Trãim într-o lume tot mai ciudatã și mai contradictorie. Extreme de tot felul ne înconjoarã. Sãraci care n-au dupã ce sã bea apã, trãiesc alãturi de bogați care nu pot cheltui în 10 generații ce au strâns. Oameni care nu au un acoperiș deasupra capului – sau mulți care trãiesc în condiții mizere, fãrã utilitãți (apã curentã, curent electric, canalizare), și alții care au case peste case, inclusiv în strãinãtate. Acces la tehnologie, internet, informație versus lampã cu petrol. Medicinã de ultimã generație la Viena sau în Turcia, versus dispensare și clinici care nu au în dotare nici apã oxigenatã. Iar noi, cei ce am avut soarta bunã (pânã acum !) de a trãi deasupra liniei ce desparte sãracii de bogați, ne-am creat bariere mentale, filtre ale percepței care îi fac invizibili pentru noi, pe defavorizații sorții. Ne place sã trãim în bula noastrã de bunãstare, în iluzia cã viața este bunã și confortabilã. Când ne gândim la sãrãcie, la oamenii amãrâți, o facem cu condescendențã, ca și cum undeva, ar fi vina lor cã se aflã în starea asta. Și totul pentru a nu ne simți responsabili sã facem ceva, sã-i ajutãm cu ce putem. Sunt adevãruri neplãcute, asupra cãrora nu zãbovim, cãci ne scot din zona noastrã de confort, de respect de sine. Iar dacã ajutãm, avem pretenția ca cei ajutați sã cadã în genunchi, mulțumind cu lacrimi în ochi pentru frimiturile aruncate de noi. Sau, cel puțin, sã își schimbe brusc viața, modul de a fi, sau mãcar de a renunța la viciile în care se refugiazã din fața mizeriei lor cotidiene. Iar dacã nu o fac, înseamnã cã nu meritã bunãtatea și ajutorul nostru, și avem sentimentul inutilitãții actului caritabil, pe care îl vedem lipsit de sens, ca o picãturã aruncatã într-un ocean. Așa sã fie oare ? Am meditat mult asupra resorturilor interioare care mã fac sã duc mâna la portofel când întâlnesc un cerșetor pe stradã. Da, știu cã unii sunt puși acolo și exploatați de alții, care le iau banii. Știu cã cerșetoria, apelarea la mila publicului este o artã în sine, cã unii au dezvoltat adevãrate tehnici și știu exact cum sã își ”vândã marfa” aranjând totul, de la îmbrãcãminte la text și atitudine, pe tipuri de public-țintã. Da, știu cã unii beau banii primiți, sau îi cheltuie aiurea. Sau cerșesc prefãcându-se sãraci sau bolnavi, când în realitate ei nu sunt. Dar cine sunt eu, sã îi judec ? Oare aș prefera sã fiu în locul lor,  cu toate aceste tehnici sau paleative ?! Sunt ei mai fericiți decât mine ? Cu siguranțã cã nu ! Milostenia este o însușire spiritualã. Este un atribut al sufletului superior ce trece dincolo de raționamentele meschine de genul: dacã dau eu, îmi va da și Dumnezeu mie; sau dau pomanã ca sã adun puncte bonus în Ceruri (iertare de pãcate, etc.). Cel cu adevãrat milostiv va da pomanã  fiind conștient de toate aceste adevãruri expuse mai sus, însã nu cu acest mobil (scop) la baza intenției sale de a da de pomanã. Va da din prea-plinul inimii sale, la fel cum un om fericit vrea în mod spontan sã împãrtãșeascã fericirea sa, celor din jur, poate mai puțin fericiți ca el. Este o tendințã naturalã, fireascã, a celui ce are suficient. Dar oare avem suficient ? Trãim într-o societate ce încurajeazã competitivitatea, dorința de mai mult, iar prin aceasta implicit creeazã o stare continuã de frustrare, de insatisfacție chiar a celor care au mai mult decât le trebuie pentru necesitãțile proprii. Nu avem niciodatã suficient, cãci tragem cu coada ochiului la cel de lângã noi, care pare sã aibã mai mult. Și astfel, se cuibãrește în noi demonul avariției, al acumulãrii de avere, care ne face sã simțim cã nu avem niciodatã suficient, și de aici și concluzia cã nu ne putem dispensa de nimic în mod gratuit, cãci asta ar însemna un regres, și implicit o acutizare a sentimentului de a nu avea suficient. Uitãm mai mereu cât de puțin ne trebuie în realitate, cât de simple și de ușor de satisfãcut sunt nevoile noastre esențiale. Se spune cã cel ce este sãrac în dorințe, este bogat