comentariu rapcea.ro: am decis sã public un articol mai vechi primit de la dl. profesor Coja, pe tema minciunii holocaustului evreiesc din România, ca un rãspuns binemeritat pentru jegosul de Radu Ioanid, directorului unui institut al minciunii ce rivalizeazã cu Institutul de rescriere a Istoriei din romanul lui George Orwell, „1984”. Pe scurt, Ioanid afirmã într-un interviu, plin de emfazã, referitor la scriitorul Paul Goma, cã acesta “merita tot dispretul pentru antisemitismul primar si pentru tentativa penibila de a distorsiona tragedia evreilor romani… ” În opinia scârbei de Ioanid, Paul Goma nu este decât “un antisemit notoriu si un om care a insultat sistematic memoria victimelor Holocaustului inversand victimele cu calaii“. Tot Ioanid îl condamnã, cu aceeași urã jidãneascã cu care evreii din Ucraina și Basarabia vânau românii, pe Paul Goma la o moarte simbolicã, civicã, afirmând rãspicat: “Pentru mine personal Goma e mort”. Pentru mine, și alții ca mine, care refuzã spãlarea pe creier și rescrierea Istoriei Românilor de politruci sovietici de genul komisarului noii corectitudini politice Radu Ioanid, Paul Goma este extrem de viu, și va rãmâne astfel în memoria românilor, prin exemplul sãu de rezistențã anti-comunistã. Comunism adus în România de cãtre evrei. Și pentru care nu și-au cerut nici mãcar o singurã datã scuze, în fața poporului român. Și sã nu se mire domnul Ioanid și coreligionarii sãi dacã vor fi urâți pretutindeni pentru minciuna pe care o impun, pentru aceastã siluire a conștiințelor. Ura naște doar urã.
Holocaustul la mișto?
Holocaustul vesel?
Holocaustul la români?
Holocaustul ca nostimadã?
Holocaustul de trei parale?…
Holocaustul pris à la légère?
Cum sã-l numesc ca sã se potriveascã mai bine?!
Cine nu cunoaște aceastã minunatã vorbã? „Aici suntem la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios”! Pe franțuzește, în gura celebrului Raymond Poincaré: „Nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère”!
Unii, cei mai mulți, vãd în citatul de mai sus o evaluare lucidã a defectelor neamului nostru românesc, propriu zis un blam la adresa noastrã a românilor, un vot de neîncredere dat de spiritul occidental mentalitãții românești, stilului românesc de a trãi și acționa, vecin cu neseriozitatea, inconsistența, lipsa de principialitate, nepãsarea fațã de rigorile legii și ale disciplinei, ale ordinii! Și câte și mai câte nu încap sub umbrela acestui verdict: suntem un neam de oameni care luãm totul à la légère?!
Chiar și Holocaustul, evenimentul cel mai tragic din istoria lumii, cum îl considerã atâta lume bunã și bine informatã, Holocaustul la care am fost obligați sã luãm și noi parte, noi l-am luat… l-am luat la mișto!, îmi vine sã zic cu aceastã vorbã despe care nimeni nu știe cum s-a pripãșit în graiul nostru! Dar cât ne este de utilã!… Tot încercãm, de câteva generații sã scãpãm de ea, dar nu reușim! Nimeni nu poate scãpa de umbra sa!… Mișto-ul fiind proiecția româneascã inevitabilã asupra lumii, ar putea spune cineva mai pripit sã generalizeze. Prea mult n-ar greși!
Cum vine aia sã iei ditamai holocaustul la mișto, sã-l iei peste picior, sã-l iei à la légère?!
Am avut deseori acest sentiment, pe parcursul documentãrii mele „fortuite” în materie de Holocaust petrecut în România, la români. Cãci documentare se cheamã sã stai de vorbã și cu martori oculari, participanți propriu ziși la acele evenimente și situații. Din pãcate mãrturiile orale, pentru care nu ai consemnarea scrisã, eventual sub semnãturã la notariat, nu prea au valoare probatorie, astfel cã nu am rãmas decât cu ele în suflet, în minte, toate adunându-se sub ideea cã și Holocaustul din România s-a desfãșurat à la roumaine, a fost pris à la légère, în bãșcãlie, la mișto…
Am tot cãutat ecoul acestei stãri de fapt în documente și nu am gãsit decât dovezi indirecte, cu care nu puteam emite pretenția de a fi crezut… Iatã însã cã zilele faste pe care le trãim, zile „speciale”, de speranțã și de așteptare a bucuriei cu care retrãim an de an minunea din urmã cu 2012 ani, pentru mine s-au împlinit pe deplin și în modul cel mai dorit, mai așteptat: a apãrut documentul! Documentul potrivit cãruia mi se confirmã sentimentul, încredințarea aprioricã aș zice, cã românii nu erau și nici nu au fost în stare sã participe ca lumea la o treabã atât de serioasã ca holocaustul, ca genocidul! Îi depãșea gravitatea situației! Nu li se potrivea! Nu puteau s-o facã de-a adevãratelea, ci numai de mântuialã, de ochii lumii, de ochii comisarilor europeni de atunci, veniți nu de la Bruxelles, ci de la Berlin! Nicio diferențã!…
Țin unii sã demonstreze cu orice preț cã am participat și noi la Holocaust! Ba unii zic cã aici la noi a debutat! Cã noi l-am inventat pe holocaust! Și dau și cifre! Cifre pe care eu oricând le pot dovedi mincinoase sau cel puțin eronate! Și refãcând calculele care ne sunt prezentate, dar pãstrând metoda de calcul, eu oricând pot demonstra cã noi, românii, nu am ucis (numai) 400.000 (patru sute de mii) de evrei, ci mult mai mulți, peste un milion și jumãtate!… Vorbesc serios! Cine nu crede sã-mi cearã socoteala, explicații!
