Pentru cã este INCONªTIENÞà CRIMINALà sã provoci sau sã declanºezi greve, sã iei mãsuri care sã paralizeze economia naþionalã, fãrã sã faci un calcul prealabil, sã prevezi colapsul economic în care arunci þara prin astfel de acþiuni. De ce spun asta ?! Pãi, oameni în grevã înseamnã oameni care nu muncesc. Dacã nu muncesc, nu produc. Dacã nu produc, nu plãtesc impozite ºi taxe pe ceea ce nu au produs. Aceastã „gaurã” în buget, cumulatã pe toatã perioada de revolte ºi greve, va depãºi cumulat, ipoteticul beneficiu al „împrumutului” de la FMI din care, puþini ºtiu cã 60% nici mãcar n-a intrat în România ci a fost virat organismelor bancare, pentru „relansarea finanþãrilor cãtre populaþie”. Cu alte cuvinte, 60% din banii pe care noi îi vom plãti FMI-ului au fost daþi unor bãnci private, pentru ca acestea la rândul lor sã ni dea nouã cu împrumut !!! Cât de tâmpit sau de rau-voitor trebuie sã fii ca sa accepþi – ca politician aºa ceva, sub pretext cã „scoþi þara din crizã” ?! Dupã cum spuneam, nu grevele sunt soluþia. Prin grevã, adâncim mizeria economicã, colapsul financiar al bugetului de stat, al nostru al tuturor, cu alte cuvinte, facem jocul inamicului. Greva ca mijloc de protest (numitã pe româneºte ºi încetarea lucrului), este adecvatã în cazul companiilor cu capital privat, unde patronului îi pasã dacã are pierderi, pentru cã le resimte în buzunarul propriu, sunt ale lui, ca de altfel ºi câºtigurile. În sistemul democratic, statul este al nimãnui, nimeni nu poartã decât o rãspundere parþialã pentru ceea ce se întâmplã, iar mecanismele de atragere a rãspunderii sunt extrem de vagi ºi de întortocheate, practic inexistente, din moment ce nici un politician nu a rãspuns niciodatã pentru actul sãu politic sau administrativ. În aceste condiþii, greva este ineficientã, pentru cã politicienii nu pierd nimic, ci doar îºi justificã pierderile prin pierderi ºi mai mari, provocate de grevele ce la rândul lor sunt provocate de mãsurile lor criminale. Astfel, intrând într-un astfel de cerc vicios prost înþeles, statul ºi serviciile oferite de organizarea democraticã încep sã disparã unul câte unul: –         greva în Justiþie; dispare actul de justiþie, apare nesiguranþa ºi dezordinea socialã. –         Greva în învãþãmânt; dispare pregãtirea generaþiilor viitoare, ajungem o þarã de analfabeþi –         Greva în sãnãtate; dispar serviciile de sãnãtate publicã –         Greva în diverse ramuri economice (transporturi, poºtã, etc.) blocheazã ºi celelalte domenii de activitate private, care aduceau bani la buget. Astfel, o grevã generalã poate produce consecinþe negative de lungã duratã, incalculabile, asupra economiei naþionale ºi bugetului de stat. Tocmai de aceea, poporul japonez, din spirit de responsabilitate, a inventat „greva japonezã” în care greviºtii totuºi munceau, cãutând sã nu aducã prejudicii binelui comun, de care toþi ar trebui sã ne bucurãm, numit Stat, care ne þine departe de haos ºi barbarie. Da, dar japonezii erau ascultaþi de Împãrat, care la rândul lui era un om responsabil. În cazul nostru, greva japonezã este la fel de lejer ignoratã de conducãtorii þãrii ca ºi greva normalã, pentru cã ei nu rãspund de dezastrul pe care îl pricinuiesc. În aceastã situaþie, soluþia la care eu m-am oprit este aceea a nesupunerii civice, a grevei fiscale în