Am amânat – din pãcate prea mult – redactarea unei serii de articole care sã defineascã identitar – și corespunzãtor momentului actual – noțiunea doctrinarã de dreapta româneascã. Ocupat fiind cu fluturãri de steaguri, lipit de afișe, marșuri, discursuri înflãcãrate și emisiuni televizate, am pierdut din vedere consolidarea a însãși fundamentului ideologic și motivațional ce îmi anima acțiunile.   Astfel, am ajuns ca în ultimii 12 ani sã militez în cadrul unei organizații despre care credeam cã este unica formațiune civico-politicã de dreapta, din actualul spectru politic românesc.   Dupã 12 ani, adevãrul a ieșit la ivealã. Iatã ce îmi comunica la data de 13 februarie anul curent, Tudor Ionescu, “liderul” unei organizații intitulate “Noua Dreaptã” într-un mesaj adresat în egalã mãsurã atât mie cât și filialelor – în dezbaterea lansatã de mine pe e-mail, pe tema direcției politice pe care trebuie sã o urmeze ne-nãscutul Partid Naționalist.   “Ene nu ma surprinde pentru ca nu a fost niciodata membru al Noii Drepte si nu cunoaste doctrina si etica nationalista. Insa camaradul nostru Mihai Rapcea s-a facut de ras devenind trompeta lui Ene si dovedind lacune doctrinare INGRIJORATOARE! Probabil ca daca ar fi venit la mai mult de o treime din sedinte sau daca ar fi dorit sa faca parte dintr-un cuib si sa urmeze scoala educatiei legionare, ar fi stiut ca Mircea Eliade si nu Forza Nuova a spus ”nici la stanga, nici la dreapta, inainte!”. Si ar mai fi stiut si ca: a) Miscarea Legionara NU a fost o miscare de dreapta ci NATIONALIST-REVOLUTIONARA; b) doctrina legionara pe care Mihai o invoca NU a fost o doctrina de dreapta ci pur si simplu NATIONALIST-CRESTINA; c) daca in urma cu 13 ani am optat pentru denumirea de ”Noua Dreapta” fiind in plina guvernare pesedista si pt a sublinia cat mai clar opozitia noastra, acum, dupa 13 ani de lupta si o intelegere superioara a realitatilor politice, dar mai ales dupa 8 ani de guvernari ”de dreapta”, fie ca au fost peneliste (2004-2008) sau pedeliste (2008-2012), dorim sa definim partidul nostru politic mult mai aproape de doctrina legionara care, repet, nu a fost o doctrina ”de dreapta” ci pur si simplu nationalist-crestina! Il invit pe Mihai sa citeasca doua articole scrise de doi doctrinari legionari de seama, Mircea Eliade si Vasile Marin, ultimul si-a dat si viata pentru crezul legionar: http://blog.nouadreapta.org/2011/07/mircea-eliade-despre-%C2%93tara-lui-bacsis-%E2%80%93-bacsis/ http://blog.nouadreapta.org/2011/01/note/ Il rog pe camaradul Adrian Pal sa il primeasca pe Mihai Rapcea in Cuibul Mircea Eliade si sa se ocupe intens de formarea sa ideologica, asigurandu-se ca a citit lista de lecturi obligatorii pentru fiecare membru al Noii Drepte. Acesta este un ordin, atat pentru Mihai cat si pentru Adi, nu o sugestie. Pe ceilalti camarazi ii rog sa munceasca zilnic pentru atingerea obiectivelor propuse, intrucat timpul este foarte scurt si trebuie sa-l folosim cu inteligenta. Cu drag si camaraderie, Tudor”   Dincolo de obrãznicia și aroganța lui Tudor Ionescu, ceea ce m-a deranjat în stilul ultimativ, impertinent și autoritar în care a prezentat problema “dreptei românești” puse în discuție, a fost eludarea unor alte referințe doctinare din perioada legionarã pe care – fie nu le cunoaște, fie – ȘI MAI GRAV – le ignorã cu bunã științã, manipulând perfid direcția pe care noul partid trebuia sã o ia.   