Pânã atunci sã prezint documentul. Este vorba de o carte, care a împlinit 13 ani de când a fost tipãritã, și i-a mers bine pânã acum, nu a vãzut nimeni cât e de importantã! Cât pe ce sã-mi scape și mie! Dar Domnul a vrut altfel și am dat de ea și am citit-o, cu oarecare neîncredere, cãci are un titlu care m-a fãcut sã o las deoparte, necititã, ani de zile: Dosarele Suferinței, apãrutã la Editura Bucovina viitoare, anul 1999. Iar suferințe evreiești de-alea inventate?!, mi-am zis….
Cartea are douã pãrți, fiecare cu autorul ei: Martori ai secolului, de Ilie Ilisei și Ocrotitorul jidanilor, scrisã de însuși ocrotitorul respectiv: Ioan D. Popescu. Vom vorbi pe larg despre aceastã carte într-o „emisune viitoare”! Deocamdatã mã rezum la subiect, la titlul acestor rânduri, adicã la al doilea text. Și fac precizarea cea mai importantã: Autorului i-a fost recunoscutã calitatea de cavaler al adevãrului și al dreptãții, al omeniei, în Israel, la Ierusalim, unde numele sãu este onorat și omagiat, împreunã cu copacul care a fost sãdit ca semn de veșnicã pomenire pentru cã a fost un veritabil „drept între popoare”, cum se numește aceastã distincție. (În parantezã fie spus, bãnuiesc cã e vorba de o traducere infidelã, ca orice traducere, cãci expresia ca atare sunã cam aiurea pe românește… Când va fi sã primesc și eu aceastã distincție, mãcar post mortem, probabil cã o sã fac o propunere de revizuire a traducerii! La nevoie, se poate face și mai devreme…)
Cu alte cuvinte, gașca de bugetivori de la Institutul de Cercetare a Holocaustului din România, inclusiv colaboratorii din strãinãtate, alde Radu Ioanid și alte pușlamale, nu mai pot strâmba din nas, cu superioritate academicã(!!), cum cã sursa nu e demnã de încredere!
Și iatã ce spune sursa, fost chestor de jandarmi la Tiraspol, pe timpul Holocaustului din Transnistria, având rãspunderea directã pentru soarta evreilor evacuați în Transnistria și cazați în Tiraspol. Nota bene: Aceștia sunt termenii corecți: evacuați și cazați! Citez deci:
„În primãvara anului 1944, odatã cu precipitarea evenimentelor de pe front, am primit ordin sã repatriez orfanii de ambii pãrinți în vârstã de pânã la șaisprezece ani. Cum orfanii nu aveau acte, actele se întocmeau în baza mãrturiei unor rude apropiate. Am întocmit niște borderouri și-n dreptul fiecãrui nume se adunau câte douã semnãturi care atestau vârsta de pânã la șaisprezece ani a orfanului care urma sã fie repatriat. Și, lucru nostim (sublinierea mea – I.C.), în felul acesta aproape întreg ghetoul a fost repatriat. Soțul atesta pentru soție și invers, tatãl pentru copil, acesta pentu tatã ori pentru bunic, bunicii devenind în acte… copii care mai au binișor pânã la majorat.
Constituiți în convoaie, îmbarcați în trenuri și însoțiți de câte un pluton comandat de câte un subofițer destoinic, evreii s-au întors în orașele României.” (pagina 107)
Textul mai poate fi citit de câte ori vreți, este fãrã fisurã! Adicã nu poate rima nicicum cu ideea de represalii sângeroase, abuzuri inumane, bestialitate etc. Cine îi cunoaște pe evrei își poate ușor imagina cât au glumit aceștia, ce mișto au fãcut pe seama declarațiilor date în fața Chestorului Popescu! Ioan Popescu! Nici cã se putea un nume mai potrivit pentru semnificația profund româneascã a faptelor sale: cam în aceastã notã s-au petrecut persecuțiile și represaliile anti-evreiești din vremea lui Antonescu. În nota de mișto în care s-a alcãtuit tabelul cu evreii orfani de ambii pãrinți pânã în șaisprezece ani! Ce comedie fainã s-ar putea face pe acest subiect: Lista lui Popescu! Și puse pe douã coloane: Lista lui Schindler și Lista lui Popescu! Și de comparat ce a pãțit fiecare pentru criteriile aplicate în alcãtuirea listei!
