Sunt unii oameni sceptici din fire, care întreabã: cum poți sã CREZI în Dumnezeu, în ceva, în Cineva pe care nu L-a vãzut nimeni ? Este o întrebare aparent dificilã, la care teologii rãspund cu citate din diferite scripturi – care de care mai criptice și mai absconse. La aceeași întrebare, filosofii rãspund lansându-se în demonstrații complicate, apelînd la concepte și raționamente ce par fãrã legãturã cu existența celui ce a lansat întrebarea. Deci, l-a vãzut cineva pe Dumnezeu ? Unde este ? Este El o Persoanã sau o Întreitã personalitate, cum îl descriu creștinii ? Este un zeu antic al evreilor, capriciosul și rãzbunãtorul Yehova, sau un Dumnezeu al iubirii, al unei iubiri ciudate, cãci cine și-ar trimite Fiul sã moarã pentru niște prãpãdite de creaturi de lut – fie ele și cu suflu de viațã ? O fi oare Dumnezeu ascuns printre milioanele de zeitãți hinduse, care mai de care mai adoratã de indieni ? Sau Dumnezeul Islamului – Alah, este cel adevãrat ? Lucrurile devin și mai complicate când pãșim pe tãrâmul budhismului, unde Dumnezeu nu este o Persoanã, o Individualitate cu Atribute. În budhism, așa cum l-am înțeles eu, cel puțin, pânã acum, conceptul de Dumnezeu ca Ființã Supremã, Creatorul a toate câte sunt, din care toate au ieșit cãtre existențã și în care toate se vor întoarce, la Sfârșitul Timpurilor, în Non-Existențã, este Vidul. Lipsit de atribute (cãci l-ar limita, definindu-l), dar totuși plin de toate potențialitãțile. Enumerâd toate aceste posibilitãți, toate aceste opțiuni de a defini Divinitatea, nu doresc sã lansez propria mea versiune, nici sã aleg vreuna din cele enumerate. Dacã ar fi sã tragem o concluzie din multitudinea de variante ale Divinitãții – așa cum apare ea în conceptele și credințele pãmântenilor, ar fi aceea cã ceva existã. O forțã superioarã, necunoscutã, ce guverneazã universul, stabilind legile acestuia, de la cele fizice și pânã la cele spirituale. A pretinde însã sã percepi cu ochii fizici o astfel de Ființã este o pretenție exageratã, copilãreascã chiar. Pentru mine, dovada supremã a existenței lui Dumnezeu este însãși… existența mea. Privind retrospectiv evenimentele din viața mea, înlãnțuirea lor aparent aleatorie, modul în care am intrat în contact cu anumiți oameni, trãind anumite situații, evenimente, faptul cã sunt aici și acum – în toatã aceastã înlãnțuire regãsesc o Mânã a Destinului, o ghidare pe care o atribui Divinitãții, oricum s-ar numi ea. Privind în ansamblu povestea vieții mele, regãsesc în ea o enormã iubire a lui Dumnezeu pentru mine – în modul în care mi-a ordonat lecțiile de viațã – chiar și pe cele dureroase. Dumnezeul meu este unul enigmatic, care își face simțitã prezența prin semne. Care îmi trimite mesaje, lecții și învãțãminte prin evenimentele și situațiile pe care mi le scoate în cale. El mã maturizeazã, mã duce pe un drum numai de El știut, mã învațã legile Lui fãrã cãrți sau profesori, direct prin experiențele pe care mi le oferã. Ce pot spune despre El ? Cã este cu mult peste puterea noastrã limitatã de a-L defini. Și cã are toatã Eternitatea la dispoziție sã  ne ducã unde vrea El. Pe fiecare dintre noi. Cãci cel cu adevãrat mare, este mare și în micile amãnunte, așa cum suntem noi, pe scena Existenței.]]>