Așa cum îl cunosc pe Tudor, probabil cã acesta a luat propunerea dezbaterii ideologice propuse de mine, drept un afront personal adus lui – sau cel puțin un atac direct la adresa autoritãții lui. Și probabil cã din același moment a luat decizia înlãturãrii mele din ND și Partidul Naționalist. Însã nu în mod direct, ci prin adresãri jicnitoare, sau cel puțin neprietenești, care ar fi trebuit sã îmi zgândãre orgoliul și sã mã facã sã plec singur, metodã care a funcționat de minune cu alți membrii mai vechi. Drept pentru care, înțelegând ce urmãrește de fapt,  am ales sã mã conformez “ordinului” emis de Tudor Ionescu, luând legãtura cu Pal Adrian și participând la ședințele de “formare ideologicã” la care am fost convocat, în care  “profesorii” rãmâneau uneori fãrã argumente la chestiunile ridicate de mine.   Am mai fost chemat în acea perioadã la douã ședințe comune ale ND-ului (ambele ținute prin cârciumi, cãci tocmai pierduserã sediul pus la dispoziție de cãtre AVMR), la care am fost ignorat și umilit cu bunã științã. Vãzându-se cã refuz sã mã dau bãtut și insist sã particip la orice ședințã la care sunt convocat, pentru a-mi desãvârși bineânțeles pregãtirea “ideologicã”, au renunțat sã mã mai cheme, cu atât mai mult cu cât unii camarazi deja începuserã sã șovãie și ei în convingerile ferme pe care le aveau în privința chestiunii în dezbatere (stânga sau dreapta sau niciuna) – fațã de argumentele aduse de mine.   Interesant este faptul cã minciuna lui Tudor Ionescu, invocatã drept scuzã pentru alegerea denumirii de “Noua Dreaptã” (din mesajul mai sus citat) nu îmi aminteam sã o fi regãsit atunci când s-a format nucleul Noii Drepte și asociația Forumul Civic Piața Universitãții a fost preluatã cu Tudor la conducere în 2000, devenind ceea ce s-a numit Forumul Creștin Noua Dreaptã.   Crezând cã îmi joacã feste memoria, am luat la recitit cele 4-5 numere ale revistei Noua Dreaptã (pe care le voi scana și prezenta pe site, spre edificare) și am avut confirmarea a  ceea ce știam deja. Nici Tudor Ionescu și nici vreun alt membru ND de la acea epocã nu definise doctrinar direcția Noii Drepte. Cel mult, identificaserã câteva puncte (6 la acea vreme) de acțiune, la care sã adere toți cei care se alãturau Noii Drepte. Singurul care a încercat, cu multe sofisme și forțate comparații, sã dea o idee despre ce se vrea a fi o eventualã mișcare de dreapta, a fost dl. Ion Coja, în articolul intitulat “Dreapta și Stânga ființei Noastre” (filele 14-15 din nr. 1 oct./dec. 2000 al Revistei Noua Dreaptã).   Abia în ultimul numãr al revistei (4-5/2002), înainte de dispariția ei editorialã, în articolul intitulat “Extremism ?”, Tudor Ionescu – probabil speriat de reacția agresivã a presei care cataloga organizația ca fiind una de “extremã dreaptã”, definește organizația ca “nesituându-se nici la “dreapta”, nici la “stânga”, eșichierului politic, considerând aceste concepte ca inadecvate și nereprezentative pentru contextul politic actual, (întrucât) Noua Dreaptã s-a angajat în combaterea deopotrivã a comunismului și a capitalismului și s-a pronunțat pentru o a treia cale economicã și politicã.”   Pe scurt, Tudor Ionescu propunea “o sintezã doctrinarã unicã și originalã încercând sã impunem naționalismul revoluționar drept o alternativã politicã viabilã.”, definind din punct de vedere doctrinar și politic organizația ca fiind promotoare a democrației participative și distributismului (un soi de comunism privat, ce te duce cu gândul mai degrabã la chibuțurile evreiești).    