MAICUTA ANA

Prolog: Un prieten al fratilor de peste Prut, ne-a transmis povestioara de mai jos. În vara anului 1995 am fãcut parte dintr-o delegaþie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia sã arate cã românii nu sunt persecutaþi în þara lui ºi a acceptat ca cetãþeni din România sã facã parte din delegaþiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscutã oficial de nimeni în lume. La ieºirea din Dubãsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieºit în cale o femeie bãtrânã. – Hristos S-a înãlþat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba românã. – Adevãrat S-a înãlþat, mãicuþã! – i-am rãspuns noi în cor. – Veniþi din România, nu-i aºa? – ne-a întrebat apoi. – Da, mãicuþã, suntem din Bucureºti – i-am spus eu. S-a apropiat de noi ºi ne-a implorat cu multã smerenie: – Vã rog cinstiþi-mi casa, dragi români! Am intrat în casa ei – o cãsuþã micã ºi sãrãcãcioasã, dar curatã. În sufragerie pereþii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjatã, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac ºi plãcinte, iar din cuptor ieºea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspãt fãcutã, de parcã tocmai aºtepta pe cineva la masa de prânz. – Pe voi vã aºteptam, dragii mei. Haideþi intraþi ºi luaþi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vã cheamã bãieþi? – ne-a întrebat apoi. Dupã ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sãrutat pe obraji ºi la îmbãþiºat cu mult dor, spunând cã pe ea o cheamã Ana. La urmãtorul a început sã plângã, în timp ce faþa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângã mine s-a aplecat ºi i-a sãrutat picioarele, neputând sã se opreascã din plâns. – De ce plângi mãicuþã? – a întrebat-o el mirat, încercând sã o ridice de la picioarele lui, jenat de aceastã situaþie. – De fericire, dragul mamii, cã aºtept de ani buni sã vãd pe strãzile noastre venind români. Spuneþi-mi cum mai aratã Bucureºtiul? S-a mai fãcut vreun parc mai frumos ca Ciºmigiul sau Herãstrãul? Am început sã-i povestim despre Bucureºtiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelicã. Ne întreba despre case din Cotroceni ºi de la ªosea, în care ea a stat în 1937, despre troiþa din Herãstrãu pe care ea a ridicat-o împreunã cu soþul ei. Neºtiind ce sã-i rãspundem, i-am spus: – Haide cu noi în Bucureºti mãicuþã sã vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localitãþi, dar peste 2 zile venim ºi te luãm cu noi în þarã. – Mare ºi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasã sãrbãtoare de Înãlþare din viaþa mea. La plecare ne-a dat fiecãruia câte o iconiþã ºi ne-a îmbãþiºat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lãsat câteva poze fãcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru. – Ciudatã femeia – comentam noi când ne-am depãrtat de casa ei, apreciind însã ospitalitatea neobiºnuitã. Poimâine ne întoarcem în Dubãsari ºi o luãm la Bucureºti, cã prea plângea de dorul Capitalei. Când am ajuns dupã douã zile, mãicuþa Ana era moartã, aºezatã în sicriu pe masa la care recent ne ospãtase. Preotul a venit spre noi ºi a început sã ne vorbeascã. – Mãicuþa Ana a murit fericitã, dupã o viaþã tare chinuitã. Bãrbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în rãzboiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluþiei antibolºevice. De-atunci a trãit singurã, fãrã sã aibã nici mãcar bucuria sã aprindã o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei ºi a Transnistriei de cãtre români. Era o femeie credincioasã ºi se pregãtea sã cinsteascã cum se cuvine nu numai marile sãrbãtori creºtine – de Paºte, de Crãciun, de Sfântã Mãria ºi de Sfinþii Petru ºi Pavel – ci ºi sãrbãtorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. Dupã ce voi l-aþi îndepãrtat pe Ceauºescu de la putere, a sperat continuu cã veþi ajunge curând în Basarabia ºi la noi, la Dubãsari. Dar pe mãsurã ce trecea timpul devenea tot mai abãtutã. ”Nu mai vin pãrinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristã la spovedanie. ”Vin mãicuþã, sã nu te îndoieºti – o îmbãrbãtam eu. Stai sã scape de comuniºtii de la ei ºi o sã-i vezi curând pe strãzile noastre. O sã vinã ca atunci, între rãzboaie, în straie de sãrbãtoare ºi o sã cânte cu noi în bisericã”. ”Cred, Doamne, ajutã necredinþei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne niºte români mai repede aici, ca sã cred ºi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavã ºi la fiecare spovedanie mã temeam cã era ultima datã când o vedeam în viaþã, dar ea, citindu-mi parcã gândurile, îmi spunea: ”Nu mor pãrinte pânã nu vãd venind români pe uliþa noastrã”. Alaltãieri la slujba de Înãlþare a venit la mine ºi mi-a spus cã i S-a arãtat Dumnezeu ºi I-a spus sã se pregãteascã. Am mers la ea cu coana preoteasã sã o ajut sã facã fripturã ºi plãcintã cu brânzã ºi cozonac cu nuci ºi îi tot spuneam: ”Mãicuþã Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol ºi dac-or veni, de unde ºtii cã or sã vinã la casa ta?” Ea se ruga ºi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinºi cã nu o sã vinã nimeni. Dar aþi venit voi în urma noastrã. Doamne, cum îi mai sãlta inima de bucurie când m-a sunat pe searã sã-mi spunã. ”Dumnezeu nu m-a pãrãsit. Dumnezeu mã iubeºte, pãrinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot sã mor ºi ºtiu cã mã duc la Domnul fericitã”. În noaptea aia a murit, dar vã spun cã n-am vãzut pe nimeni sã moarã mai fericit aºa cum a murit ea. Uitaþi-vã la chipul ei sã-i vedeþi zâmbetul pe faþã. Am condus-o pe ultimul drum la cimitir ºi atunci am simþit cã s-a nãscut în noi o dragoste faþã de Basarabia ºi faþã de românii de peste Nistru care niciodatã nu s-a stins. Atunci inima mea a rãmas în Basarabia ºi Basarabia a rãmas în inima mea cu mare dor. În toþi anii aceºtia i-am tratat pe toþi basarabenii cunoscuþi ca fiind copiii mãicuþei Ana – pe toþi studenþii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenþii noºtri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multã dãruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaþi în Bucureºti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalþi membri ai delegaþiei am vãzut aceiași dragoste neostoitã faþã de basarabeni: unul s-a cãsãtorit cu o transnistriancã, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaþii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuþi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcã nu era de-ajuns. Simþeam cã toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în rãspãr de ceilalþi ºi vedeam din sondaje cã tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnatã pentru cei din România. Sãptãmâna trecutã am fost pe Muntele Athos împreunã cu un prieten care a fãcut parte din acea delegaþie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaþi de un pãrinte. – Nu mã mai cunoaºteþi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, cãci nu ºtiam dacã ºi de unde-l cunoaștem. Sunt pãrintele Vasile, duhovnicul mãicuþei Ana din Dubãsari. Vã mai aduceþi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înãlþarea ei la Domnul. Am rememorat împreunã ziua morþii ei, uimit de memoria extraordinarã a pãrintelui. – Ce-aþi fãcut pentru românii din Basarabia ºi din Transnistria în aceºti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legãturi cu cei de peste Prut. – Aþi plâns vreodatã de dorul vreunui moldovean, aºa cum mãicuþa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei? Am dat ruºinaþi din cap în semn cã nu. – De aceea voi nu meritaþi unirea cu Moldova, cãci nu-i puteþi iubi pe cei de-acolo aºa cum vã iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsã din piept, iar voi sunteþi carne din carnea lor ºi ºi-ar da ºi viaþa pentru voi. Bãnuind cã ne-a jignit ºi nedorind sã ne supere, pãrintele Vasile ne-a propus sã facem împreunã o slujbã pentru pomenirea mãicuþei Ana. I-am spus cã nu suntem preoþi ºi nu ºtim ce trebuie sã facem la o slujbã religioasã. – Staþi liniºtiþi, vã arãt eu ce sã citiþi. În paraclisul din chilia athonitã a pustnicului basarabean am citit ºi am cântat pentru prima oarã o slujbã pentru pomenirea morþilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternicã ºi mai sigur pe mine. Simþeam cum inima mi se înflãcãreazã ºi în faþa ochilor îmi apãrea chipul mãicuþei Ana cum plângea ºi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ºtiu cã Dumnezeu e viu!” Am început sã lãcrimez. La sfârºitul slujbei l-am vãzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de pãrintele Vasile. – Iartã-mi pãrinte puþina mea credinþã – i-a spus el. Acum ºtiu ºi eu cã Dumnezeu e pururea viu! De Bruno Ștefan – via danielfenechiu.ro]]>