Analizând sacrificarea lui Hristos pe cruce – din perspectivã iudaicã, ea pare perfect plauzibilã, în acord cu concepțiile religioase evreiești ale vremii sale, ce vizau rãscumpãrarea pãcatului. Dacã nouã, ca oameni moderni, ne pare ciudat și greu de acceptat cã sacrificiul de sine al Lui Hristos-Dumnezeu pentru pãcatele omenirii, ale întregii omeniri, trecute, prezente și viitoare, este posibil, pentru evrei lucrurile erau mult mai simple. Cã în orice religie arhaicã, zeitatea supremã cerea sacrificii, în temple sau pe înãlțimi. Chiar Evangheliile ne povestesc despre cum se sacrificau în Templul din Ierusalim porumbei, dar și alte animale. Sacrificiile de animale și uneori chiar jertfele omenești erau aduse diferiților zei ai antichitãții. Baal prefera copii, de obicei sacrificați prin sugrumare sau decapitare. Evreii sacrificau capre, iezi sau țapi și ne aducem cu toții aminte de povestea lui Avraam care trebuia sã își sacrifice primul nãscut, iar în ultima clipã, Yehova i-a înlocuit, sub cuțitul de sacrificiu, copilul cu un țap. Știam toate aceste lucruri, însã, ca oameni moderni, nu înțelegeam care este semnificația acestor sacrificii. Iubeau zeii antichitãții uciderea de animale !? Aveau nevoie de ele ? Se hrãneau ei oare cu fumul gros al ofrandelor – ce se ridica din focul sacrificial ? Sau aceste sacrificii, aceste ofrande aveau rolul de a-i îmbuna pe zei, de a-i determina sã priveascã cu bunãvoințã cãtre oameni și sã îi fereascã de nenorociri ?! Meritã amintit ritualul anual de expiere/purificare a colectivitãților de evrei, practicate și pe vremea lui Iisus. În decursul anului, membri comunitãții sãvârșeau greșeli, abateri de la legea mozaicã, cu alte cuvinte, pãcãtuiau înaintea lui Yahve. Aceste pãcate acumulate, riscau sã atragã nenorociri și necazuri (pedepse divine) asupra comunitãții, astfel cã trebuia gãsitã o modalitate de ”resetare” a contoarului pãcatelor, de ”spãlare” a acestora. Dar cum ? Cum sã acorzi o nouã șansã, un nou început, la fiecare început de an, celui care a greșit ? Metoda gãsitã de evrei a fost cea a ”transferului” pãcatelor acumulate, cãtre o altã ființã. Astfel, evreii alegeau un țap, asupra cãruia trasferau în mod ritualico-magic toate relele și pãcatele acumulate de colectivitate în ultimul an. Rabinul satului avea un anumit text pe care îl recita la urechea țapului, ca o litanie ce viza acest transfer, și care se încheia cu pronunțarea numelui mistic al lui Yehova. Se spune cã nici o ființã vie care nu a fost consacratã lui Dumnezeu prin taina preoției, nu poate rãmâne în viațã la auzul numelui secret al lui Yehova. Așa se face cã țapul respectiv, la auzul numelui Atotputernicului Dumnezeu, cãdea secerat, lipsit de viațã, la picioarele preotului, plecând cãtre Yehova încãrcat de pãcatele colectivitãții – care devenea astfel purificatã… și liberã sã mai pãcãtuiascã încã un an, pânã la urmãtorul țap sacrificat. În folclorul nostru, acest ritual si-a pãstrat amintirea în memoria colectivã sub denumirea de ”țapul ispãșitor”. Dacã la noi, țapul ispãșitor a devenit persoana care trage ponoasele pentru greșelile altuia, la evrei chestiunea țapului ispãșitor erau una foarte serioasã, care ținea de sãnãtatea moralã a comunitãții. Ei bine, creștinismul și-a întemeiat fundamentul pe un astfel de sacrificiu, Hristos drept ”țap ispãșitor” al pãcatelor și greșelilor Omenirii. De aceea, nu este greu de înțeles de ce în prima fazã a rãspândirii creștinismului, acesta s-a propagat exclusiv în comunitãțile evreiești rãspândite prin lume. Cãci evreii – contrar concepției greșite actuale, nu au ”roit” din actuala Paestinã în urma distrugerii Ierusalimului de cãtre romani, în anul 70 dupã Hristos. Comunitãți de evrei se aflau stabilite pretutindeni în lumea greacã și romanã, ocupându-se cu negustoria. Doar târziu, Petru convoacã pe apostoli și le povestește visul potrivit cãruia Hristos le-a poruncit sã dea și ”cãțeilor” frimiturile ce cad de la masa ”stãpânilor”, aluzie la atitudinea rasistã, de superioritate, cu care evreii, ca popor ales, tratau pe ceilalți oameni, ne-evrei. Astãzi, prin spovedanie la preotul duhovnic, creștinii realizeazã aceeași ”purificare de pãcate”, periodicã, pe care o realizau evreii prin intermediul ”țapului ispãșitor”. Preotul duhovnic joacã rolul intermediarului între credinciosul plin de pãcate și Hristosul ”țap ispãșitor”. În acest fel, și noi creștinii, similar evreilor, ne înnoim în fața lui Dumnezeu, liberi de greutatea greșelilor noastre. Din punct de vedere psihologic, acest mecanism al transferului vinovãției este preferabil celui al refulãrii, însã cu nimic superior din punct de vedere moral. Rãmân la concluzia cã Hristos trebuie sã fie pentru creștini un model divin de urmat – și salvator prin exemplul sãu de spiritualitate, iar nu un debușeu, o modalitate de amãgire și liniștire a conștiințelor pentru greșelile sãvârșite. ]]>