Extras din lucrarea “Dosare secrete privind rãzboiul nevãzut al evreilor sioniºti cu românii” scrisã de Cornel-Dan Niculae

O stranie poveste a fost mereu lansatã de-a lungul timpului de cãtre evrei, relativ la închipuita lor existenþã milenarã pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susþine colonizarea Daciei de cãtre imperiul roman cu populaþie evreiascã strãmutatã din Iudeea, a fost relansatã în anul 2002 de cãtre Teºu Solomovici în lucrarea “România Iudaicã“, lucrare sub forma a douã volume uriaºe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea cã evreii au o existenþã naturalã în România dinainte încã de naºterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas pânã la a spune cã drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns sã ne învãþãm istoria de la strãini. Ungurii (hunii) ne spun cã nu ne-au gãsit aici când s-au aºezat în Transilvania ºi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun cã nici nu ne nãscusem când ei erau stãpâni în Dacia ca cetãþeni romani.

Teoria ascendenþei evreieºti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansatã într-o serie de studii ale autorilor evrei încã de la jumãtatea secolului al 19-lea ºi prima jumãtate a secolului 20, pentru ca sã revinã în forþã la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor ºi fãrã nici o reacþie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaþia acum 90 de ani, când Nicolae Iorgaîºi prezenta în ºedinþa Academiei Române lucrarea “Istoria Evreilor în Þãrile noastre“, dând replica necesarã unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea “Statul român ºi situaþia juridicã a Evreilor în România” cã: “Fãrã îndoialã (o siguranþã hazardatã, am spune noi – n.n.) cã un numãr mare de familii israelite au venit în provincia dunãreanã Dacia, încã sub domnia vechilor împãraþi romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici ºi sunt cel puþin tot aºa de vechi pãmântene ca ºi naþiunea românã… Ele formeazã ºi sâmburele populaþiei evreieºti de astãzi din România”. Astfel de fundamentãri fãrã nici un probatoriu decât imaginaþia autorilor evrei s-au dorit lucrãri de “rigurozitate ºtiinþificã” ce se publicau la momentele când evreii încercau sã-ºi consolideze poziþia socio-economicã din România, ci nu de dragul adevãrului ºtiinþific. “Provincia dunãreanã Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuºi Dacia Traianã, iar împãratul Traian, aºa cum s-a vãzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “coloniºti”, punând armata chiar sã îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însã, una politicã, pusã în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, cã familiile evreieºti sunt “cel puþin tot aºa de vechi pãmântene ca naþiunea românã”, adicã apãrea chiar în vremea când evreii, nãvãlitori peste români, revendicau “împãmântenirea” de la tânãrul stat român.

Nicolae Iorga, dupã ce enumera toate documentele în care este menþionatã prezenþa unor evrei pe teritoriul Þãrii Româneºti ºi al Moldovei, rãspunzând de fapt lucrãrii “L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention” (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formuleazã urmãtoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fãrã a gãsi menþiunea unui element evreiesc aºezat în pãrþile noastre”.

Adevãrul despre apariþia evreilor pe pãmânturile românilor a fost totuºi scris de adevãraþii cercetãtori, mulþi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit ºi “Regatul Evreiesc”, sau cele “Nouã Tãrâmuri” ale khazarilor – popor barbar rãspândit în Caucaz, pe Volga ºi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina ºi Polonia, dupã care împins cu urã de cãtre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba românã a fost publicatã traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, “Al treisprezecelea trib, Khazarii” (în 1987 la Roma, de cãtre editura Nagard, anagramare a numelui Drãgan, al finanþatorului Iosif Constantin Drãgan).