Ideea cã avem de-a face cu un caz izolat nu ține! Este clar cã Ionicã al nostru nu s-a temut cã se va afla de stratagema sa și cã o va pãți! O clipã nu i-a trecut prin minte cã i se va cere socotealã pentru gestul sãu! Cã încalcã vreun consemn militar, scris sau nescris, sau cã se va gãsi cineva sã-l toarne! Așadar, gestul sãu nu intra în contradicție cu contextul, cu atmosfera în care se trãia și se supraviețuia în Transnistria!
Las pentru altã datã alte comentarii și citez mai departe, discuția cãpitanului Popescu cu un evreu din alt ghetou, cel de la Berșad:
„ – Povestiți-mi mai departe!…
– Domnul cãpitan Mihail reușește sã ne ațâțe pe unii împotriva celorlalți, ceea ce nu-i greu în situația în care ne aflãm. Este înconjurat de o clicã de ticãloși, toți evrei (s.n., I.C.), iar aceștia hotãrãsc cine și unde merge la lucru, cui i se dã locuințã. Tot ei îi procurã cãpitanului fete de treisprezece-patrusprezece ani.
Numele Mihail îmi era total necunoscut. Bãnuiam cã este rezervist. Un ofițer activ nu s-ar fi putut preta la asemenea acte înjositoare care jignesc noțiunea de om. Sã lovești un om nevinovat, un invalid lipsit cu totul de apãrare, sã-ți bați joc de un copil înseamnã ceva cu totul ieșit din comun (s.n., I.C.).
Cele povestite m-au zguduit într-atât încât, imediat, m-am prezentat la raport la generalul Iliescu. Peste câteva zile, dupã o anchetã serioasã, cãpitanul Mihai a fost arestat.” (pag. 126)
Teribil de importantã și aceastã mãrturie: Așadar și generalul Iliescu, superiorul lui Ioan D. Popescu, era tot un… drept între popoare! Deci cãpitanul Popescu nu era un caz izolat, tovarãșe Ioanid! Însuși George Alexianu, guvernatorul de temut al Transnistriei și superiorul celor doi, este prezentat de autor ca fiind din același soi de oameni-oameni!
Un caz izolat era netrebnicul de Mihail! Dar mai netrebnici decât Mihail al nostru sunt evreii noștri care au descris apoi abuzurile de la ghetoul din Berșad, sãvârșite de acest mizerabil, dar au omis sã spunã ce s-a întâmplat cu Mihail, au omis sã spunã despre intervenția autoritãților, au omis sã spunã ceva despre acoliții sãi evrei, cu toții la un loc niște netrebnici! Iar asta rezultã numai din depoziția lui Ioan Popescu. Mãrturiile evreiești despre Berșad te fac sã crezi cã așa se petreceau lucrurile în toatã Transnistria și cã toți românii erau niște persoane de teapa acestui Mihail!… Niciun evreu care s-a plâns de abuzurile de la Berșad nu spune cã acestea au fost curmate la intervenția energicã a autoritãților!… Evrei nemernici prin omisiune!
În fine, al treilea citat. Este vorba de procesul politic care i s-a intentat lui Ioan D.Popescu dupã 1950. Deh, fãcuse parte din jandarmeria burghezo-moșiereascã. Dupã un an de detenție în condiții de exterminare, de genocid propriu-zis, ajunge și la proces. Este adus ca martor fostul director al ghetoului din Tiraspol, evreul Goltzman. Iatã câteva frânturi din declarația acestuia despre șeful jamdarmilor, adicã principalul regizor al infernului transnistrean:
„Venea des, în control, prin lagãr. Întotdeauna discuta cu noi și ne ajuta atunci când avea cum s-o facã. M-a luat cu el la Guvernatorul Alexianu ca sã ni se asigure hrana cu alimente pe care sã le putem procura la preț oficial. Guvernatorul a aprobat.(…) Garda care ne pãzea era pusã, de fapt, sã ne apere de cei din exterior care ar fi fost dispuși sã ne facã vreun rãu. (s.n. I.C.) Noi aveam bilete permanente de liberã circulație prin oraș și mergeam chiar și la cinematografe. (…) A pedepsit și schimbat întreaga gardã pentru cã, la un control, a gãsit doi nemți în lagãr. (…) A salvat de la moarte un tren cu copii orfani care veneau de la Bãlți pentru repatriere, iar nemții vroiau sã-i extermine. Pe mulți evrei i-a ajutat sã capete servicii, iar pe unul, Fux Bernard, l-a fãcut director al oficiului de export.” (pag.185)
Așadar se confirmã informația pe care mi-a dat-o cândva Simion Ghinea, comandant legionar și participant la rãzboi în trupele de risc maxim al „spãrgãtorilor de cazemate”: în Transnistria, jandarmii români îi pãzeau pe evrei nu ca sã nu fugã, nu ca sã nu evadeze, ci ca sã nu vinã peste ei persoane „dispuse sã le facã evreilor vreun rãu”. Adicã nemți sau ucrainieni. În mod deosebit ucrainienii îi vânau pur și simplu pe evrei, localnici sau evacuați din România, ca sã se rãzbune de rãul pe care evreii comuniști l-au fãcut în Ucraina. Pe seama evreilor se pune și azi moartea a zece milioane de ucrainieni, prin înfometare sistematicã, în deceniul 1930.
