã calcule laborioase, matematicienii au dat rãspunsul. Pentru a modifica viitorul apropiat, trebuia ca modificarea sã fie cu atât mai mare și mai însemnatã cu cât era mai apropiatã de momentul prezent. Deci trebuia mers suficient de departe în trecut pentru a gãsi un moment de cumpãnã. Iar momentul respectiv trebuia sã fie unul la limitã. Și atunci au cãutat un eveniment istoric care sã întruneascã toate condițiile cerute de matematicieni.
*
***
Heinrich se ridicã amețit din șanț, tremurând sub frigul aspru de iarnã. Noaptea era calmã, dar rece. Fãcu eforturi sã se ridice în picioare pentru a se orienta. Nu era sigur dacã calculele fuseserã corecte, astfel cã urmã protocolul învãțat și se deplasã spre pâlcul de clãdiri ce se vedea în zare. Era îmbrãcat într-o cãmașã veche, slinoasã, cu pantaloni de pânzã, marinãrești și cizme ferfenițite. Istoricii îi aleseserã cu atenție costumația tocmai pentru a-l face cât mai puțin vizibil, indiferent de epocã. Un zdrențãros nu bate la ochi, în orice secol ar fi. Ajunse în centrul orãșelului, strãbãtând ulița principalã. Capul îi vuia încã de pe urma cãlãtoriei, iar corpul îi era strãbãtut de o durere ascuțitã, ca și cum mii de ace îl înțepau în fiecare celulã. Înghiți rapid cele douã pastile pregãtite de medici și se rezemã de un stâlp, așteptând efectul euforic, analgezic. Orice ar fi trecut pe-acolo l-ar fi putut lua drept un betiv ieșit din crâșmã. Durerea se estompã, și putu sã observe cu ușurare cã inscripțiile de pe clãdiri erau scrise în limba germanã. Colo era salonul bãrbierului, acum cufundat în întuneric. Dincolo banca, lângã biroul șerifului, iar dupã colț, biserica. Peste drum, singurul local luminat era cârciuma, de unde se auzeau sunete de petrecere.
Intrã în cârciumã și se așezã la bar, sub privirile celorlalți. Era o comunitate micã, orice strãin era imediat observat, însã era pregãtit. Lansã un “Guten abend” tuturor, salutând cu o ușoarã înclinare a capului, apoi ceru barmanului o bere rece.
Barmanul îl mãsurã din priviri, însã nu se grãbi sã îi onoreze comanda. Observã atunci cã lângã el se așezase un bãtrân uscãțiv, cu mișcãri iuți, iar de la masa principalã, de lângã pian, îl privea un chip cunoscut. Îl recunoscuse dupã gravuri ca fiind primarul din Augusta. Deci nimerise bine ca loc. Întrebarea era dacã și momentul fusese calculat corect. Așa cã intrã în vorbã cu bãtrânul, cãruia i se prezentã:
– Heinrich Luitpold Himmler. Cu cine am onoarea !?
– Franz Gloch este numele meu – rãspunse bãtrânul, strângându-i mâna și privindu-l cu atenția celui familiarizat sã te scotoceascã pânã în adâncul sufletului. Sunt șeriful acestui oraș.
– Îmi permiteți atunci sã vã fac cinste cu o bãuturã ? întrebã Heinrich.
– Nu înainte de a-mi spune câte ceva despre dumneavoastrã – îi replicã bãtrânul șerif, care încã nu se hotãrâse dacã îl place sau nu pe Heinrich. Devenise clar cã simțise ceva ciudat la el, dar încã nu își dãdea seama ce este în neregulã.
Totuși, bãtrânul fãcu un semn de încuviințare cãtre barman, care se grãbi sã umple o halbã de bere pentru Heinrich și un pahar de wiskey pentru bãtrân.
– Aveți un accent interesant, îl testã șeriful. De unde spuneați cã veniți ?
Heinrich goli cu nesaț halba de bere, o puse apoi pe tejghea, se șterse la gurã și dãdu rãspunsul pregãtit cu grijã.
– Nu sunt de prin pãrțile astea. Am sosit în urmã cu 6 luni în Lumea Nouã, în cãutare de pãmânt bun de cultivat. Când voi reuși sã mã stabilesc undeva și sã adun ceva bani, voi trimite și dupã familia mea, în Bavaria.
– Cãsãtorit ?
