Vă prezint în cele ce urmează un articol-analiză ce sintetizează lecțiile pe care orice analist serios al unei țări ce poate deveni ținta potențială a complexului militaro-financiar al oligarhiei sionisto-americane, trebuie să și le însușească.
Sunt lecții vitale, care pot face diferența dintre anihilarea sau supraviețuirea nu doar a unei țări, ci a unor națiuni.
Articolul aparține lui Ivan Timofeev, director de programe al Clubului Valdai, preluare de pe Russia Today. Acest articol a fost publicat pentru prima dată în Kommersant și a fost tradus în limba engleză și editat de echipa RT.
Am considerat că este mult prea important pentru publicul de limbă română dat fiind contextul internațional actual, astfel încât am găsit de cuviință să îl preiau și traduc în limba română, chiar și fără acordul autorului și celor din redacția Russia Today (sper că nu se supără și-mi trimit vre-un kinjal acasă :)) cu atât mai mult cu cât site-ul rt.com este cenzurat pentru publicul românesc de către ANCOM, pe criterii de cenzură pur soroșistă.
Lectură plăcută și multă luare aminte!
După atacurile SUA-Israel asupra Teheranului, lumea intră într-o perioadă mai dificilă
Atacurile aeriene masive ale Israelului și Statelor Unite asupra Iranului nu au fost complet neașteptate. Forțele de atac se adunaseră în Golful Persic de luni de zile. Negocierile irano-americane se împotmoleau și ofereau puține perspective de succes. Cu toate acestea, uciderea liderului suprem Ali Khamenei, a membrilor familiei sale și a mai multor înalți oficiali iranieni a provocat valuri de șoc mult dincolo de regiune.
Iranul a răspuns cu atacuri cu rachete asupra Israelului și a instalațiilor americane din Orientul Mijlociu. Repercusiunile au fost imediate: întreruperi în transportul petrolului în Golful Persic și instabilitate în infrastructura financiară și de transport din Emiratele Arabe Unite și Qatar.
Iranul ar putea foarte bine să reziste atacului. O invazie terestră pare puțin probabilă. Dar atacurile aeriene și cu rachete susținute îi vor slăbi capacitatea industrială, vor adânci criza economică și vor sărăci și mai mult populația. Chiar dacă Teheranul absoarbe lovitura actuală, ar putea urma și alte runde, cu excepția cazului în care costurile devin prohibitive pentru toate părțile.
Pentru Rusia, criza oferă lecții dure.
Lecția 1: Sancțiunile sunt rareori etapa finală
Statele Unite au sancționat Iranul încă din 1979. De-a lungul timpului, măsurile au devenit mai ample, mai coordonate și din ce în ce mai internaționalizate. Washingtonul a convins aliații și țările terțe să reducă achizițiile de petrol iranian și a înăsprit aplicarea sancțiunilor prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU.
Sancțiunile nu au fost niciodată utilizate singure. Ele au fost însoțite de atacuri militare, operațiuni speciale, asasinate și atacuri cibernetice. Modelul este familiar: Irak, Iugoslavia, Libia, Siria și Venezuela au experimentat toate variații ale aceleiași formule.
Acțiunea militară directă a SUA-NATO împotriva Rusiei este limitată de factorul nuclear. Dar această forță de descurajare este parțial compensată de sprijinul militar masiv acordat Ucrainei. Forțele ucrainene continuă să lovească teritoriul rus. Nu pot fi excluse alte crize de-a lungul flancului estic al NATO, în special în regiunea baltică.
Sancțiunile și forța nu sunt alternative. Ele sunt adesea secvențiale.
Lecția 2: Presiunea este pe termen lung
Iranul a îndurat o strategie de uzură timp de decenii. Ceea ce a început ca un embargo economic a evoluat într-o degradare militară calibrată, lovituri repetate menite să slăbească capacitățile fără ocupație.
Lecția 3: Concesiile nu garantează ușurarea sancțiunilor
Acordul nuclear din 2015, formalizat în conformitate cu Rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate al ONU, a oferit Iranului ușurarea sancțiunilor în schimbul limitării programului său nuclear. Trei ani mai târziu, Washingtonul s-a retras și a impus noi cerințe.