Mai jos, în articol, se afirma cã Noua Dreaptã nu este: o organizație rasistã, o mișcare fascistã/nazistã, o formațiune xenofobã, o organizație anti-țigãneascã (retractând de fapt astfel 4 din cele 6 puncte din Manifestul Noii Drepte – filele 12-13 din nr. 1 al Revistei Noua Dreaptã, respectiv: 1. Soluționarea problemei țigãnești. 2. Lupta împotriva legalizãrii homosexualitãții. 3. Combaterea prozelitismului sectar. 4. Stoparea imigrației).   La vremea respectivã, am considerat articolul cu pricina o încercare de cosmetizare a imaginii organizației, menitã sã “îndulceascã” tonul presei și al opiniei publice asupra noastrã, întrucât negarea ideilor ce stãteau la baza organizației, și chiar a denumirii, era evidentã. În fond, de ce sã te mai numești Noua Dreaptã, de ce sã adopți (și sã menții, din 2007 cu ocazia înregistrãrii noii Asociații Noua Dreaptã) o denumire și un simbol (crucea celticã) ce sunt comune organizațiilor de extremã dreaptã din întreaga lume ?!   Interesant este cã din cele 4 puncte “sensibile” enunțate mai sus, în actuala prezentare de pe siteul oficial al Noii Drepte (ce se revendicã din organizația pornitã în 2000), în cele 19 puncte de acțiune, nu se mai regãsesc (sub formã schimbatã, desigur) decât punctul cu “stoparea ofensivei sectelor” și chestiunea homosexualitãții, dispãrând discret soluționarea problemei țigãnești și stoparea imigrației (exact cele douã puncte comune ce defineau Noua Dreaptã – în ochii opiniei publice – ca fiind o organizație de “extremã dreapta”).   Ceea ce propun spre lecturã în continuare, este un articol apãrut în ziarul “Curentul” din ziua de 26 ianuarie 1933, articol intitulat “Dreapta Româneascã”.  Autorul articolului în cauzã este nimeni altul decât Mihail Polihroniade, fondator al cuibului Axa, șeful Garnizoanei București, istoric, ziarist, publicist, doctor în drept, Comandant legionar și membru în Senatul legionar, asasinat în închisoarea din Râmnicu-Sãrat în noaptea de 21/22 septembrie 1939 în marele mãcel în care au fost uciși, fãrã judecatã 252 de legionari, din ordinul lui Carol al II-lea.   “Rosturile ºi conþinutul unei miºcãri de dreapta în România, na’u fost nici odatã prea bine lãmurite. Lumea noastrã nu ºtie ce înseamnã „dreapta” în politica modernã – cum dealtfel nu ºtie nici ce înseamnã „stânga” — iar cei care pentru opinia publicã ºi pentru ei însãºi poartã numele de oameni de dreapta, nu sunt de dreapta. Acest articol — care e limitat de spaþiu dar cel puþin precis ca sche­mã — va încerca sã clarifice pro­blema ºi în acelaº timp sã contureze ideologia colaboratorilor perma­nenþi ai acestei reviste. Astãzi curentele ideologice care strãbat lumea — fie ele oricât de internaþionaliste — au toate un dublu caracter, un caracter general mon­dial ºi un altul special, local, naþional. Democrația este aceiaºi in esenþã dar e coloratã cu totul diferit în Anglia faþã de Statele-Unite, Franþa sau România. Social-democraþia d-lui Henderson este alta decât aceia a d-lor Leon Blum sau Breitscheid. Comunismul — cu toatã unitatea ºi rigiditatea sa doctrinarã — sunã cu totul altfel la Moscova decât la Peking, la Berlin decât la Rio de Janeiro. Insfârºit miscãrile reacþionare sunt ºi ele nuanþate și diverse. Dl Charles Maurras e departe de a fi de acord pe toate punctele cu Mussolini, cu Hitler, cu Sir Oswald Mosley, cu Mustafa Kemal sau cu eventualii ge­nerali din America de Sud. ; Prin urmare vom cãuta sã dega­jãm sensul general, mondial al no­þiunei de „dreapta” ºi sã vedem apoi cum se încadreazã aceastã no­þiune realitãþei româneºti ºi cum se coloreazã specific.