O listã foarte mare de studii israeliene (în limba ebraicã), dar ºi din întreaga lume, folosite ca surse de cãtre evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurãtoare: cetãþenii actualului stat Israel nu au nici o legãturã geneticã ºi rasialã cu evreii de acum douã mii de ani (semiþi), autori ai textelor biblice, deºi au complotat ºi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinþa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceºti israelieni îºi trag originea din sãlbaticii khazari (numiþi ºi aºkenazi), bãutorii de sânge uman, popor fãrã culturã scrisã, care împreunã cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit douã continente acum 1.000 de ani, prin sadism ºi plãcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetãrilor privind obârºia khazarã a evreimii de astãzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievalã a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirmã A. Koestler, prin cele douã studii ale sale în limba ebraicã: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) ºiKhazaria – istorja unui regat evreieºti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrãrii sale, A. Poliak scrie cã “Realitãþile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaþiilor dintre evreimea khazarã ºi celelalte colectivitãþi evreieºti, cât ºi a întrebãrii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitãþi evreieºti din Europa orientalã [cu principal debuºeu România – n.n.]. Descendenþii acesteia – cei care au rãmas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite ºi în alte þãri, precum ºi cei care s-au dus în Israel – formeazã astãzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul sãu Koestler adaugã: “Marea majoritate a evreilor care au supravieþuit în lumea contemporanã sunt de origine est-europeanã, ºi deci, probabil, mai ales khazarã…, strãmoºii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgãi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor ºi maghiarilor decât cu seminþiile lui Abraham, Isaac ºi Iacob.”

Înainte de a arãta pe scurt istoria acestor barbari travestiþi în popor biblic, khazarii, vom arãta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvãluiri, acelea cã “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt conºtient de primejdia ca lucrarea mea sã fie interpretatã – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenþã a statului Israel. Dar acest drept nu se bazeazã pe originile ipotetice ale poporului evreu ºi nici pe legãmântul mitologic al lui Abraham (ºi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiazã pe dreptul internaþional, adicã pe hotãrârea luatã de Naþiunile Unite în 1947″. Îl înþelegem pe Koestler, cã trebuie sã se apere în faþa conaþionalilor sãi, dar noi trebuie sã ne amintim cã hotãrârea luatã de Naþiunile Unite se bazeazã pe ºantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sã îºi primeascã patria înapoi”, adicã pãmânturile Palestinei. Neexistând, însã, nici o justificare a prezenþei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astãzi al Israelului, Koestler insistã cu justificãri fabricate la întâmplare ºi noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetãþenilor Israelului [adicã cele khazare – n.n.] ºi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinþã [cã ar fi urmaºi ai poporului biblic – n.n.], statul lor existã de jure ºi de facto [?]… împãrþirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraþie paºnicã ºi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferã justificarea eticã pentru existenþa legalã a statului Israel. Dacã cromozomii populaþiei sale conþine gene de origine khazarã… e un lucru irelevant ºi nu poate afecta dreptul Israelului la existenþã”. Noi credem cã dimpotrivã, nu numai cã NU justificã dreptul la existenþa modernã a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu realã bazã ºtiinþificã, dãrâmã chiar ºi orice pretenþie (a la Teºu Solomovici) de ascendenþã a evreilor de azi asupra teritoriilor româneºti.

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetãri ºtiinþifice, este acela cã nu urmaºii vechilor evrei semiþi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astãzi, sub identitate evreiascã, îi regãsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic rãzboinic, violent ºi rapace, înrudit cu hunii (ºi, într-o mai micã mãsurã, chiar cu turcii), anume khazarii sau aºkenazii, care în anul 740 dupã Hristos au trecut la religia evreiascã, mozaismul, deoarece le satisfãcea instinctele primitive, criminale ºi de jaf.

Evreii khazari sau aºkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astãzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanþe, ei conduc organismele mondialiste ºi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiascã.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naþiuni ºi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munþii Caucaz, Marea Aral, Munþii Ural ºi stepele ucrainene. Îi aveau supuºi pe bulgari, burtaºi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice ºi greceºti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare fãceau expediþii de jaf în Gruzia, în Armenia ºi în Califatul Arab. Pânã în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagrã ºi Marea Caspicã (denumitã în epocã Marea Khazarã), fiind stãpânii supremi vreme de peste un secol ºi jumãtate ºi astupând poarta Uralo-Caspicã de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feþele albe, cu pãrul mai ales roºu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mãrunte ºi firea rece. În schimb, o cronicã georgianã îi identificã pe khazari cu armatele lui Gog ºi Magog, sãlbatici, cu feþe hidoase ºi deprinderi de fiare sãlbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificaþia denumirii de “khazar”, cercetãtorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un cãlãreþ cu înfãþiºare rãzboinicã); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adicã evreu. (Nu trebuie fãcutã totuºi confuzia etnicã între khazari ºi cazaci, chiar dacã este posibilã o apropiere istoricã între aceºtia.)