De altfel, purtarea execrabilã a evreilor din Bucovia și Basarabia în timpul celor 12 luni de ocupație sovieticã – din iunie 1940 pânã în iunie 1941, a fost și cauza propriu zisã a evacuãrii lor în Transnistria. Holocaustologii specialiști în participarea româneascã la uciderea celor șase milioane de evrei trec sub tãcere motivația oficialã, nu îndrãznesc s-o punã în discuție, s-o contrazicã, sã-i dovedeascã netemeinicia: „Am fost nevoit sã evacuez evreii din Basarabia și Bucovina, pentru cã din cauza oribilei lor purtãri din timpul ocupației acestor pãmânturi românești de cãtre ruși, populația era atât de îndârjitã împotriva lor, încât fãrã aceastã mãsurã de siguranțã, ar fi dat naștere la cele mai odioase pogromuri.” (Ion Antonescu, în scrisoare adresatã lui H.Clejan, prietenul sãu evreu…)
Am fost de-a dreptul uluit sã aflu din aceastã carte, din primul text, al lui Ilie Ilisei, cã evreii s-au purtat cu românii mai rãu decât armata de ocupație sovieticã: „Pe 2 iunie 1940, primim ordin sã ne regrupãm la Vatra Dornei. Rãmâne la Cernãuți doar o companie de jandarmi condusã de colonelul Grosu, care ni se alãturã dupã ocuparea Bucovinei de cãtre ruși. Compania supraviețuiește mâniei evreilor cernãuțeni datoritã tancurilor rusești de ocupație care o protejeazã. (s.n. I.C.)
– Nu pricep de ce-au vrut evreii sã ne omoare! Nu pricep de unde și de ce atâta urã împotriva noastrã!
Colonelul Grosu nu știe, încã, nimic despre incidentele similare de care au avut parte trupele românești în retragere.” (pag.46)
Așadar, în retragerea din Basarabia și Bucovina, în iunie 1940, evreii au atacat români. Pe unii i-au ucis bestial, pe alții i-au batjocorit. Știam asta. Ce nu știam este cã alți români și-au salvat viața grație „tancurilor rusești de ocupație”! Trupele sovietice, rusești, care i-au apãrat pe români de evrei în Bucovina și Basarabia!… Ce rușine!
„Nu am auzit sã fi existat un singur evreu atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina, în Sãptãmâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940), care sã fi protestat verbal, necum sã se opunã corelegionarilor beți de urã (urã de rasã, nu de clasã), care s-au dedat la acte de purã bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniți în refugiu.” (Paul Goma, Basarabia și „Problema”) Evrei mizerabili! Buni de împușcat! Nu de evacuat în Transnistria!…
Din pãcate, dupã un an, când administrația româneascã a revenit în Bucovina și Basarabia, nu s-a putut stabili exact care au fost evreii aceia mizerabili! Neputând fi identificați criminalii, s-a trecut la mãsura logicã: evacuarea tuturor evreilor! În felul acesta se putea ști cã au fost evacuați și evreii trãdãtori, neloiali, vinovați fațã de statul român, evrei bolnavi de anti-românism!… Evrei ne-oameni!
Au fost însã și evrei nevinovați printre cei evacuați! Poate cã cei mai mulți erau evreii nevinovați! Tocmai de aceea regimul de care au avut parte în Transnistria a fost unul plin de omenie, de compasiune chiar! (…Știu bine ce vorbesc și ce sens au cuvintele omenie și compasiune!)
Așa se face cã majoritatea evreilor care „evadau” din Transnistria fãceau tot posibilul sã ajungã în …România, la București mai ales, sau de unde erau. Cu câteva excepții, puține, dar spectaculoase. Cum ar fi tatãl lui Norman Manea, care pleacã fãrã probleme din Transnistria, și trece cu mari riscuri linia frontului la ruși… În urma sa, familia nu risca nimic, nu pãțește nimic, nimeni nu le reproșeazã trãdarea tãtânelui.
Numai feciorul sãu, peste ani, îi va lua apãrarea într-un text confuz, numit roman, în care ne povestește, dar nu ne explicã cum era posibil ca familia sa, „deportatã” în Transnistria, sã primeascã vizita din România a unor prieteni, pe care sã-i mai și gãzduiascã câteva sãptãmâni… Și în situația aceasta s-au aflat mulți evrei în Transnistria: le veneau musafiri din Țarã! Unde i-au gãzduit pe acei musafiri? În cocinele de porci unde se jurã strâmba de Sonia Palty cã au locuit evreii evacuați în Transnistria?! Ce fel de deportare a fost aia? Cum ar veni sã aflãm cã la Aiud sau la Canal veneau rudele sã-și petreacã week-endul alãturi de cei dragi?!… Alãturi de Petre Țuțea, alãturi de Iuliu Maniu, de Gheorghe Brãtianu… Da, a fost un holocaust în România, dar asta dupã august 1944… Au fost și mulți evrei în acel Holocaust, dar nu ca victime!… Ci de partea cealaltã a baricadei!