primul rând, dar dublatã de adoptarea ºi aderarea la un nou tip de „colectivizare”, nu în sensul cel rãu al termenului, cu care ne-au obiºnuit comuniºtii, ci în sensul folosit de ºtiinþa psihologiei sociale, acela de socializare ºi relaþionare cu restul comunictãþii din care facem parte, prin mijloace care sã permitã întãrirea economicã ºi prosperitatea acelei comunitãþi. Mulþi oameni de afaceri ºi o mulþime de companii au cãutat ºi au gãsit (sau se îndreaptã, uneori fãrã sã îºi dea seama) cãtre genul de soluþii pe care le propun în cele ce urmeazã, soluþii pe care nu le-am inventat eu, ci sunt universale, ele „rãsar” spontan în sânul oricãrei colectivitãþi dornice sã supravieþuiascã. Despre ce fel de mecanism este vorba !? Personal, ca avocat, activitatea mea principalã se desfãºoarã în domeniul dreptului comercial. Urmãresc cu atenþie dinamica economiei, domeniile de activitate care mai aduc profituri, soluþiile pentru reducerea impozitãrii excesive a activitãþii comercianþilor, modalitãþile (aflate în sfera legalitãþii) de dezvoltare economicã – pe o piaþã ce duce o lipsã tot mai acutã de lichiditãþi. Aºa-numita „crizã economicã” pe care o traversãm a fost provocatã artificial prin blocarea unei importante pãrþi de masã monetarã – de cãtre oculta financiarã mondialã. Acest blocaj a fost provocat dupã o creºtere economicã falsã, rezultatã din dezvoltare pe bazã de credit. Iei bani acum, dar în viitor trebuie sã dai înapoi bãncii din profitul pe care estimezi cã îl vei avea din afacerea pe care o dezvolþi cu banii bãncii. Din aceastã spiralã a împrumuturilor niciodatã restituite integral, bazatã pe previziunile recuperãrii investiþiei pe termen mediu sau lung bazate pe certitudinea unei populaþii cu putere de cumpãrare sãnãtoasã, a rezultat supraevaluarea bunurilor ºi serviciilor aflate în circulaþie, ºi indirect inflaþia. Cu toþii ºtim perioada creditãrilor, când preþurile la terenuri, imobile, maºini erau deosebit de ridicate, pentru cã exista cerera artificialã provocatã de posibilitatea populaþiei de a se împrumuta inconºtient la bãnci… Prin blocarea bruscã a creditãrilor, au început sã disparã lichiditãþile din circuitul economic, ºi astfel, chiar dacã în mod paradoxal bunurile ºi serviciile existã în continuare la acelaºi nivel, ele sunt evaluate diferit, din pricina lipsei puterii de cumpãrare a populaþiei, care nu mai poate cumpãra pe datorie (nu se mai poate împrumuta la bãnci). Spre exemplu, în domeniul dezvoltãrii imobiliare, crahul financiar este cel mai evident. S-au luat credite, s-au cumpãrat terenuri la preþuri fabuloase (datoritã concurenþei), s-a construit enorm, iar acum chiar dacã existã cerere ºi chiar putere de cumpãrare realã (bazatã pe bunuri ºi servicii), oamenii nu au banii necesari sã cumpere. În tot acest mecanism, Statul a ajuns sã se roage de bãnci pentru a credita populaþia, ba mai mult, a ajuns sã dea „ajutoare” nerambursabile din bani publici bãncilor, pentru ca acestea sã reia creditãrile cãtre populaþie. O concluzie clarã se desprinde din situaþia prezentatã. Valoarea unor bunuri ºi servicii, posibilitatea de dobândire a acestora DEPINDE de punerea în circulaþie a unor hârtii numite „bani”, iar cei ce controleazã emisiunea ºi circulaþia acestor etaloane fictive ale puterii reale de compãrare a bunurilor ºi