Nae Ionescu-De ce sufera Iuda? Prefata la cartea „De doua mii de ani” de Mihail Sebastian

Mihail Sebastian s-a hotãrât sã dezbatã problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frãmântãrilor noastre politice, si încearcã a stabili în acest cadru viata de nãdejdi, de luptã si de suferintã a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintã originarã, poate chiar fiinta lui originarã, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru cã Mihail Sebastian vrea sã rezolve o problemã, în sensul cã el vrea sã înteleagã de ce se chinuieste si dacã nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trãieste lucid, adicã dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzãtor: pornind pe calea rationalistã – specific iudaicã – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea staticã a lui Ghitã Blidaru, care, întrucât e orientalã, poate fi însusitã si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndatã ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin strãinã evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea sã fie un luptãtor. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste sã explice nimic. În schimb, el constatã; constatã cã Iuda suferã si se chinuieste; si cã nu se poate altfel. Numai cã constatarea aceasta este lipsitã de necesitate. E adevãrat cã de când e lumea si de când sunt evreii – cãci în adevãr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însã, nu se poate scoate decât inductiv, adicã ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter cã Iuda va agoniza pânã la sfârsitul lumii, eu cred cã pot demonstra cã nu se poate altfel. Si pentru cã Iosef Hechter nu o face, se îngãduie Mihail Sebastian lui Ghitã Blidaru sã spunã aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter. A cãuta problemei iudaismului o solutie generalã în ordinea publicã este o operatie lipsitã de sens. Cãci de îndatã ce Iuda suferã si trebuie sã sufere, e de la sine înteles cã ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru cã oamenii sunt rãi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv cã Iuda trebuie sã sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemã politicã, o asemenea problemã implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemã popoarelor în mijlocul cãrora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut cã rezolvã, la sfârsitul secolului XV, problema evreiascã, izgonind pe evrei din tarã. Dar asta nu rezolvã problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivã, confirmã numai faptul dramei iudaice. Aceasta înseamnã: drama iudaicã nu poate fi dezlegatã, pentru cã ea nu e o problemã, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însã cunoscut, adicã înteles. Pe ce cale si prin ce metodã? Dacã drama iudaicã ar putea fi dezlegatã într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasã luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însã conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacã conflictul acesta e permanent – asa cum constatã eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie sã conchidem cu necesitate cã pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodicã e precisã; dacã evreul trebuie sã sufere, suferinta lui trebuie sã-si aibã originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boalã, pentru cã rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie sã fie substantial bolnav. De aici urmeazã cã, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie sã stim ce înseamnã a fi evreu. Eu stiu cã metoda obisnuitã în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildã, procedeazã tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume cã existã un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente cautã dezlegãri tari. De pe urma acestor dezlegãri evreii suferã, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru cã de când existã ei nu au fãcut decât blestemãtii. E inutil sã stãrui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai cã ea nu poate fi concludentã; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevãr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citeazã cazuri, unu, douã, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemãtii. E asta o dovadã? Nu. Pentru cã la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudã. Sunt rãufãcãtori? Da. Dar sunt si binefãcãtori ai omenirii. Sunt jecmãnitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trãdãtori în rãzboi? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacã antisemitii spun: e drept sã suferiti, pentru cã sunteti rãi, evreii pot rãspunde: nu e drept sã ne chinuiti, pentru cã suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnã însã: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru cã metoda lor de dovadã prin enumerare nu poate fi concludentã. Înapoi deci la cealaltã metodã: Iuda se chinuieste. De ce? Nu existã aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru cã… e Iuda. În acelasi fel în care soarele lumineazã, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egalã cu 180 de grade, evreul suferã, adicã e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu? Chestiunea nu e chiar asa de simplã. Rãspunsurile trebuie în orice caz pregãtite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu? Problema asta am mai dezbãtut-o odatã, într-o discutie cu Dl I. Frollo, asupra asa-zisilor români catolici. Discutia nu a dus la o concluzie unicã, pentru cã punctele de plecare ale fiecãruia erau diferite. Anume, nu ne înteleseserãm asupra întrebãrii: când este cineva român? Sã reiau deci lãmurirea punctului meu de vedere, cu atât mai mult cu cât elucidarea acestei chestiuni este esentialã pentru cele ce ne preocupã aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamt e o chestiune de apartenentã: faci parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în douã feluri: subiectiv, printr-un act de mãrturisire; obiectiv, prin aceea cã esti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivã, cãci nu este suficient sã faci o mãrturisire de credintã iudaicã pentru a fi, de pildã, evreu. Mai mult însã, poti declara, poti simti, poti crede cã nu esti evreu, si totusi sã fii. Asa spuneam si eu altã datã, cã apartenenta la o comunitate oarecare nu e un act de vointã individualã. Asa cred si acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivitãti, îi poate face servicii eminente, îsi poate jertfi chiar viata pentru aceastã colectivitate, dar asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea. Germania a purtat rãzboiul gratie activitãtii a doi evrei: Haber si Rathenau. Prin aceasta însã Haber si Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afarã, de dincolo de zidurile comunitãtii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens; e un fapt. Asa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai stiu eu ce, e sã fii purtãtor al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta este fãcutã mai mult din imponderabile; ca atare, ea este acceptatã mai greu, mai ales în epoca noastrã care abia acum începe sã recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însã. Eu nu pot judeca fãrã imponderabile. Si nici nu vreau, cãci numai ele sunt în stare a exprima si transmite direct relatiile mai complexe. Esti deci român sau evreu sau german dacã esti fructul unei istorii. Fructul firesc si normal. Cãci ca în orice proces de viatã, se pot ivi si aberatii – congenitale sau altfel. Actul de constiintã, prin care sã te recunosti a fi membru al unei comunitãti spirituale – expresie a unei aceleiasi istorii – poate cel mult adãuga la românitatea ta, si încã numai la intensitatea si precizia acestei românitãti. Poti fi însã foarte român si fãrã a-ti da seama de asta. În acelasi fel în care un stejar este un stejar… fãrã sã o stie. Prin urmare: esti român, evreu sau grec, nu printr-o mãrturisire de credintã, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încã odatã – un act individual de vointã, ci o stare naturalã. Iosef Hechter nu ignorã aceste adevãruri fundamentale. El are prilejul sã le descopere în chiar familie lui. În fiecare evreu sunt active douã momente: unul al traditiei iudaice, altul al sotului natal. Traditia iudaicã e una singurã; solul natal – diferit. Existã un evreu rus, dupã cum existã un evreu român sau un evreu germen. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Cã e fapt se poate dovedi usor. Sunt atâtia evrei care au pãrãsit tara româneascã. Au pãrãsit-o de nevoie, cã doar nimeni nu-si ia lumea în picioare de plãcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocãrându-ne. S-au asezat prin strãinãtãti si dacã au izbutit în viatã, au continuat sã ne ocãrascã. Ciudat însã: în casele lor vei gãsi întotdeauna o odaie româneascã; pe masa lor adesea mãmãligã si sarmale… de porc; iar în suflet, nu arareori o umbrã nostalgicã. Va sã zicã solul natal lucreazã. Dar lucreazã cum? Cu intensitãti diferite. În neamul lui Iosef Hechter de pildã, oamenii din partea tatãlui, negustori de grâne în schela Brãilei, în contact permanent cu realitãtile concrete, stau precumpãnitor sub semnul locului. În cei din partea mamei, meseriasi în contact cu materia moartã si talmudisti trãind în abstractiuni, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpãneste traditia iudaicã. Iosef Hechter o stie. În aceastã discriminare însã stã si originea confuziilor. Cãci gândul alunecã. Într-adevãr, iatã cum gândesc unii: dacã în fiecare evreu existã douã momente, unul al traditiei si unul al locului, atunci diagrama fiecãrui individ va fi datã de proportia în care se amestecã cele douã momente constitutive. Care sunt însã limitele între care variazã aceste douã momente? Teoretic ele cresc si descresc în sens contrar, iar limita descresterii poate fi zero. Descreste momentul geografic