*

*          *

Dintre toate miºcãrile politice mo­derne cele de dreapta sunt cele care apar cu un conþinut cu totul nou faþã de situaþia de acum o jumãtate de secol. Dreapta modernã diferã esenþial de conservatorism — adicã de clica din ce in ce mai redusã a partizani­lor stato-quoului cu orice preþ. Ea se caracteriza prin douã prin­cipii fundamentale dincare unul este formal comun cu anumite dogme conservatoare — potenþarea autoritãþei statului în toate domeniile ºi grija pentru interesele econo­mice ºi sociale ale maselor în cadrul naþiunei. Ambele principii converg spre un punct central ideia de colectivitate naþionalã superi­oarã anarhicei libertãþi individuale. ªi datoritã acestei idei, statul, cu autoritate sporitã, intervine în do­meniul economic ºi social ºi pe baza interesului colectivitãței naþionale loveºte în profitorii ordinei capita­liste ºi în capitalism – regim bazat esenþial pe libertatea ordinei econo­mice ºi sociale de cea politicã — ºi face o uriaºe sforþare pentru a satisface legitimile aspiraþii morale ºi materiale ale masselor. Iatã deci principiile de bazã ale dreptei moderne care se regãsesc în fascism, în hitlerism (cele mai mari partide de massã din câte a cunoscut istoria) sau în Turcia lui Mustafa Kemal. Sã vedem acum care ar fi colora­tura specialã a dreptei româneºti. Dar sã lichidãm mai întâi o nedu­merire care poate sã se insinueze in minþile multora. In România n’a existat nici odatã o miºcare de dreapta. Conservatorismul nostru — ca ºi cel prusac sau spaniol — era parla­mentar ºi partizan al libertãþii economice capitaliste. Dar antisemitismul? Trebue sã recunosc categoric cã am o mare stimã pentru dl. A. C. Cuza. Este un om de talent ºi de ca­racter. In þara asta de lichele — unde talentul ºi popularitatea sa îl puteau ridica oriunde cu condiþia de a renunþa la intransigenþa dogmelor sale, de a pune apã în vin — d-l A. C. Cuza strigã de aproape o jumãtate de secol cu o consecvenþã haluci­nantã, impresionantã : „Jos jidanii!” Deaceia — repet — în þara noastrã de lichele eu salut cu respect con­secvenþa d-lui A. C. Cuza. Dar atât ! A crede insã cã pe baza unei for­mule simpliste ºi cu strigãtul „Jos Jidanii” vei rezolvi multiplele probleme ale statului modern ºi ale ce­lui român; a crede cã pe baza for­mulelor parlamentare, economice ºi sociale perimate cãrora le vei adãoga corectivul antisemit vei putea face faþã haosului actual este nu numai o eroare ci ºi o copilãrie. Dl. A. C. Cuza nu înþelege ºi nu acceptã intervenþia autoritarã a sta­tului in ordinea economicã ºi socialã iar ridicarea masselor in cadrul na­þiunei trece pe al doilea plan faþã de arzãtoarea chestiune semitã. latã motivele pentru care eticheta de „dreapta” trebue hotãrât refuzatã antisemitismului nostru. Dar nu numai atât, dacã trecem din domeniul ideologiei in cel al tacticei cuziste constatãm aceiaºi mentalitate pri­marã. O tacticã nesistematizatã, care se mãrgineºte la scandaluri ºi la spar­geri de geamuri, sporadicã, anarhicã, inorganicã. Oricare ar fi succesele electorale ale cuzismului ºi oricât de puternic ar fi curentul antisemit — ºi este — acþiunea politicã antisemitã va fi în­totdeauna limitatã de primarismul ei doctrinar si tactic. Sã ne înþelegem ! Recunosc cã existã o problemã se­mitã în România, problemã gravã si care mai curând sau mai târziu va trebui sã fie rezolvitã fie prin de­parazitare, fie prin asimilare fie prin ambele metode. Aceastã rezolvire nu poate veni însã decât de la o doctrinã organicã ºl coherent naþio­nalistã, care sã plaseze ºi sã rezolve problema semitã în cadrul unei în­tregi politici de stat, astãzi însã problema semitã nu-i nici cea mai gravã nici — ºi aceasta-i relevant în discuþie — cea mai presantã, care se pune României. Aceasta chestiune fiind lichidatã, sã trecem mai departe si sã vedem cum se încadreazã principiile dreptei moderne în realitatea româneascã ºi cari sunt nuanþele specifice ale acestei încadrãri. Potenþarea autoritãței statului in România ? Autorite existã, slava domnului, destulã în þara noastrã, autoritate arbitrarã ºi abuzivã, dar stat, stat modern, nu ! ªi atunci iatã prima sarcini ºi caracterul specific al dreptei roma­neºti, sã potenþeze autoritatea sta­tului creind mai întâi un stat modern românesc. ªi ce înseamnã crearea unui nou Stat românesc? înseamnã sã stârpeºti venalitatea, sã deparazitezi adminis­traþia civilã