Heinrich dãdu din cap a aprobare și scoase din sãculețul pe care îl purta la centurã un medalion vechi pe care îl deschise și îl întinse șerifului. Nimic nu conferea mai multã încredere decât un om cu trecut și familie. Din medalion se vedea chipul unei femei blonde, cu trãsãturi frumoase, și a unui puști bucãlat.
– Sunteți un om norocos, îi rãspunse șeriful, restituindu-i medalionul.
Heinrich încuviințã cu o ușoarã mișcare a capului, luând medalionul și punându-l înapoi în pungã. Apoi scoase un taler austriac din argint și îl aruncã pe tejghea, plãtind consumația și îl întrebã pe hangiu dacã are vreo camerã liberã. Acesta se uitã la Heinrich, analizându-i hainele ponosite, apoi la moneda de pe tejghea și în final la șerif, care încuviințã, iar hangiul îi fãcu semn spre scãrile din capãtul sãlii:
– prima camerã din capãtul holului, de la etaj, este liberã.
Heinrich mulțumi și se retrase. Trecuse cu bine de primul moment. Nu dorea sã prelungeascã discuția de teamã sã nu facã greșeli. Era mai bine sã îi lase sã se obișnuiascã cu ideea cã au un strãin în oraș, sã lase veștile despre el sã circule. A doua zi urma sã treacã la urmãtoarea fazã a planului, conform procedurilor pe care le repetase cu cei ce îl pregãtiserã pentru aceastã misiune.
*
***
Soarele îi gâdila plãcut pleoapele închise, dându-i acea senzație de confort pe care nu o mai trãise din studenție. Visase cã era acasã, cu Margarete. Acum, cã visul se destrãma, îl încerca o un sentiment de durere la gândul cã nu o va mai vedea niciodatã. Cãlãtoria lui în timp fusese una cu bilet doar dus. Desigur, i se explicase cã dacã își va duce misiunea la îndeplinire iar Germania va câștiga rãzboiul, Von Braun și ceilalți oameni de științã vor cãuta o metodã de a-l aduce înapoi acasã, în propriul timp. Însã acel moment era doar o speranțã de care se strãduia sã nu se agațe cu disperare, pentru a-și pãstra mintea limpede și a fi capabil sã urmeze planul.
Coborâ deci din pat, trase draperiile și fãcu câteva mișcãri de înviorare în cadrul ferestrei, fiind sigur cã va fi observat. Repeta mișcãrile învãțate de la istoricii ce pretindeau cã acestea erau exercițiile de înviorare folosite de armata prusacã din acea epocã. Trebuia sã treacã drept un german al epocii Imperiului Austriac.
Apoi umplu ligheanul cu apã, se spãlã temeinic și coborî la masã. Își petrecu apoi restul zilei colindând micul orãsel, prezentându-se și fãcându-se remarcat. Se opri mai întâi la bãrbierul orașului, care îl puse la punct cu toate bârfele și noutãțile orașului, în timp ce îl bãrbierea. Apoi se prezentã la primãrie, unde se înregistrã și purtã o discuție cu primarul despre terenurile de fermã libere și pericolul indienilor din zonã.
Dupã o lunã, toatã lumea îl saluta amabil, cãci se stabilise la capãtul orașului unde închiriase o cãmãruțã și purta negocieri pentru a-și încropi o micã fermã la douã mile depãrtare de oraș.
Participa regulat la slujbele de duminicã, în mica bisericã protestantã a comunitãții, iar fetele îi aruncau priviri furișe, oftând la gândul cã este deja cãsãtorit. Dupã bisericã, participa la discuțiile cu bãrbații adunați la cãrciumã, dând impresia unui individ serios care vorbea puțin și încuviința tãcut spusele celorlalți. Se apropiase însã tot mai mult de primar, cu care purta lungi discuții în care aducea mereu și mereu vorba despre dorul de casã, bucuria de a fi în sânul comunitãții germane și frica de a nu pierde obiceiurile și datinile germane. Sãmânța fusese plantatã și germina, odatã cu venirea primãverii.
Veni apoi luna martie, iar primarul îi strânse pe toți bãrbații în fața primãriei și li se adresã, solicitându-le sprijinul pentru a adresa o solicitare Congresului SUA:
– dragi concetãțeni ! Am venit cu toții în aceastã Lume Nouã, din dorința de a duce mai departe spiritul german, dar și pentru a ne face o viațã mai bunã departe de casã. Trebuie sã ducem mai departe moștenirea noastrã teutonã, muzica, limba și obiceiurile noastre. Protectoratul britanic exercitat asupra acestor teritorii a lãsat urme adânci, însã acum suntem liberi. Propun sã cerem Congresului recunoașterea aportului nostru la construcția acestei noi lumi, iar limba și cultura germanã sã își gãseascã locul sãu binemeritat, alãturi de limba englezã, pe aceste tãrâmuri binecuvântate de Dumnezeu.