pânã la zero în favoarea traditiei, evreu român devine evreu pur. Descreste dimpotrivã pânã la zero momentul traditiei iudaice, evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistã si este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români si pe care miscãrile pasionale antisemite îi surprind pânã la disperatã nãucire. Pe nedrept însã. Într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ti aminte cã esti evreu! Stiu, Iosef Hechter va protesta. El va spune: numeste-mã cum vrei, eu stiu însã cã sunt un om de la Dunãre si cã Dunãrea Brãilei face parte din fiinta mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce mãsurã? Sunt în elementele constitutive ale fiintei omenesti momente esentiale si momente accidentale; de adânc si superficiale. Esti tu, Iosef Hechter, om de la Dunãrea Brãilei? Nu, ci evreu de la Dunãrea Brãilei. Asta e de retinut: cresc si descresc cele douã momente, al traditiei si al locului, în fiinta unui evreu. Dar, pe când climatul geografic se poate închirci pânã la foarte aproape de zero, cel spiritual observã o limitã sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboarã niciodatã. Ceea ce face ca evreul sã fie evreu oriunde ar fi el. Asa este. Si asa si trebuie sã fie. As zice chiar, asa e bine. Nationalitatea este deci o stare organicã. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e si mai national. Mãrturisirea de credintã de care aminteam mai sus e si ineficientã, si ineficace. Dovada: sunt atâtia oameni care se declarã categoric români, cu o genealogie fãrã cusur, dar care au încetat a mai fi români. Nu sunt nimic. Acestea sunt exemplarele hibride, degenerative ale natiunii. În ordinea vietii publice ele nu creeazã nimic sau creeazã valori formale, pline de artificialitate. Vitalitatea lor e atât de redusã încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologicã, nu au copii. Sã observãm cã hibriditatea aceasta nu atacã deloc inteligenta. As zice chiar dimpotrivã: ascute, uneori pânã la morbid, instrumentul inteligentei; dar numai pe cel al inteligentei formale, care despicã, analizeazã si, neputând întelege, nici nu poate crea[1]. Sã retinem aceastã corelatie: logica luatã ca instrument de creatie, nu de transmitere a adevãrurilor – lipsã de solidaritate cu viata – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anational. Exemple? S-ar putea cãuta printre oamenii care fac politica statului nostru de astãzi, o politicã asa de putin nationalã, adicã asa de putin legatã de structura neamului românesc. Sã nu mai insistãm însã. Exemplele acestea nu sunt interesante. Ca orice hibrid. Sã revenim la chestiunea noastrã: când e deci cineva evreu? Dupã cele spuse, rãspunsul se desprinde suficient de clar: când trãieste istoria evreiascã, indiferent dacã e constient de asta si indiferent dacã o vrea sau nu. Asta înseamnã cã, pentru a întelege ce e un evreu, e nevoie sã stim ce e istoria evreiascã. Dezbaterea acestei chestiuni comportã, recunosc, un efort de obiectivitate. Dar mã socotesc în stare sã-l fac si de aceea mã încumet a duce dezbaterea pânã la capãt. Istoria evreilor e pentru ei un lung sir de suferinte nejustificate. Pentru „ceilalti”, suferintele evreilor nu sunt decât rezultatul unei reactii îndreptãtite la tot rãul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trãiesc. Fiecare dintre pãrti socoteste deci cã dreptatea e de partea ei. Ce e de fãcut? Eu cred cã cel mai simplu e sã lãsãm deocamdatã afarã din preocupãrile noastre chestiunea dreptãtii. Sã nu mai vorbim deci de suferinte „nejustificate” si reactii „îndreptãtite”; sã vorbim numai de suferinte, de suferintele evreilor. Asadar: Jehuda patet. De ce? Sã pornim de la faptul brut, asa cum e trãit si înfãtisat el chiar de cãtre evrei, încercând a stabili în ce constã aceastã suferintã. Se constatã cã între evrei si popoarele în mijlocul cãrora trãiesc au existat întotdeauna nepotriviri si neîntelegeri, de pe urma cãrora evreii au fost supusi unui regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferinte. Regimul acesta s-a aplicat evreilor si individual, si colectiv, dupã împrejurãri. Nu se poate nega, de pildã, un sentiment general de urã si dispret al popoarelor fatã de evrei, sentiment care le creeazã acestora, fie si numai moralmente, o situatie de paria care stã la baza tuturor actiunilor de pe urma cãrora evreii au sã sufere. Sã observãm însã cã încordarea dintre evrei si celelalte neamuri nu e un fenomen constant. Sunt adesea perioade în care domneste linistea deplinã si în care neamul evreiesc prosperã. Când suferã evreii? Când sunt evreii – ca sã întrebuintez o expresie de-a lor – persecutati? În momente de crizã. Aceastã crizã poate fi de douã feluri: provocatã de evrei si provocatã de alte pricini. Marile si sângeroasele miscãri antisemite din Anglia începuturilor timpurilor moderne, de pildã, îsi au explicatia în actiunea evreilor. Într-adevãr, purtãtori ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disolutia economiei agrare. Nimic mai firesc deci ca cei pãgubiti – posesorii si lucrãtorii de pãmânt – beneficiarii sistemului de economi agrarã, sã reactioneze. De altfel, faptul nu e specific Angliei, ci general. Asupra lui am avut prilejul sã insist si altãdatã. Sunt însã cazuri în care evreii nu au nici o vinã. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia taristã, ca ori de câte ori guvernul se gãsea în dificultãti si avea nevoie de o diversiune, sã organizeze câte local sau mai întins, dupã nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniazã evreii, ca sã arate cã sunt persecutati, si încã pe nedrept. Cãci, zic ei, justificare obiectivã pentru asemenea pogromuri nu existã. Existã numai o urã subiectivã împotriva noastrã, iar aceastã urã e si pricina suferintelor noastre. Sã cercetãm obiectiv aceastã afirmatie. Mai întâi, pogromurile nu sunt o inventie ruseascã si nu s-au exercitat numai asupra evreilor. Dacã ne aducem bine aminte, Roma imperialã cunostea si ea asemenea procedee, iar victimele erau foarte adesea crestinii. Ca sã nu luãm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însã pentru a stabili un fapt, anume cã nu existã la ne-evrei o singurã directie de destindere a unei situatii încordate – împotriva evreilor. Deci nu calitatea de evreu este aceea care lucreazã asupra ne-evreilor ca o cârpã rosie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Sã încercãm sã întelegem. Este adevãrat cã procedeul amintit mai sus era foarte întrebuintat în Rusia. E iarãsi adevãrat cã un asemenea procedeu ar putea fi întrebuintat si în alte tãri cu climate politice si de ethos asemãnãtoare. Dovedeste însã aceasta cã pricina unor asemenea agitatii e subiectivã? Greu de admis. Vedeti, când diavolul a vrut sã ispiteascã pe cei dintâi oameni în Rai, el nu s-a îndreptat spre Adam, ci spre Eva. De ce? Pentru cã stia cã Eva va ceda mai usor ispitei. La fel si politia ruseascã care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca tintã pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii acestia nu ridicau lumea împotriva tãtarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunând cã premiza evreilor (evreii, cal de bãtaie pentru toti agitatorii) este adevãratã, de ce toate instigãrile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru cã asemenea instigãri prind întotdeauna, iar agitatorii stiu asta. O stiu agitatorii antisemiti astãzi asa cum o stiau, acum vreo 18 veacuri, si agitatorii anticrestini. Foarte bine, numai cã în acest caz trebuie sã existe în evreii de astãzi si de totdeauna, trebuia sã existe în crestinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care sã-i facã apti sã aprindã mânia publicã, exact în acelasi fel în care slãbiciunea congenitalã a Evei o fãcea aptã sã cedeze ispitelor diavolului. Care e acest element? Datele de mai sus cadreazã o elementarã problemã de psihologie a multimilor. Pentru ca o categorie de oameni sã poate deveni obiectul descãrcãrii patimilor maselor, e nevoie de mai multe elemente. Tinând cont cã asemenea descãrcãri, întrucât sunt fapte de psihologie colectivã, nu îsi au de cele mai multe ori decât origini nerationale, vom spune cã o categorie de oameni nu e aleasã victimã de cãtre agitatori decât: 1.        Când ea constituie o grupã fundamental diferitã de masele în mijlocul cãrora trãieste; 2.        Când deosebirile acestea, devenite constiente si întelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitului grup înãuntrul chiar a societãtii respective; 3.        Când pe de urma acestei izolãri, viata în interiorul grupului capãtã anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afarã; 4.        Când grupul acesta reprezintã o primejdie permanentã pentru ordinea celor din afarã, pentru structura spiritualã, socialã sau economicã a sistemului lor. Aceste patru elemente se verificã complet în cazul persecutiei crestinilor în Imperiul Roman. Într-adevãr: atât prin felul lor de viatã, cât si prin ethosul lor, prin întelegerea lumii si prin sensul general pe care îl dãdeau ei existentei si actiunilor omenesti, crestinii erau fundamental deosebiti de stãpânii Romei. Mai mult decât atât: constienti de valoarea Adevãrului absolut în stãpânirea cãruia erau ca închinãtori ai lui Hristos, ei ducea o viatã separatã de a celorlalti, cu o practicã a cotidianului care diferea categoric nu numai în cele religioase, silindu-i sã se izoleze, dacã nu pentru altceva, cel putin pentru a se feri de ispita vietii pãgâne. De aici traiul în comunitãti, topografic închise, adevãrate ghetto-uri înãuntrul cãrora nu pãtrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacã nu era al unui initiat – si tot de aici taina care învãluia aceastã viatã si care fãcea posibile zvonurile cele mai fantastice. Existã un basm cu omorul ritualic? Existã. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu crestinii otrãvitori de fântâni? Iar evreii, nu au ei oare nici o vinã, nu au avut ei nici un rol în rãspândirea acestor basme? Iatã dar, istoria nu face decât sã se repete. Fatã de Imperiul Roman crestinii însã mai îndeplineau o functiune: aceea de element dizolvant al asezãrii romane. Va fi spus Hristos: dati Cezarului ce e al Cezarului. Asta însã nu apãra imperiul împotriva dinamitei crestinismului, iar primejdia aceasta o simteau stãpânii, si reactionau. Reactionau prin… pogromuri. Încercând sã explice acest fapt, unii spun: pentru cã crestinii erau purtãtorii unei miscãri revolutionare. Evreii spun despre ei însisi: pe noi nu ne pot suporta decât retrograzii; numai retrograzii sunt antisemiti – si anume pentru cã evreii sunt revolutionari, aducãtori de progres. E inexact. Evreii nu sunt aducãtori de progres, printre altele pentru cã… progresul nu existã. Evreii aducschimbare, nu progres, si încã nici asta întotdeauna. Iatã, de pildã, astãzi. Singura tarã revolutionarã azi în Europa e Germania. (Italia nu e încã revolutionarã. Iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionarã – în fond nu, pentru cã marxismul nu e fatã de rationalismul cartezian în nici un fel revolutionar – deci Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionarã, a încetat sã mai fie în momentul în care – sau: dacã – omul de stepã Vorosilov a capitulat în fata lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adicã mostenitorul lui Petru cel Mare, în asa mãsurã încât urmeazã sugestiile Frantei si se întoarce înapoi în Europa). Deci singura tarã revolutionarã azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemitã. Nu e deci adevãrat cã evreii sunt întotdeauna si peste tot un ferment revolutionar. Si chiar dacã ar fi asa, asta tot nu ar explica pasiunile dezlãntuite împotriva lor. Nu e adevãrat cã popoarele se ridicã împotriva oricãrei revolutii. Nu, ci popoarele se ridicã împotriva revolutiilor atunci când acestea atacã geniul lor national, ethosul lor. Le suportã însã, mai mult – le sustin atunci când ele merg cãtre o potentare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: crestinismul reprezenta fatã de geniul roman o formulã dacã nu chiar diametral opusã – ceea ce totusi s-ar putea sustine – în orice caz o formulã fundamental deosebitã. Roma trebuia sã înteleagã – iar instinctul ei nu a înselat-o – cã, prin înflorirea crestinismului, ideea de stat romanã nu putea decât sã sucombe. De aceea a si reactionat. (Cu cât succes, s-a vãzut. Dar asta e o altã chestiune). Iatã deci originea sau explicatia persecutãrii crestinilor sub Imperiu. Întrebarea e: au fost si sunt oare evreii fatã de toatã lumea în situatia în care se aflau crestinii fatã de Imperiu? Sã vedem. Evreii sunt poporul ales. Asta trebuie sã o mãrturiseascã nu numai orice evreu, ci si orice crestin. Evreii sunt poporul ales pentru cã ei au fãcut cu Dumnezeu primul legãmânt. Ei stiu asta. Un popor ales are însã de îndeplinit un rol: el nu e ales din cauza a ceva, ci pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru a-si putea îndeplini misiunea sa, un popor trebuie sã se pãstreze ca popor ales. Asta iarãsi au înteles-o evreii. De aceea în istoria lor, încã de la început se poate identifica extrem de lesne o tendintã constantã de a-si sfinti viata, dar si de a o pãstra purã de orice contact cu cei de altã credintã. În tara lor, când aveau una, si în toate celelalte tãri unde îi aruncau nenorocirile nationale sau neliniste lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – de fapt foarte multi evrei au trãit în diaspora chiar pe vremea independentei statului lor – ei trãiau despãrtiti de ceilalti oameni, în comunitãti rigid închise. Constiinta superioritãtii credintei lor, constiinta superioritãtii lor ca popor ales nutrea în ei un imens orgoliu care astãzi, dupã atâta nenorociri si suferinte, e tot asa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strãlucire nationalã (cãci au avut si momente din astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp strãin în mijlocul neamurilor cu care au venit în contact. Iar dacã e adevãrat cã „différence engendre haine”, atunci au fost si urâti. Sã se recunoascã însã cã dacã procesul acesta de diferentiere, de singularizare, de izolare, este asa de departe dus astãzi încât între evrei si celelalte neamuri nu se mai pot arunca punti statornice, apoi el a fost initiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e si a noastrã, a crestinilor. Întrucât si noi o mãrturisim, ar trebui ca între noi si evrei sã fie ceva comun: Vechiul Testament. Si totusi nu e, pentru cã ceea ce constituie fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stã scris doar cã Tora e apã, iar Mishna e vin. Asta îsi are însemnãtatea ei, enormã. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce s-a întâmplat mai târziu cu Evanghelia la catolici. Nu era valabilã decât sub garantia Bisericii (Augustin), adicã în lumina comentariilor. Nu comentãm. Chestiunea e cunoscutã: Talmudul a luat locul Torei. Nu chiar dintr-odatã, ci cu lupte grele care nu s-au terminat decât atunci când a fost arsã opera lui Maimonide, More Nebuchim. Asta înseamnã însã veacul al 14-lea. Pânã dupã 1300 au luptat urmasii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea cãruia evreii trebuiau sã se sinã departe de orice atingere cu celelalte neamuri, fie cã era vorba de persi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de crestini. La aceastã datã însã izbânda rabanitilor era desãvârsitã; separatia între evrei si celelalte neamuri complet realizatã. Când însã cineva vrea sã se tinã departe de tine pentru cã te dispretuieste, pentru cã te socoteste mai jos decât el si nedemn de a avea vreo legãturã cu el, reactia ta e fireascã: începi a-l socoti drept dusman, în orice caz de altã naturã decât a ta. Procesul de separatie initiat de evrei continua sã fie adâncit de ceilalti. La aceasta a contribuit, dacã mai era nevoie, încã un fapt, de ordin strict concret. Evreii sunt desigur mistici, dar sunt în acelasi timp si rationalisti. Probã: Kabbala. (Hasidismul – care e înãuntrul iudaismului, fatã de rationalismul talmudic, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul fatã de scolastica tomistã – nu e nici pe departe un element hotãrâtor în plãmãdeala ethosului iudaic). De la talmudist însã, pânã la zaraful cântãritor de aur si împrumutãtor de bani, nu e nici mãcar un pas. Sunt unul si acelasi lucru. Evreii au fost, în toate timpurile, exceptionali mânuitori de bani. Calitatea aceasta a lor i-a adus în preajma regilor si ai mai-marilor tuturor neamurilor, cãrora le-au fãcut servicii adesea eminente. Evreii nu au stiut însã, nu au înteles niciodatã – cu toate necazurile care au cãzut pe capul lor – cã nu existã mai mare nenorocire decât a sluji contra rãsplatã pe cei mari. Pentru cã ceea ce-ti pot da stãpânitorii neamurilor ca platã sunt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât un izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucatã de vreme. Si le-a mers si lor. În Alexandria, de pildã, ca si mai târziu în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau atât de însemnate, încât multi treceau la iudaism doar ca sã se bucure de foloasele calitãtii de a fi evreu. Asta nu merge însã la nesfârsit, pentru cã într-un anumit moment intervine o crizã publicã, iar atunci pasiunea popularã merge tocmai împotriva celor privilegiati. Sã te apare cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii; de apãrat împotriva miscãrilor publice – asta nu. Evreii uitã mereu cã au fost izgoniti din Spania la scurtã vreme dupã ce aduseserã eminente servicii lui Ferdinand si Isabelei, cãrora le refãcuserã finantele publice! Iatã deci, în situatia lor privilegiatã – si unde nu au avut evrei privilegii – încã un element al procesului de izolare a evreilor, proces care de data asta nu mai porneste de la evrei, ci de la ceilalti, desi nu este decât o consecintã a secesiunii rabanite. Nu explicã asta destule lucruri? Destule, dar nu pe toate. Desigur, evreii sunt poporul ales. Dar ales la ce? Ei spun, ca sã stãpâneascã pãmântul. E o afirmatie care face orice discutie imposibilã. Ce înseamnã oare, în domeniul realitãtilor concrete, a stãpâni pãmântul? Socotesc deci indicat a alege un alt punct de plecare. Un punct de plecare care sã fie ceva mai precis si posibil de acceptat de cãtre toatã lumea. Care e, dupã chiar pãrerea evreilor, momentul în care ar fi sã înceapã stãpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apare Mesia. Prin urmare, deplasând putin problema, fãrã a-i schimba însã punctul de destinatie, vom spune: evreii sunt poporul ales pentru cã din ei trebuia, dupã hotãrârea lui Dumnezeu, sã se nascã Mesia. Asupra acestora suntem toti de acord, evrei si crestini. Imediat dupã aceasta însã se deschide controversa. Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logos-ului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta a avut loc, în momentul în care el si-a îndeplinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Cãci, e adevãrat, legea cea veche era un legãmânt între Dumnezeu si poporul evreu; legea cea nouã însã, e un legãmânt între Dumnezeu si toate neamurile pãmântului. În legãmântul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeste legea cea nouã; ales între pierzanie si mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc cã Mesia a venit sub chipul lui Hristos, si atunci din acel moment ei înceteazã a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a fãptui cel mai greu pãcat – al mândriei), sau ei contestã autenticitatea lui Hristos si atunci se refuzã pe sine de la rolul lor de popor ales, acela de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, pãcãtuind nu numai împotriva misiunii lor, ci chiar împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii rãspund constant: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacã El pretinde a fi chiar Fiul lui Dumnezeu, sau în orice caz Mesia, atunci El e un impostor. Mesia nu a venit încã. El va veni, sigur, pe un cal alb si atunci va începe si stãpânirea lui Israel asupra pãmântului. Cele douã pozitii sunt ireconciliabile. Dacã am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, sã stabilim cine are dreptare, ar trebui sã ne recunoastem neputinta. Din fericire însã, pentru problema noastrã e absolut indiferent sã se stie de care parte e dreptatea. Miezul problemei noastre stã în chiar caracterul ireconciliabil al celor douã pozitii. Sã ne amintim într-adevãr cã ceea ce vrem sã lãmurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei si celelalte neamuri, ci care este explicatia permanentei suferintelor lui Israel. Prin urmare, pozitia evreilor e clarã: ei sunt poporul ales, care va stãpâni pãmântul în ziua în care se va ivi Mesia. Iatã însã cã din Israel s-a nãscut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârsit totusi prin a fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cãrora trãiesc evreii. El a creat o nouã întelegere a lumii, o nouã structurã spiritualã si nu numai o nouã scarã a valorilor, ci chiar valori noi. O asezare crestinã a lumii. Aici începe dificultatea. Evreii trãiesc în mijlocul acestei lumi, crestine. Dupã care lege? Dupã legea crestinã? Dupã obiceiurile create de legea crestinã? Dupã indicatiile climatului crestin? Dacã da, atunci evreii au renuntat la legea lor, au trãdat legãmântul lor cu Dumnezeu, au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însã. Evreii continuã sã fie evrei. Ce înseamnã aceasta? Cã în mijlocul unor popoare crestine, ei îsi fac asezãrile lor lãuntrice si îsi duc viata dupã o lege a lor, alta decât cea crestinã, potrivnicã celei crestine – operã a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii trebuie sã saboteze asezãrile si valorile crestine. Nu este vorba aici numai de o problemã religioasã. Este adevãrat cã necazurile si suferintele evreilor sunt mai adânci si mai frecvente în acele timpuri si în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un crestinism mai categoric. Dupã cum iarãsi e adevãrat cã situatia lor e incomparabil mai usoarã în tãrile protestate, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai putin crestinã în crestinism si cea mai aproape de structura iudaicã. Dar încã o datã, problema nu e în primul rând religioasã. Sau mai exact: justificarea formalã a conflictului acesta permanent nu e de naturã religioasã. E vorba de altceva: crestinismul si iudaismul sunt mai mult decât religii. Ele sunt principii formative ale vietii. Existã o asezare crestinã si o asezare iudaicã a lumii, indiferent dacã în constiinta oamenilor si a institutiilor apare sau nu în mod explicit Hristos sau Iehova. Asadar, existã valori crestine si valori iudaice în orice laturã a vietii, fie cã ne gândim la organizarea politicã a unei natii, fie cã ne preocupãm de crearea si circulatia bunurilor materiale, fie cã nu e vorba decât de întelegerea sensului general al existentei. Pe orice teren ne-am afla deci, existã o categoricã „incompatibilitate de umoare” între crestini si evrei. Deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei si crestini merge însã mai departe. Acestia din urmã îi percep pe cei dintâi nu numai izolati voluntar, dar si – a patra conditie dintre cele enumerate mai sus – primejdiosi pentru ordinea crestinã. Crestini si evrei, douã corpuri strãine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sintezã, între care nu poate exista pace decât… prin disparitia unuia dintre ele. Iuda suferã. De ce? Pentru cã Iuda trãieste în mijlocul unor popoare pe care nu poate sã nu le dusmãneascã chiar dacã ar voi altfel; Pentru cã din momentul în care a refuzat sã recunoascã pe Hristos-Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator fatã de sine însusi sã-si împlineascã functia care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor crestine. Iuda suferã pentru cã a nãscut pe Hristos, L-a vãzut si nu a crezut. Si asta încã nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut altii – noi. Iuda suferã – pentru cã e Iuda. Existã totusi o actiune prin care evreii au încercat sã se sustragã soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însã cu totul confuzã. Desigur, Ierusalimul rãmâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, as zice, mistic. Urarea nostalgicã „La anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabã unul dintre acele mituri despre care vorbeste Sorel, un mit asa cum este si hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodatã, dar care polarizeazã omenirea si au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternicã, fãcându-i sã-si regleze viata dupã aceste evenimente, ca si cum ele