Fotograf specialist în instantanee pentru reportaje. Asta e definiția din DEX pentru fotoreporter. Noi, fotoreporterii, acei mizerabili care umblã prin oraș cu aparatul de gât, nu însemnãm uneori nici definiția din DEX. Uneori suntem simplii pozari cu care se trezesc reporterii pe cap. Suntem extensia numitã “ia și un fotorepoter cu tine”. Noi, cei care ne cãlcãm în picioare cu cameramanii, cu suporterii echipelor de fotbal sau partidelor politice. Suntem cei care contãm prea puțin în ochii șefilor. Suntem cei care suntem certați dacã nu le iese un cadru imposibil, dar care sunt uitați dacã au reușit imposibilul. Suntem cei care dau informații de pe teren, dar nu suntem niciodatã menționați în creditãri. Fiindcã treaba noastrã e doar aceea de a face poze. Și cum aratã un ziar fãrã poze? Cum demonstrezi tu, cã la acel protest s-au bãtut bugetarii cu forțele de ordine? Sperând cã publicul și cititorul te crede pe cuvânt? Sau introducând o fotografie pentru care un om a stat în soare în iulie, traversând orașul între Piața Victoriei și Palatul Parlamentului, între orele 13 și 14, prin stânga șirului de oameni, prin dreapta, înaintea și apoi în spatele lor, mereu în cãutarea acelui unghi diferit, luat prin învãluire de înjurãturi, de “Fata, fata, fã-mi și mie o pozã!”, prins în ambuscadã, înjurat și uneori bãtut cã ai îndrãznit sã îți faci meseria? Necreditând-o. În fond, e doar o pozã. Dacã ziarele nu ar avea “poze”, dacã edițiile on-line nu ar fi ilustrate, ar fi doar o înșiruire de povestiri, de reportaje, de litere pline de încãrcãturã, dar fãrã un impact adevãrat. Noi, jegoșii care vin în redacție dupã ce au plecat la 6 dimineața de acasã pentru a ilustra alegerile, se întorc nemâncați, nespãlați și nedormiți, suntem cei care la înfãptuirea ziarului iau ordinele de sus. Poza sã fie așa, așa, așa, fiindcã eu știu cel mai bine. De la șefi care nu au petrecut o lunã pe “teren”. Cei care ajung dupã o zi întreagã acasã realizând cã au funcționat din purã inerție și cã ar fi cazul sã coboare la magazin sã își ia un pateu, la magazinul non stop de la trei stații distanțã, singurul deschis la ora la care se ajunge acasã. Dar oboseala nici nu ne mai spune ceva. Am fãcut doar niște poze. Suntem cei care nu înseamnã nimic în ochii cititorului ca importanțã. Suntem cei care încorporãm arta fotografiei cu tehnica redactãrii. Suntem cei care pornim la drum cu entuziasm și ne întoarcem asupriți. Pentru cã noi doar facem poze. Pentru cã noi suntem “ãia cu camerele mișto și meseria ușoarã”. Noi suntem cei care cãrãm în fiecare zi în spinare aproape 12 kg, într-o zi ușoarã. Ãia de se uitã politicienii frumos la ei când vãd cã li se face o pozã, fiindca noi nu înțelegem nimic din ce zic. Fiindcã vizorul camerei este cel care vede, dar nu înțelege. Fiindcã obiectivele sunt singura noastrã armã de apãrare și distrugere. Și doar de atât avem nevoie. Fiindcã noi, doar facem poze. Pozarii sunt cei care trebuie sã vadã un EI, sã se ducã ACOLO, acum 5 minute dacã se poate, sã surprindã acel moment în care acei jandarmi, cu mãști pe fațã, intrã în focarul de infecție în care trãiesc 48 de oameni și dorm pe propriile lor … dejecții. Fãrã mãști. Pentru o simplã pozã. Singurii care intrã. Reporterii stau afarã așteptând sã iasã oamenii. Și dupã ei și pozarii și cameramanii. Pozarii trebuie sã fie la locul potrivit, la momentul potrivit și sã facã ei. Nu sã ia din surse, nu sã întrebe pe altcineva: ce s-a întâmplat? Nu sã intre pe agenții dupã o declarație. Trebuie sã facã o simplã pozã. Noi, domnilor politicieni, suntem cei care vã putem distruge cu o pozã. Și, mai rãu,… fãrã pozã. Fiindcã suntem o materie atât de neglijabilã încât discutați orice cu noi lângã voi. Suntem cei care ne plângem de dureri de spate, de faptul cã nu avem zile libere, de faptul cã azi la 9 am avut o declarație la Cotroceni, dupã 2 ore de somn, de faptul cã nu ni se acordã atenție, de faptul cã ni s-a stricat obiectivul și redacția nu ni-l reparã, dar ne cere sã scoatem poze de prima paginã dintr-un panou electoral… dar artistic fãcutã, desigur, de faptul cã la ora 22 pe cod galben de furtunã a trebuit sã ieșim sã pozãm cum mașinile stropesc oamenii din cauza imensitãților de bãlți create… stând lângã mașinã când vine pentru a primi din plin stropitura, direct în obiectiv, pe cardul de memorie, în calculator și apoi în simpla pozã publicatã undeva într-un colț mic pe pagina 4. Pentru ca atunci când ajungem acasã, la ora 12, sã facem o baie, și uzi așa cum suntem, sã mergem la incendiul abia izbucnit în partea cealalatã a orașului… din propria inițiativã. Pentru ca a doua zi, șefii noștri, îmbãiați, parfumați, bãrbieriți sau proaspãt coafați, sã ne zicã: “a da, am vãzut incendiul azi de dimineațã când m-am trezit. A, ai fost? Și ce ai fãcut? Mda, o sã caut sã vad pe Reuters ce au fãcut. Mai încolo o sã mã uit și la ale tale, acum am treabã și o sã fiu obosit dupã ce scriu comentariul ãsta.” În fond, pot sã înțeleg cã și asta te poate obosi. Am fost și redactor și reporter. Dar am involuat la o simpla pozã. Suntem cei care lucrãm atunci când vin sãrbãtorile, pentru a le arãta celorlalți oameni cum ați sãrbãtorit. Trebuie sã cãutãm unghiul diferit. Sã așteptãm acel moment în care totul capãtã formã. Trebuie sã avem în fiecare zi și la fiecare conferințã de presã efectul catharsis. Trebuie sã avem întotdeuna mâna fermã, mintea caldã și inima rece… sau invers. Trebuie sã știm cum sã îi facem o pozã unui om care suferã, fãrã sã îi infigem cuțitul în ranã, suferind alãturi de el, pentru a scoate poza care sã vã facã pe voi sã vã gândiți: ce trist… poate chiar sã vã smulgem o emoție. Frumoasã sau urâtã. Dar pentru un moment, prin viziune, sã vã facem sã vã simțiți vii. Și asta facem toți din presã. Toți ziariștii, gazetarii, reporterii de televiziune, cameramanii, fotoreporterii. Și culmea este… cã ne iubim meseria. Și scriu asta nu pentru a mã plânge, ci pentru a mã mândri. A mã mândri cã în fiecare zi sunt vie, prin nervii mei, prin pasiunea mea, prin plângerile mele. Prin meseria mea. Prin faptul cã eu vreau și poate cã eu pot sã schimb ceva în țara asta și poate în lumea asta. Prin faptul cã prin naivitatea mea și speranța asta, pot schimba, mãcar pentru o zi, o tristețe într-o bucurie. Fiindcã ceea ce facem vã au ca protagoniști pe voi. Fiindcã noi… Doar facem poze. sursa: ziarulstiintelor.eu]]>