Cronica lui Priscus afirmã apariþia khazarilor pe scena europeanã pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodatã, împreunã cu maghiarii ºi alte triburi, khazarii pot fi socotiþi un vlãstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevãr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. Dupã declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sã stãpâneascã “Regatul de miazãnoapte”, cum îl numeau persanii ºi bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de cãtre împãratul bizantin Heracliu, aflat în alianþã cu hoarda khazarilor condusã de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de cãlãreþi. Pentru a obþine aceastã alianþã, fiica împãratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fãgãduitã de soþie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se nãscuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamicã sau mahomedanã), Imperiul Roman de Rãsãrit (sau Bizantin, de religie creºtin-ortodoxã) ºi Regatul Khazar (care era în cãutarea unei identitãþi religioase personale), în primii douãzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiserã deja sã cucereascã Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul ºi sã încercuiascã centrul Imperiului Roman de Rãsãrit (Turcia de astãzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însã o piedicã. Ca urmare a avut loc serie de bãtãlii interminabile între arabi ºi khazari, din care victorioºi ieºeau de regulã khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia ºi Armenia ºi au înaintat pânã dincolo de jumãtatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armatã musulmanã proaspãt ridicatã a stãvilit însã hoarda khazarã ºi a alungat-o înapoi, peste munþi, spre casã.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiascã, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitãþi religioase diferite de cea a romanilor creºtini ºi a arabilor musulmani, principalii lor concurenþi, cãrora le era astfel stopatã capacitatea de asimilare cultualã ºi apoi culturalã. În altã ordine de idei, mozaismul, promiþând adepþilor sãi stãpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam rãzboinic ºi sângeros precum khazarii. O cronicã arabã nota: “Regele khazarilor se fãcuse evreu încã sub Califatul lui Harun al Raºid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat ºi alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însã, statul khazar a început sã decadã, decãderea sa fiind marcatã de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falºi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteºti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susþinea ideea cã “naþiunea evreiascã” este singurul mediator între Dumnezeu ºi restul omenirii, dar cã la sfârºitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Apariþia vikingilor rhuºi (strãmoºii ruºilor) pe scena istoriei a cauzat decãderea finalã a khazarilor. Rhuºii efectuau campanii violente de pradã, ceea ce i-a obligat pe khazari sã se apropie mai mult de supuºii lor maghiari, pe care i-au aºezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la nãvãlirile rhuºilor. Schema a funcþionat vreme de aproape un secol, timp în care relaþiile dintre maghiari ºi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu douã evenimente ce au influenþat profund naþiunea maghiarã. A fost înfiinþatã prima dinastie maghiarã, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru cã s-au dovedit “mai vrednici în rãzboaie” maghiarii le-au încredinþat conducerea militarã a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Pânã la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât ºi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astãzi sã existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhuºii au reuºit în cele din urmã sã distrugã regatul khazar la sfârºitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sã cadã victime ale marii invazii mongole declanºate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia ºi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte ºi dupã ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lãstare ºi ramificaþii în þãrile slave nesubjugate, în cele din urmã contribuind la fãurirea marilor centre evreieºti din Europa rãsãriteanã” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevãr, dispariþia naþiunii khazare din habitatul sãu istoric este concomitentã cu apariþia celor mai mari concentrãri