serviciilor, sunt bãncile. Suntem în situaþia paradoxalã, de a spune – citându-l pe Sheldon Emry (lucrarea „Biliarde pentru Bancheri, Datorii pentru populaþie”) – precum o companie aerianã: „Avionele noastre zboarã (goale), dar nu vã putem transporta pentru cã nu avem bilete…”. Soluþia pentru a suplini lipsa „liantului” economic pe care îl reprezintã moneda, încep sã o descopere intuitiv ºi dezvoltatorii noºtri. Ea se numeºte monedã (mijloc de platã) complementarã. Spre exemplu, un dezvoltator imobiliar are terenul, proiectul ºi autorizaþiile, dar nu mai are banii necesari realizãrii construcþiei sau finalizãrii ei (situaþie aproape generalizatã la noi). Sau, chiar dacã a terminat construcþia, nimeni nu i-o mai închiriazã sau cumpãrã din lipsã de bani lichizi. O soluþie, în primul caz, este aceea de a gãsi furnizori de servicii (construcții în acest caz) cu care sã finalizeze lucrãrile, încheind cu aceștia contracte ferme prin care o parte din rezultatul final (un apartament sau mai multe, spre exemplu) le revin acestora la sfârșitul lucrãrii. Astfel, poþi construi cu cimentul producãtorului (care oricum nu ºi-l mai poate vinde, cã nimeni nu mai cumpãrã din lipsã de bani), cu fierul altui producãtor, cu manopera ºi utilajele unui alt constructor, care acceptã o astfel de modalitate de platã prin schimb. Cei care au imobile ce nu se vând, au gãsit modalitatea de a oferi cumpãrãtorilor o gamã largã de modalitãþi de platã, de la contracte de leasing imobiliar pânã la contracte de împrumut (credite, achiziþionare în rate) fãrã ca dezvoltatorul sã poatã totuºi desfãºura activitãþi bancare (creditare, perceperea de dobânzi, etc.) Nimic deosebit pânã aici, veþi spune. Da, dar acesta este doar începutul, zorii sistemului economic de contracarare a crizei, bazat pe eludarea folosirii unei monede controlate în totalitate de oculta financiarã planetarã. Mai departe, în acea comunitate de afaceri, de bunuri ºi servicii, oamenii nu sunt nevoiþi sã aºtepte fructificarea acestor schimbrui, ci la rândul lor le transmit, le tranzacþioneazã mai departe prin diverse metode (compensãri, alte schimmburi, sau chiar punerea în circulaþie independentã a unor alte mijloace de platã). Exemple de acest fel au existat ºi existã pretutindeni: În anii 1920, când marca germanã cunoscuse o hiperinflaþie, multe oraºe germane începuserã sã emitã ºi sã foloseascã propria lor monedã de schimb. Sute de comunitãþi din Canada, Statele Unite ºi Europa, au fãcut acelaºi lucru, în timpul Marii Depresii, când ºomajul atinsese cote astronomice datoritã lipsei de monedã. Practic, exista forþã de muncã ºi o grãmadã de treabã de fãcut, dar nu exista pe piaþã moneda necesarã schimbului echitabil între muncã ºi servicii. În 1995, Argentina a intrat în faliment, datoritã „ajutorului” FMI. Comunitãþi unite au creat un sistem de barter local ºi început sã punã atunci în circulaþie  bonuri (tichete) ce aveau reprezentarea unor bunuri ºi servicii, ºi cu ajutorul cãrora se puteau achiziþiona. Acest sistem a fost denumit ulterior Reþeaua Globalã de Schimb (mai exact RGT – Red Global de Treque) ºi a devenit apoi cea mai mare reþea naþionalã de schimb de bunuri ºi servicii, fiind rãspândit în America Centralã ºi de Sud, având în prezent 7 milioane de membrii ºi o circulaþie a bunurilor evaluatã la milioane de