Răgazul s-a dovedit a fi temporar.
Această experiență influențează poziția Moscovei în negocierile privind Ucraina. Refuzul Rusiei de a face concesii unilaterale poate frustra pe cei care prioritizează pacea imediată cu orice preț. Dar încrederea scăzută între Moscova și Washington, precum și între Moscova și Kiev, face ca compromisul unilateral să fie strategic periculos. Experiența Iranului întărește această logică.
Lecția 4: Liderii sunt din ce în ce mai des ținte
Istoric, schimbarea regimului a urmat adesea intervenției militare. Dar eliminarea țintită a conducerii de vârf nu a fost întotdeauna obiectivul principal. Astăzi, este din ce în ce mai mult.
Uciderea deliberată a înalților oficiali iranieni semnalează un nou prag. Rusia este perfect conștientă de vulnerabilitatea personalităților de rang înalt. Asasinatele și sabotajele pe teritoriul rus nu mai sunt rare.
Securitatea conducerii naționale se extinde acum dincolo de serviciile de informații. Ea include integritatea contrainformațiilor, eficacitatea apărării aeriene și reziliența sistemului militar în ansamblu. În conflictele moderne, conducerea însăși este un câmp de luptă.
Lecția 5: Instabilitatea internă atrage presiuni externe
Iranul s-a confruntat cu proteste interne semnificative înainte de atacuri. Dificultățile economice și tensiunile politice au slăbit coeziunea socială. Actorii externi au interpretat aceste tulburări ca pe o vulnerabilitate.
Istoria arată cum fracturile interne pot accelera colapsul. Libia oferă un exemplu. Dezintegrarea URSS oferă un alt exemplu, un caz în care decăderea economică și politică internă s-a dovedit decisivă chiar și fără o invazie directă.
Pentru Rusia, lecția este clară: stabilitatea internă este securitate strategică. Guvernarea eficientă, reformele, mecanismele de feedback și încrederea între societate și stat nu sunt doar idealuri abstracte, ci servesc și ca scuturi împotriva exploatării externe.
Lecția 6: „Cavalerii negri” au limite
Iranul a atenuat sancțiunile prin comerțul cu țări dispuse să sfideze sau să ocolească presiunea occidentală, ceea ce am putea numi „cavaleri negri”. China, India, Turcia și alte țări au continuat să cumpere petrol iranian la preț redus.
Rusia a reorientat în mod similar fluxurile comerciale către China, India și alți parteneri. Sancțiunile pot fi atenuate prin diversificare.
Lecția 7: Echilibrul trebuie să fie credibil
Iranul nu este lipsit de apărare. Atacurile sale cu rachete și drone demonstrează capacitate și hotărâre. Acțiuni precum încercarea de a restricționa navigația prin Strâmtoarea Hormuz arată o dorință de a crește costurile. Cu toate acestea, SUA și Israelul par să considere represaliile iraniene dureroase, dar acceptabile.
Descurajarea nu depinde doar de capacitate, ci și de sensibilitatea adversarului la daune. În confruntări prelungite, toleranța la pierderi poate crește. Secolul al XX-lea a demonstrat cum escaladarea politică poate eroda reținerea chiar și în sfera nucleară.
Rusia are o capacitate de represalii mult mai mare decât Iranul. Dar acest lucru nu garantează stabilitatea. Un adversar care calculează că daunele sunt suportabile poate continua escaladarea. Criza iraniană relevă o stare de spirit mai profundă care apare în politica globală: determinarea fatalistă. Marile puteri par din ce în ce mai dispuse să absoarbă riscurile și să accepte instabilitatea, ceea ce poate fi cea mai îngrijorătoare lecție dintre toate.
Evenimentele din Iran nu sunt un episod regional izolat. Ele fac parte dintr-o transformare mai amplă a sistemului internațional. Este o transformare în care sancțiunile evoluează în atacuri, negocierile coexistă cu uzura, iar conducerea însăși devine o țintă.
Pentru Rusia, mesajul este sobru, dar clar: rezistența, coeziunea internă, descurajarea credibilă și răbdarea strategică sunt mult mai mult decât necesități temporare. Ele sunt condițiile definitorii ale epocii.