…Cade, potrivit lui Ioan D. Popescu, și minciuna cu evreii scoși la munci istovitoare, extenuante! Antonescu i-a deportat pe evreii suspecți în Transnistria nu ca sã-i punã sã munceascã – cum a fost cazul lagãrelor de deportare germane, ci ca sã-i izoleze, sã-i împiedice sã se dedea la acte de sabotaj și diversiune în favoarea inamicului sovietic. I-a lãsat pe evrei sã se descurce singuri! Sã-și gãseascã de lucru, dacã nu le-a plãcut sã stea cuminți în România! Astfel cã principala preocupare pentru evreii din Transnistria a fost cum sã gãseascã de lucru, ca sã-și poatã câștiga existența. Același Grotzman declarã, la începutul depoziției sale: „Printre evrei se știa cã la Tiraspol (…) se poate cîștiga o bucatã de pâine prin muncã cinstitã” (pag. 184)
Cum s-au descurcat evreii „prin muncã cinstitã” în Transnistria? Unii foarte bine. Cu ani în urmã, când nici nu se pomenea de vreun holocaust în Transnistria, un domn ne povestea la o cafea bãutã la Athenee Pallace cum și-a fãcut el armata în Transnistria, cum a fãcut avere! Fãcea naveta Transnistria – București. Uniforma militarã îl apãra de orice control, iar el venea la București cu sume mari de mãrci germane „de ocupație”, valabile în teritoriile ocupate și administrate de germani. Le aducea de la evrei din Transnistria și le ducea unor evrei din București. Aceste mãrci erau aceleași la Paris și la Odessa. Numai cã la Odessa se procurau ușor și, via București, ajungeau în Franța, iar de acolo veneau, cumpãrate pe acele mãrci, bijuterii, opere de artã etc!… Nu l-am crezut! Dar dupã 1990 a apãrut confirmarea, documentul, publicat chiar de un evreu: Teodor Wexler. În volumele masive de documente privind situația evreilor din România, rãposatul Wexler, evreu de bunã credințã, a publicat și stenograma unei discuții despre evrei într-o plenarã a PCR ținutã în 1945, 5 octombrie. Iatã ce spune Vasile Luca, în deplin consens și cu ceilalți comuniști participanți la discuție, majoritatea evrei: „Și ce au fãcut evreii din lagãre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpãrat ruble cu 5 lei și le-au vândut cu suta apoi. (…) În scurt timp au devenit milionari! (…) S-au îmbrãcat în uniforme rusești și au luat vitele de la țãrani.” (pag. 26-28)
Așadar, de la holocaustul din Transnistria evreii se întorc cu saci de ruble!…
Cum ar fi oare sã aflãm cã evreii s-au întors milionari de la Auschwitz?!… Cine ne-ar crede? Cine ne-ar mai crede cã la Auschwitz a fost holocasut?!…
Iatã însã cã de la holocaustul din România te puteai întoarce cu „saci” de bani! Atunci cum rãmâne cu acest holocaust, despre care unii, în frunte cu rabinul șef Moses Rozen, au afirmat cã a început în România?! Tot ce se poate dovedi cu documente este cã la noi, în România, țarã unde tout est pris à légère a început Holocashul, chiar înainte de a se încheia Holocaustul, caz clar, indiscutabil, de protocronism românesc! Sã vedem cine ne contestã și aceastã prioritate mondialã: Holocashul a început în România!… Avem dovezile necesare!
În fine, cã tot vorbeam mai sus de umorul evreiesc, mi-e ușor de imaginat cât s-a rîs la București, în cercurile evreiești cele mai înalte, pe seama evreilor fraieri din Occident! Aceștia erau bombardați cu scrisori prin care li se cerea ajutor material, bani adicã, pentru a întreține lupta de rezistențã armatã împotriva asupririi și abuzurilor regimului dictatorial al Mareșalului! Acele scrisori vorbeau despre suferințe evreiești inimaginabile – cuvîntul inimaginabil face real și credibil orice scenariu!, dar și despre faptele de vitejie ale haluțimilor, evrei tineri din formațiunile paramilitare de auto-apãrare a evreilor. Poduri aruncate în aer, trenuri pline de muniție și trupe deraiate și mitraliate, depozite de carburanți transformate în torțe imense etc., etc. Aceste compoziții literare (care au premers literatura realist-socialistã de dupã Eliberare, cu eminenți reprezentanți evrei) au avut mare efect în Occident, de pe urma lor veneau din America sume mari, mult peste nevoile Comunitãții, așa cã un numãr restrâns de activiși sioniști își opreau partea leului din acest ajutor! Gluma a ținut chiar și dupã ce autoritãțile românești au intervenit și i-au arestat pe escroci. Norocul lor cã au fost arestați. Nu au apucat sã fie judecați, cãci a survenit 23 august eliberator din pușcãrii! Așa cã dupã 23 August 1944 au putut pretinde cã sunt victime ale regimului, luptãtori anti-fasciști neînfricați! Cu pensiile și onorurile adiacente!… De data asta plãtite de fraierii de români, nu de fraierii de evrei americani!… Alte glume, alte hohote de rîs în sînul evreimii românești… Cã și evreii sunt mari meșteri în a lua la mișto încercãrile vieții, ale istoriei!