Discursul primarului fu întâmpinat cu bucurie de cei adunați în fața primãriei, și aplaudat cu frenezie. Heinrich se oferi sã ajute la redactarea documentului și avu un sentiment de triumf când oferta lui fu acceptatã.
O sãptãmânã mai târziu, Heinrich cãlãtorea împreunã cu încã un consilier al primãriei din Augusta, cãtre Philadelphia, Pensilvania, unde înregistrarã petiția cetãțenilor din Augusta.
Aici Heinrich începu o amplã acțiune de lobby. Îl ajutau desigur informațiile învãțate pe derost despre fiecare dintre congressmenii pe care trebuia sã îi influențeze. Miza era uriașã iar el nu precupeți nici bani nici eforturi. La intervale regulate, ieșea din oraș, deplasându-se în zone pustii, unde la momente dinainte stabilite, primea din viitor, de la specialiștii lui von Braun, mici colete cu cele necesare misiunii lui, în special bani.
Trecuse aproape un an de când se afla în Philadelphia și totul pãrea sã meargã bine. Stabilise contacte stabile cu majoritatea membrilor Congresului, prezentându-se drept un bogat om de afaceri german, interesat în dezvoltarea unei bune relații cu reprezentanții celui de-al treilea Congres al Statelor Unite ale Americii. Participa neobosit la serate și petreceri, cãci banii îi deschideau ușile celor mai selecte familii. Împrumutase cu bani pe majoritatea celor pe al cãror sprijin urma sã se bazeze și totul pãrea sã meargã bine.
Iar data de 13 ianuarie a anului 1795 se apropia cu repeziciune. În fine, ziua cea mare sosi. Heinrich nu închisese un ochi toatã noaptea de emoție. Rememorase mereu și mereu numele congressmenilor ce urmau sã participe a doua zi la “Votul German”, fãcând calcule peste calcule. Se asigurase cã va fi invitat la dezbaterea în plenul Congresului și cã va fi de fațã la votul final.
*
***
Venerabilul Frederick Augustus Conrad Muhlenberg se ridicã și luã cuvântul. Era primul pastor luteranã de origine germanã ce devenise congressmen din partea Pennsylveniei, și totodatã primul Purtãtor de Cuvânt al Congresului American. În el își investise Heinrich toate eforturile și speranțele din ultimele luni. Fãcuse apel nu doar la bani ci și la legãturile etnice germanice pe care le aveau.
Muhlenberg vorbi cu însuflețire despre componenta germanã a societãții americane și rolul civilizator al acesteia, sfârșindu-și discursul cu convingerea cã tot acest aport germanic la construcția societãții americane își va gãsi recunoașterea în exprimarea unui vot în favoarea limbii germane. Apoi se trecu la vot.
***
Fuhrerul deschise ochii și se ridicã din pat în capul oaselor, la auzul telefonului instalat pe noptierã. Nimeni nu îndrãznea sã îl deranjeze atât de devreme, dupã lungile consilii de rãzboi pe care le ținea cu generalii în Wolfsschanze (Vizuina Lupului – cartierul general al Furherrului). Înseamnã cã era ceva important, dacã îndrãzniserã sã îl trezeascã.
Ridicã receptorul și pronunțã rece:
– Ja
– Mein Fuhrer, americanii au fãcut un anunț important la radio. Permiteți-mi sã vi-l difuzez – se auzi vocea intendentului sãu.
– Dã-i drumul !, se rãsti Hitler, asezându-se mai comod în pat.
“Transmitem acum un comunicat al generalului George Patton:
Congresul American m-a împuternicit sã comunic lumii întregi decizia Statelor Unite ale Americii de a se alãtura Germaniei în conflictul cu Anglia, Franța și Rusia. Rãdãcinile noastre comune ne obligã la simpatie și suport fațã de cultura și spiritul german, ce trebuie sã prevaleze înaintea oricãror altor interese particulare ale altor națiuni. Suntem convinși cã vocea rațiunii îi va face pe liderii francezi, englezi și ruși sã renunțe la conflictul cu Germania și sã asigure acesteia locul pe care aceasta îl meritã atât în Europa cât și în întreaga lume”.
Discursul fusese rostit în limba germanã.
]]>