de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Þãrile Româneºti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor ºi aºezãrilor khazare în diferite pãrþi ale Ucrainei ºi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat sã existe o mare comunitate evreiascã ºi dupã cucerirea oraºului de la khazari de cãtre neamul rhus. De aceea, în Ucraina ºi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situaþie mai specialã au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenþã khazarã în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul ªtefan a îmbrãþiºat credinþa romano-catolicã ºi l-a învins pe khazarul Gyula, rãzvrãtit ºi “trufaº în credinþa lui, care nu voia în ruptul capului sã se creºtineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuºilor sãi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sã fie ºefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sãrii, ceea ce înseamnã cã pânã la emiterea edictului, evreii din Ungaria deþineau aceste importante poziþii, fapt confirmat ºi de poziþia de custode al veniturilor curþii regale, deþinutã de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a fãcut ca, practic, Þãrile Româneºti (mai ales Moldova) sã se afle dupã secolul al XIII-lea înconjurate de cãtre o populaþie evreiascã nestatornicã, aºezatã vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina ºi Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii rãsãritene a fost însã Polonia, aici nãscându-se idiºul, limbajul popular al evreilor pânã la al II-lea Rãzboi mondial (încã vorbit în S.U.A. ºi Rusia), amalgam de ebraicã, germanã medio-rãsãriteanã ºi elemente slavone. Explicaþia constã în faptul cã, din punct de vedere cultural ºi social, în Polonia medievalã elementul dominant l-au constituit germanii, populaþie imigrantã superioarã evreilor khazari ºi mai influentã din punct de vedere economic ºi intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma cã, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevãraþii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeazã evreimea de astãzi), “Dar în acelaºi timp religia lor exclusivistã genereazã tendinþa de a se strânge laolaltã ºi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-ºi stabili propriile comunitãþi cu propriile lor lãcaºuri de rugãciune, cu ºcolile lor, cu cartierele lor de locuit ºi cu ghetourile (iniþial impuse de ei înºiºi, nu din afarã) în orice oraº sau þarã în care se stabileau… Religia mozaicã – spre deosebire de creºtinism, budism sau mahomedanism – implicã apartenenþa la o naþiune istoricã, la o rasã aleasã. Toate sãrbãtorile [religioase] evreieºti comemoreazã evenimente din istoria lor naþionalã: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi ºi întâi naraþiunea istoriei unei naþiuni…, crezul ei este mai degrabã tribal decât universal. Toate rugãciunile ºi toate riturile practicate proclamã apartenenþa la o rasã strãveche, ceea ce în mod automat îl separã pe evreu de trecutul rasial ºi istoric al poporului în sânul cãruia trãieºte. Credinþa mozaicã, aºa cum dovedesc douã mii de ani de istorie tragicã, determinã auto-segregaþia pe plan naþional ºi social. Ea îl izoleazã pe evreu ºi îndeamnã la izolarea lui de cãtre ceilalþi. Ea creeazã în mod automat ghetourile fizice ºi culturale. Ea îi transformã pe evreii din diaspora într-o pseudo-naþiune…; aceastã pseudo-naþiune este vag unitã printr-un sistem de credinþe tradiþionale întemeiate pe premise rasiale ºi istorice…” A. Koestler evitã sã spunã direct adevãrul: “pseudo-naþiunea” evreiascã s-a constituit într-o reþea mondialã oligarhicã cu scopul precis conturat de a controla ºi stãpâni întreaga omenire.

Pânã la anul 1600, Nicolae Iorga nu gãsise nici o menþiune de element evreiesc aºezat “în pãrþile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Þãrile Române, cu precãdere în Moldova, provin din evreii khazari, veniþi dinspre Polonia ºi Rusia. Apariþia primilor evrei în Moldova se leagã de rãscoala de dezrobire economicã a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi ºi lituanienii cedaserã treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori ºi încasatori de impozite, aceºtia devenind astfel exponenþii exploatãrii celei mai nemiloase. Rãscoala cazacilor a aruncat însã în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaºi ºi cãmãtari, cum a aflat-o, la Iaºi, un cãlãtor sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancãl, scãpat de masacrul declanºat de cazaci.