Ce s-a mai rîs și atunci când, tot dupã 1944, au început evreii sã fie recompensați pentru suferințele din anii de dictaturã antonescianã, mulți dintre ei cu diplome universitare și cu funcții intelectuale! Cei mai mulți evrei, cu Brucan în frunte, s-au vrut profesori universitari! Unul dintre ei a rãmas de pominã printre ovrei: a cerut sã fie numit conferențiar universitar, spre mirarea celorlalți. Dupã ce și-a luat patalamaua în mânã, colegii de …catedrã l-au întrebat de ce așa modest? De ce numai conferențiar?! Și ce au mai rîs?! Bietul Ițic, care în viața lui nu cãlcase prin vreo universitate, nici mãcar ca student repetent, crezuse, în ingenuitatea sa congenitalã, cã rangul de conferențiar este cel mai mare, doar despre profesori auzi la tot pasul! Iar el nu cunoscuse niciun conferențiar, așa cã i-a plãcut și a ales sã fie ceea ce nu înțelesese ce înseamnã!… Repet: ce s-a mai rîs la Comunitate pe seamã acelui evreu naiv și neinformat!… Drãguțul de el!…
Dar cel mai mult s-a rîs totuși pe vremea lui Antonescu! Scosese Antonescu niște legi anti-semite de te cruceai! Pentru te miri ce fleac erau bieții evrei condamnați la zile întregi de recluziune, de temnițã! Uneori chiar și o sãptãmânã! Cel mai puțin, o zi luminã, de expunere la stâlpul infamiei!… E drept, la acest din urmã supliciu barbar, de inspirație medievalã, nu a fost supus decât un singur evreu, Alexandru Spiegel, din Hârșova! A fost acuzat – tata zicea cã pe nedrept, pentru stocare de produse alimentare. Așa cã la începutul lunii Ianuarie 1941, evreul nostru și trei țãrani, cu aceeași culpã, au fost expuși în piața mare din Hârșova, sã-i vadã lumea și sã-i rușineze. Seara, la lãsatul întunericului, au fost trimiși acasã!… Nu se mai puteau ține bine pe picioare, cãci din cauza frigului mântuiserã tot ce adusese tata de mâncat și mai ales de bãut, transformând locul de penitența într-un soi de piknik, improvizat în taxiul cu care tata a venit special de la Constanța, sã nu rateze așa „oportunitate” de a-și exhiba anti-semitismul, „funciar la români”! (Am citat-o la Lya B.)
Am povestit aceastã întâmplare pe site-ul meu, cu ceva vreme în urmã! Ca urmare, am fost cãutat sã mi se povesteascã ce se mai întâmpla la Constanța pe vremea Mareșalului când erau arestați evreii pe capete și condamnați, care la trei zile, care chiar la o sãptãmânã de detenție. Pușcãria orașului era în plin centru, pe Tomis! Așa cã era simplu pentru prietenii ovreiului sau ai ovreilor întemnițați sã se prezinte la închisoare și sã cearã vorbitor cu condamnatul. Directorul închisorii, constãnțean și el, bãiat de oraș adicã, aproba fãrã nicio reținere. Mai ales cã pe mulți evrei îi cunoștea pesonal! Le era prieten!
La vorbitor, pe vremea aceea, se putea veni și cu de-ale gurii din bãtrâni… Așa se face cã sala de vorbitor se transforma într-una de chef! Chef chef! Numai lãutarii lipseau! Dar nu totdeauna! Când și când, printre deținuți, se mai nimerea și vreun lãutar, doi! Cã doar prigoana antonescianã i-a vizat și pe țigani! Împotriva voinței lor erau scoși din celula sordidã și întunecoasã și puși sã le cânte boierilor constãnțeni, greci, turci, români sau armeni, evrei! Trebuie spus cã la Constanța au trãit cei mai mulți evrei care s-au împãcat bine cu paharul! Nu le-a fost teamã cã în vin se aflã adevãrul și l-ar putea rosti fãrã voia lor!… Nu aveau ce sã ascundã! Așa se face cã evreu este cel care a rostit fraza magicã „eu sunt de naționalitate constãnțean!…”
Mi-nchipui și ce „mișto monstru” s-a mai fãcut în cercurile evreiești și pe seama ideii, de un umor tipic evreiesc, de a se atârna înscripționarea carne cusher pe cadavrele legionarilor de care s-au folosit la înscenarea de la Abator, din ianuarie 1941… Cadavrele legionarilor, am zis! Nu ale evreilor! Evreii erau cu regia!…
În concluzie: s-au petrecut în acei ani scene și momente de omenie înãlțãtoare! La Constanța, la București, nu mai vorbesc în Ardeal! În Moldova, la Iași, în Basarabia și Transnistria! Unele patetice, altele, nu puține, de tot hazul! Vestitul haz de necaz românesc! L-au simțit și evreii, chiar în timp de cumplit rãzboi mondial! Puțini au fost evreii din România care au avut ocazia sã-l pipãie cât a fost de cumplit! Privilegiul ãsta l-au avut numai românii, câteva sute de mii, la Cotul Donului, în munții Tatra…
…Așadar sunt tare și definitiv supãrat pe evreii nemernici, mizerabili, care au scornit basna mizerabilã cu holocaustul din România! Îi iert pentru minciunile inventate, prin care s-ar discredita pentru vecie neamul românesc dacã ar fi luate în serios! E foarte ușor de demonstrat cã sunt minciuni!… Nu-i mai crede nimeni!