chiar se vor întâmpla. Întoarcerea la Ierusalim e, neîndoielnic, o realitate pentru evrei. E cea mai puternicã realitate iudaicã. Certitudinea aceasta misticã, dupã care Israelul se va regãsi odatã si odatã la umbra templului, este atât de adânc înrãdãcinatã în fiinta evreilor, încât acestia nu-i socotesc viata în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o fictiune. Cãci dacã evreii au temple si case de rugãciune prin toate asezãrile lor, nu e totusi mai putin adevãrat cã singurul lor de rugãciune si de jertfã rãmâne Ierusalimul, si cã în fond adevãratul templu – nu surogatele din strãinãtate – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limitã al dorintelor, obiectul tendintelor dureroase ale unui popor întreg, devin adevãrata realitate, pe când viata de toate zilele se destramã în aparente iluzorii – fictiuni. Întelegeti dar ce departe de realitatea iudaicã a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacã cineva ar izbuti sã adune la un loc pe toti evreii de pe fata pãmântului si sã-i constituie într-un stat, problema suferintei evreilor ar lua o altã înfãtisare; poate chiar ar fi rezolvatã. Dar întrebarea e: cum sã constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doarã un stat. L-au avut de mai multe ori. Unde e? Sã-l fi asteptat oare evreii pe Theodor Herzl ca sã descopere ideea unui stat evreiesc? E cel putin ciudat. Un popor obisnuit, normal, tinde cãtre o existentã statalã în chip firesc, fãrã nici un plan constient, exact în acelasi fel în care moleculele dintr-o solutie suprasaturatã tind spre cristal. Asta la evrei însã nu se vede. Ba dimpotrivã, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au linistit pânã nu l-au fãcut bucãti. Sã înceteze viata în diaspora? Nonsens. Viata în diaspora este însãsi starea naturalã a evreilor. Desigur, viata în diaspora nu ar fi fost posibilã, împrãstierea nu ar fi putut sã pãstreze intact poporul evreu asa cum l-a pãstrat, dacã fiecare evreu în parte si toti la un loc nu ar fi trãit cu o halucinantã încordare viziunea misticã a Ierusalimului pãmântesc. Ierusalimul a îndeplinit însã, dupã cum am spus, rolul de polarizator nu a indivizilor concreti, ci a spiritualitãtii iudaice si a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a pãstra poporul, dar insuficient pentru a lega pe indivizi într-un stat. Acum, ce a vrut Theodor Herzl si ce vrea sionismul? Sã-i ia Ierusalimului nimbul mistic, caracterul de mit de pânã acum si sã transforme acest oras într-o capitalã de stat, cu ministere si cu sigurantã generalã? Se poate. Numai cã nu s-ar realiza decât o experientã cu totul trecãtoare, cum au fost întotdeauna asezãrile politice iudaice, iar pe de altã parte, concretizându-se Ierusalimul, li s-ar lua evreilor din diaspora singurul centru de raliere al lor care le-a fãcut posibilã viata pânã astãzi. Sionismul este, fãrã îndoialã, o încercare de a rupe cercul de suferintã al fatalitãtii iudaice, dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfãrâmarea mitului ierusalimit[2]. Sionismul? Sinucidere! Iar asta trebuia sã fie o solutie. Iatã-ne deci la sfârsit. Iosef Hechter simte cã Iuda suferã si cã nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu întelege de ce. Am încercat sã i-o lãmurim noi, în forma cea mai strânsã si mai didacticã de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura si orientarea antisemitã, ci cu ceea ce ar avea la îndemânã ca repere de judecatã un evreu; un evreu obiectiv si lucid. Suferi pentru cã esti evreu. Ai înceta sã fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; si nu ai putea scãpa de suferintã decât încetând a mai fi evreu. Este, desigur, o apãsãtoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de fãcut: Iuda va agoniza pânã la sfârsitul veacului. Revoltã? Nu e bunã la nimic. Nu slujeste la nimic. În acelasi fel în care nimeni nu poate sãri peste umbra lui, evreul nu-si poate depãsi suferinta decât… nemaifiind evreu. Situatie cu atât mai tragicã cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu esti bolnav. Esti substantialmente bolnav pentru cã nu poti decât sã suferi si pentru cã suferinta ta e înfundatã. Toatã lumea suferã, Iosef Hechter. Suferim si noi, crestinii. Dar pentru noi existã o iesire, pentru cã noi ne putem mântui. Stiu, tu nãdãjduiesti; nãdãjduiesti cã va veni odatã cel asteptat, Mesia pe cal alb, si atunci vei stãpâni pãmântul. Nãdãjduiesti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ti mai rãmâne. Eu însã nu pot face nimic pentru tine. Eu stiu cã Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, si tu nu L-ai cunoscut. Atâta ti se cerea în schimbul tuturor bunãtãtilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: sã veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai vãzut, pentru cã orgoliul ti-a pus solzi pe ochi. Iosef Hechter, tu nu simti cã te cuprinde frigul si întunericul? Sursa: De veghe Patriei]]>