dolari pe an. Alte mãsuri de acest gen au fost luate chiar de cãtre autoritãþile locale argentiniene, care au pus în circulaþie în unele zone un tip de chitanþe numite „debt-cancelling bonds” (bonuri de anulare a datoriilor) care aveau chiar un echivalent în peso-ul argentinian. Cel mai cunoscut (ºi de succes) model de astfel de instrument de platã, numit „ore (de muncã) Ithaca” (Ithaca Hour), a fost lansat în anul 1991 în Statul New York  – Ithaca, de cãtre Paul Glover. „Ora Ithaca” este o bucatã de hârtie inscripþionatã pe verso cu urmãtorul mesaj: „Aceºtia sunt bani. Aceastã hârtie („orã”) îl îndreptãþeºte pe posesorul acestea sã primeascã o orã de muncã, sau valoarea ei negociatã în bunuri ºi servicii. „Ora Ithaca” stimuleazã afacerile locale, prin recircularea bogãþiei noastre pe plan local, ºi ajutã la crearea de noi locuri de muncã. „Ora Ithaca” este bazatã pe capital real: priceperea noastrã, muºchii noºtri, uneltele noastre, pãduri, câmpii ºi râuri.” O „Ora Ithaca” este consideratã a fi echivalentul a 10 USD, iar serviciile spcializate sunte evaluate în multiplii ai „orei”. O datã la câteva luni, o publicaþie listeazã bunurile ºi serviciile din comunitatea respectivã pe care oamenii doresc sã le tranzacþioneze pe „ore”, ºi existã chiar ºi o bancã a „orei”, iar în prezent existã în circulaþie milioane de „ore”, cu care oamenii din comunitatea respectivã pot plãti servicii medicale, produse ºi chiar chirii… Un astfel de sistem funcþioneazã foarte bine în paralel cu circulaþia monedei oficiale, dar ºi-a dovedit utilitatea, comunitãþile respective realizând chiar o creºtere economicã însemnatã, spre deosebire de vecinii lor care nu au adoptat un astfel de sistem local. Bazele acestui circuit paralel fundamenteazã ºi modelul economic polonez, Polonia fiind din acest motiv, pânã în prezent singura þarã europeanã cu creºtere economicã realã pe timp de crizã. Acesta este de altfel motivul real pentru care conducerea statului Polonez, în frunte cu preºedintele þãrii Lech Kaczynski, au fost asasinaþi în „accidentul aviatic” in apropierea aeroportului Smolensk. ÎN CONCLUZIE: Dacã politicienii care conduc acest Stat nu vor sã mai distribuie echitabil bogãþia tãrii ºi impozitul strâns de la noi toþi, nu avem decât un mijloc de a-i obliga sã facã acest lucru: de astãzi înainte, sã încetãm a mai plãti cãtre Stat impozite ºi taxe, amenzi ºi orice alte sume de bani, pânã când nu vor înceta mãsurile de spoliere naþionalã, mãsurile de genocid al pensionarilor ºi bolnavilor. Sã revenim la organizarea în colectivitãþi mici, sã ne protejãm înãuntrul comunitãþilor noastre, familii, blocuri, sate, oraºe chiar, sã ne ajutãm unii pe alþii. Sã nu mai hrãnim acest cancer al societãþii numit „aparat de stat”, sã îl lãsãm sã moarã, sã îl ocolim, gãsind resursele locale pentru organizarea comunitarã. Pentru cã, decât sã ne omoare mai târziu Statul, ca bolnavi sau ca pensionari, mai bine sã îl „omorâm” noi pe el, cât suntem în puterea de a o face, prin refuzul nostru de al mai hrãni. O asemenea atitudine, adoptatã la nivel naþional ºi internaþional va duce la prãbuºirea sistemului mafiot al ocultei financiare internaþionale, a cãrei putere este bazatã doar pe simpla convenþie general acceptatã a valorii pe care noi o dãm banilor emiºi fãrã acoperire în bunuri ºi servicii.]]>