Dar n-am sã-i iert și nici Dumnezeu sã nu-i ierte pe evreii care prin propaganda uriașã și stupidã dezlãnțuitã pe aceastã temã mincinoasã au împiedicat sã se afle despre momentele de excelențã umanã petrecute la așa zisul holocaust, momente care au ridicat valoarea ființei umane în general, nu numai în ipostaza ei româneascã! Au împiedicat consemnarea lor, ca momente de excelențã româneascã, de omenie rodnicã, în acțiune!
La aceste momente fantastice în ordinea moralã a lumii face trimitere expresã chiar și Filderman, liderul evreimii, în Testamentul sãu: „Am fost martor al unor mișcãtoare scene de solidaritate și de ajutor între români și evrei (s.n.) în anii de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea mãsuri dure împotriva evreilor! Aș aminti doar câteva exemple:
– Grație intervenției energice a Mareșalului Antonescu, a fost opritã deportarea (în Germania – n.n., I.C.) a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
– El a dat pașapoarte pașapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistã evreii din Ungaria, a cãror viațã era în pericol;
– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, fãcându-le sã parã pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.”
Subliniez apãsat secvența „fãcându-le sã parã pierdute”, „sã parã”!…
Cum vã spuneam: curat la mișto! De mântuialã! Treabã româneascã! Nici de un holocaust ca lumea nu am fost în stare!… Ditamai Mareșalul a ajuns „sã se facã”! Sã joace teatru! Sã mimeze belirea evreilor! Sã mimeze holocaustul!…
Așadar mult clamata confiscare a averilor evreiești a fost fãcutã de sanchi! La derutã! Numai pe hârtie! Ca sã dea satisfacție comisarilor europeni de atunci! Ce scandal!… Ce situație penibilã! Ce moment înãlțãtor, de excelențã româneascã!… Fãrã pereche în acei ani de dezumanizare mondialã!
*
Din pãcate, corul impostorilor și al calomniatorilor a acoperit glasul evreilor normali, al evreilor cinstiți! Nu puțini, dar totuși insuficienți, din pãcate! Astfel cã la șapte decenii de la acei ani de cumpãnã ne-am ales nu cu inventarul amplu, cuprinzãtor, a tot cuprinzãtor dacã s-ar fi putut, și atât de reconfortant al faptelor de solidaritate umanã româneascã cu evreimea disprețuitã și urgisitã pe tot continentul! Cu chiu și vai au rãzbit prin fortificațiile uitãrii și ale ignorãrii, ale minciunii, ici și colo câte o mãrturie, cum sunt cele mai sus comentate. Dar celelalte, despre care avem toate motivele sã credem cã n-au fost puține, cine le mai recupereazã din hãul uitãrii?! I-ați obligat prin teroare pe bieții oameni, evrei sau români, sã le uite! Sã le facã uitate, sã le distrugã! Abia câteva au mai rãmas, salvate ca prin minune!! Slavã Domnului, deși sunt puține, sunt suficiente ca sã putem reconstitui adevãrul! Un adevãr reconstituit din cioburi! Din cioburi atât de curat strãlucitoare! …De ce, domnilor evrei degenerați, activiști ai minciunii, de ce ați nesocotit dreptul nostru la adevãrul integral despre omenia româneascã, a pãrinților noștri?! Despre faptele lor minunate?! Chiar nu vã simțiți bine în fața Omului frumos împlinit ca Om?! Vã deranjeazã omenia? Cumva nu vã simțiți oameni?! Nu sunteți, împreunã cu noi, fiii aceluiași Dumnezeu? Vã indispunea bunãtatea noastrã fãrã de leac, nedezmințitã nici în cele mai grele clipe?! Vã umilea?! Vã complexa?! Vã umplea de venin?!… Chiar țineți ca nicio faptã bunã sã nu rãmânã nepedepsitã?!… Ce milã și ce silã mi se face de voi?!… Sictir din fața mea!, cum ar zice orice evreu din Constanța.ION COJA
PS Spuneam mai sus, despre cartea de care m-am folosit, cã prin titlul ei, Dosarele suferinței, nu mi-a inspirat încredere și ani de zile, din pãcate, am lãsat-o neatinsã! Iatã de ce: În 1945, imediat dupã rãzboi, fiecare familie de evrei din România a primit o carticicã, un chestionar lung, intitulat aproximativ la fel: Dosarul suferințelor unei familii evreiești, cu aproape 80 de întrebãri, privind anii de prigoanã prin care au trecut evreii din România. Întrebãri de genul: ce bunuri materiale v-au fost confiscate? Ați fost dat afarã din servici? Cât timp nu ați gãsit de lucru dupã ce ați fost concediat? Etc., etc. Cu privire la evreii ale cãror suferințe au fost „încununate” prin moarte, prin exterminare, nu apare însã nici mãcar o singurã întrebare! La pagina 2 este o întrebare vagã despre „victimele și dispãruții” din familia respectivã, iar când întrebarea devine mai detaliatã, aflãm cã prin termenul victimã se referã la „arestãri, maltratãri, evacuãri, expulzãri, pagube”! De asasinate, execuții în masã sau exterminare, genocid, pogrom, nici mãcar o întrebare! Așadar, la data când s-a întocmit acest chestionar de cãtre însuși Congresul Mondial Evreiesc, conștiința colectivã evreiascã nu avea în vedere, ca suferințe extreme îndurate de evreii din România, decât „arestãri, maltratãri, evacuãri, expuzãri, pagube”!