în mulțumiri. Și astfel, în mod paradoxal, deși avem suficient, suntem tot mai nemulțumiți, cãci dorințele noastre cresc exponențial. O casã mai mare, o mașinã mai nouã și mai bunã, o vacanțã mai exoticã și mai scumpã, haine de firmã, mai luxoase decât cele pe care le avem. Iar șirul falselor necesitãți crește neâncetat, într-o spiralã a nebuniei acumulãrii ce nu are nici un sfârșit. Unde sã își gãseascã atunci milostenia locul în viețile noastre !? A deveni cu adevãrat milostiv este un adevãrat test de maturitate spiritualã, ce face dovada unei înțelegeri superioare a locului corect pe care îl are în viațã munca, averea, bunãstarea, care nu mai devin scopuri în sine, ci doar rezultatele firești ale unei vieți corect trãite, fãrã vicii. Departe de mine gândul de a cãdea în cealaltã extremã, în îmbrãțișarea unei vieți excesiv de simple, a unei sãrãcii franciscane. Este normal sã aduni surplusul a ceea ce câștigi, a-ți face rezerve pentru zile mai proaste, un fond de urgențã pentru probleme de sãnãtate, etc. Este normal și înțelept sã te pui la adãpost de imprevizibil, însã nu trebuie sã faci un scop din asta. Acumularea vine ca un efect normal, natural, al muncii – într-o lume normalã. Evident, a spune chestia asta într-o țarã unde peste jumãtate din oameni trãiesc la limita sãrãciei, poate pãrea ciudat. Dar hei, este perspectiva mea, vã amintiți !? A celui pe care soarta favorabilã l-a adus deasupra liniei. Și gândurile mele se adreseazã celor asemenea mie. Așa cã atunci când veți întâlni un cerșetor pe stradã, nu mai dați pomanã cu inima strânsã, dintr-un sentiment al datoriei religioase, sau din calcul meschin. Analizați-vã intenția. Dacã vã simțiți fericit cu viața voastrã, mai norocos decât nenorocitul ce vã cere ajutorul, atunci dați cât puteți, dar dați din toatã inima, așa cum împãrtãșiți cuiva drag o veste bunã, un motiv de bucurie. Dați din ceea ce vã prisosește, dați bãnuțul cel mic cãruia nu îi veți simți lipsa, pe care l-ați și uitat în urmãtoarele 5 minute. Și dați doar atunci când simțiți spontan acel imbold interior, de a da. Acea intuiție de tip superior, care vã certificã cã     DA, acel om are cu adevãrat nevoie și DA, voi sunteți instrumentul, mijlocul prin care i se dã. Uneori se vor produce adevãrate miracole, veți ști exact în mod intuitiv și CÂT, sau CE este necesar sã dați. Dar ce este mai important este faptul cã milostenia va fi semnul unei corecte raportãri la bani și acumulãrile materiale. A fi milostiv nu înseamnã neapãrat sã dai bani sau mâncare de pomanã. Înseamnã sã ai inima deschisã și sã oferi gratis, fãrã rãsplatã, ceva, celor care au nevoie. O vorbã bunã, un ajutor de orice fel (poate chiar un mutat de mobilã sau împrumutat ceva, vizitat un prieten în spital, sau la pușcãrie). Mulți vor percepe aceastã disponibilitate a ta ca pe o slãbiciune, pe care se vor grãbi sã o exploateze ( cu alte cuvinte, te vor lua de fraier). Nimic special în asta, poate mulți cerșetori (sãrmanii !) cred același lucru despre cei ce le oferã milostenie. Totul este sã nu te lași copleșit de cei ce s-au învãțat sã trãiascã ”ajutați” de alții, ca treaba asta sã nu îți dea viața, profesia, familia peste cap. Sã gãsești, cu ajutorul intuiției, un echilibru între toate, sã știi când și ce sã oferi. Cãci odatã depãșit handicapul atașamentului de bunuri și al sentimentului exacerbat al proprietãții, vacea intuiției va deveni mult mai puternicã și mai clarã. Meritã sã îți faci o analizã lucidã a vieții tale și sã te întrebi: CÂȚI OAMENI AM AJUTAT SAU AJUT DEZINTERESAT, CU ADEVÃRAT !? Pentru mine, acesta este adevãratul etalon al spiritualitãții: nu stãrile, nu inițierile, nu poziția de lider în cadrul unei școli spirituale. Tu când ai ajutat cu adevãrat pe cineva, ultima oarã !? Închei aceastã cugetare cu un citat despre daruri din lucrarea Profetul, de Khalil Gibran: „Nu daþi decât puþin, când daþi din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înºivã, daþi cu adevãrat.