… S-a adunat astfel un material documentar imens: peste 100.000 de „dosare ale suferinței evreiești”! Acest material documentar extrem de prețios nu a fost niciodatã adus în discuție de susținãtorii genocidului din România. De ce? Probabil pentru cã prin conținutul lor faptic infirmã orice supoziție de genocid, de holocaust! Mai mult, am primit informația cã acest fond documentar, aflat în arhiva Federației Comunitãților Evreiești din România, a fost distrus!… Nu mi-a venit sã cred. Drept care am cerut, în temeiul legii, sã ni se dea acces liber la acest fond! Am fost plimbați cu vorba, cum cã fondul se aflã în reorganizare… Vom reveni cu cererea noastrã apelând la justiție! FCER este bugetatã se statul român și este obligatã sã ofere publicului interesat accesul la arhive. Mãrturia profesorului RAOUL VOLCINSCHI Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaþiei Foºtilor Deþinuþi Politici din România, am de fãcut urmãtoarea declaraþie, în faþa d-lui profesor Ion Coja : Sunt originar din Cernãuþi unde, în 1940, am trãit drama evacuãrii familiei mele din Cernãuþi. Eram elev la liceul Aron Pumnul ºi fãceam parte din echipa de fotbal Dragoº Vodã. Jucam la pitici. În Cernãuþi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov ºi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fãrã nici o tensiune de naturã rasistã, antisemitã sau antiromâneascã. Ne cunoºteam bine între noi, chiar dacã eram la ºcoli diferite ºi trãiam în cartiere diferite. În seara zilei de 27 iunie la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s-a anunþat cã România este obligatã sã cedeze Basarabia ºi Bucovina. La radio Bucureºti, încercând sã aflãm ce se întâmplã, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai… Nimic despre ultimatum ! Tata însã ne-a pus sã începem împachetarea lucrurilor din casã, în vederea refugierii noastre în Þarã. A doua zi, de dimineaþã, tata m-a trimis sã-mi scot actele ºcolare de la liceu, care urmau sã-mi fie necesare înscrierii la ºcoalã în septembrie. Drumul meu de acasã pânã la liceu trecea prin Piaþa Unirii ºi prin faþa Primãriei. Când am ajuns la primãrie am vãzut cã în stradã zãceau cinci cadavre de soldaþi români, al cãror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câþiva oameni de pe margine priveau consternaþi ºi derutaþi. Am întrebat ce se întâmplã, au venit deja ruºii la Cernãuþi ? Mi s-a rãspuns cã soldaþii au fost omorîþi „de ãia” ! ªi mi s-a arãtat spre douã automobile în jurul cãrora se învârteau vreo 12-15 tineri civili, înarmaþi, unii aveau chiar douã automate, unul în mânã, altul la spate ºi se agitau sã încapã toþi în maºini. Îi cunoºteam pe toþi, pe unii din vedere, pe alþii personal sau dupã nume: Aufleger Feibiº, Fisher, Abacumov, Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaþia de juniori a echipelor evreieºti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M–am întors acasã pe un drum ocolitor, cãci se auzeau focuri de armã pe alte strãzi. În grupul amintit se afla ºi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine cãci jucasem fotbal împreunã, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regãsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat ºi de câteva ori am fost bãtut mãr de acest Sigi Bainer. Am încercat sã vorbesc cu el omeneºte, amintindu-i cã ne cunoaºtem bine ºi cã n-are cum sã vadã în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un monument, pentru prezent un glonþ !” Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca anchetator ºi bãtãuº. Când m-am eliberat am aflat cã plecase în Israel. Raoul Volcinschi ]]>