Pentru cã, spuneþi-mi, ce-s averile voastre decât niºte lucruri pe care le pãstraþi cu strãºnicie, crezând cã mâine veþi avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevãzãtor foarte, ascunzând oasele în nisipul miºcãtor, în timp ce-i urmeazã pe pelerini cãtre oraºul sfânt?
ªi ce este frica de sãrãcie, dacã nu sãrãcia însãºi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsã?

Sunt unii care dau puþin din belºugul pe care îl au ºi aceasta pentru a li se recunoaºte dãrnicia, însã acea dorinþã ascunsã umileºte darul fãcut.
Sunt, apoi, alþii care, puþin având, dau totul.
Aceºtia cred în viaþã ºi în mãrinimia vieþii, iar sacul lor niciodatã nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este rãsplata cea mare.
Dar sunt ºi din cei ce dau cu durere ºi doar durerea rãmâne botezul acestora.
În sfârºit, sunt cei ce dau fãrã a simþi nici durere, nici bucurie, necunoscându-ºi virtuþile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îºi rãspândeºte parfumul în spaþiu.
Prin mâinile unor asemenea fãpturi vorbeºte Dumnezeu ºi dindãrãtul ochilor acestora El surâde Pãmântului.

E bine sã dai când þi se cere, dar ºi mai bine fãrã sã þi se cearã, din înþelegere.
Iar pentru cei dornici sã dea, a-i cãuta pe necãjiþi este o bucurie mai mare decât darul însuºi.
Fiindcã, se aflã, oare, vreun lucru pe care sã þi-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îþi aparþine va fi dãruit într-o zi,
Deci, dã acum, în anotimpul dãrniciei tale, iar nu în cel al moºtenitorilor tãi.

Deseori spuneþi: „Am sã dau, dar numai acelora care meritã.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însã, astfel ºi nici turmele din imaºuri.
Ele dau ca sã poatã trãi, fiindcã a pãstra înseamnã a pieri.
Desigur, cel care-ºi meritã zilele ºi nopþile, meritã totul ºi din partea voastrã.
Iar cel care a meritat sã bea din oceanul vieþii, are tot dreptul sã-ºi umple cupa ºi din micul vostru pârâu.

Existã oare merit mai mare decât acel ce stã în curajul ºi încrederea de a primi milostenie?
ªi cine vã credeþi voi, pentru ca oamenii sã-ºi sfâºâie pieptul ºi sã lepede orgoliul, ca sã le puteþi vedea meritele ºi mândria terfelitã?
Luaþi aminte, ca mai întâi voi sã meritaþi a fi dãruitorul ºi instrumentul dãrniciei,
Pentru cã, înt-adevãr, viaþa e cea care dã viaþã, în timp ce voi, care vã socotiþi binefãcãtori, nu sunteþi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiþi – ºi cu toþii primiþi! – nu vã luaþi povara vreunei recunoºtinþe spre a nu vã pune de bunãvoie un jug vouã ºi celor ce dãruie.
Înãlþaþi-vã, mai degrabã cu cel care dã, primindu-i darurile ca pe niºte aripi,
Fiindcã, a þine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnã a vã îndoi de generozitatea dãruitorului, care are pãmântul mãrinimos drept mamã ºi a cãrui tatã însuºi Creatorul este.”  ]]>