ºi militarã, sã introduci metode rapide si moderne în con­ducerea politicã ºi administrativã a statului nostru. Numai dupã ce vei fi creat acest stat nou te poþi gândi sã-i extinzi autoritatea în domeniul economic ºi social, pentrucã cu statul românesc de astãzi venal, incapabil ºi tâmpit o atare extindere ar avea consecinþe catastrofale. Poate sã realizeze a-ceastã sarcinã vre-unul din partidele „democrate” existente ? Evident cã nu ! Numai desvolt argumentele exacte dar banalizate, anume: imposibili­tatea pentru orice partid democrat de a lovi în venalitatea clientelei sale electorale, imposibilitatea oa­menilor vechi cu pãcate vechi si grele de a întreprinde o operã de mo­ralizare si deparazitare etc. etc. E destul sã urmãrim politica de stat a României în timpul crizei, po­liticã meschinã ºi mediocrã, care n’a avut ºi n’are curajul sã atingã nici una din problemele esenþiale, ci re­curge la sforþãri disperate numai spre a-le amâna soluþionarea, pentru a ne da seama de imposibilitatea organicã a oricãrui partid democrat sau pseudo democrat, de a privi în faþã ºi a soluþiona curajos proble­mele momentului. latã dece numai o grupare tânãrã ºi numai o grupare de dreapta poate realiza reforma statului întâi ºi extinderea autoritãței lui pe urmã. ªi odatã acest prim punct al dre­ptei moderne înfãptuit se poate pune chestiunea ridicãrei masselor româneºti. Massele româneºti — de la þarã ºi de la oraº — inculte, roase de boli bãtute, batjocorite de o stãpânire arbitrarã ºi imbecilã !   ªi iatã a doua nuanþã specificã a dreptei româneºti, sã statorniceascã legalitatea pe care nici un partid democrat n’a putut s’o realizeze, sã curme arbitrariul, sã elibereze dupã ºaptezeci de ani de parlamentarism ºi zece ani de vot universal, massele româneºti de teroarea administraþiei noastre ultra democratice. Va veni apoi sarcina grea de or­ganizare juridicã a statului român în cadrul corporatismului, de culturali­zare a masselor eliberate, de ridicare a standardului lor de viaþã, de stãruitoare tutelare socialã ºi sanitarã. Exemplul fascismului e pilduitor din acest punct de vedere. Dar mi se va rãspunde, acest pro­gram  poate fi realizat  ºi  de un partid democrat ! Nu ! Pentru cã nicãeri ºi niciodatã un partid democrat n’a realizat o radicalã reformã a statului — regimul democratic este cel mai conformist din toate regimurile politice – ºi pentrucã la noi fãrã o reformã a statului cele mai bune intenþii ºi cele mai admirabile programe sunt total­mente iluzorii. Iatã premizele de la care trebue sã plece dreapta româneascã ºi vom  vedea într’un viitor articol unde poate sã ajungã.   Mihail Polihroniade” Articolul l-am primit intergal prin bunãvoința jurnalistului Victor Roncea. Mulțumesc și aștept continuarea lui, din arhiva celor de la Curentul, pentru a-l culege și publica.  Pentru cei care au avut curiozitatea sã deschidã și sã citeascã articolele lui Mircea Eliade și Vasile Marin – la care fãcea referire Tudor Ionescu în mesajul sãu mai sus citat, vor observa cã acestea nu contrazic viziunea lui Polihroniade, ba dimpotrivã, prezintã puncte comune.  Cei trei autori afirmã la unison faptul cã definirea ideologiei politice conform categoriilor de dreapta și stânga diferã de la o țarã la alta (chiar cu sisteme politice asemãnãtoare sau identice), de la un ideolog la altul, și cã ea trebuie definitã ÎN CONFORMITATE CU REALITÃȚILE SOCIALE ȘI POLITICE ale țãrii și contextului actual. Adicã exact ceea ce am vrut și eu sã fac. Evident, înlocuind noțiunea “partidelor democrate” folositã de Polihroniade – cu cea de partide “democrate” (mutarea ghilimelelor semnificã doar nuanța neo-comunistã a acestora – inexistentã pe vremea lui Polihroniade în România vremurilor lui.)    Nu vreau sã fac aici o analizã comparativã, punct cu punct, a viziunii personale a fiecãruia dintre cei trei autori. Las cititorilor aceastã plãcere. Însã, în contextul actual, când România este condusã de politicieni cu pedigree comunist, conduși (prin descendența lor) în marea lor majoritate de la Moscova, nu pot achiesa la ideea lui Tudor Ionescu cã România a cunoscut – dupã 1989, mãcar o singurã zi de guvernare autenticã “de dreapta”, în spiritul dreptei definite de Mihail Polihroniade. Aici nu mai vorbim de “ideologii împrumutate” cum definea Eliade în articolul lui ideile de stânga și dreapta – și reprezentãrile politice ale acestora de la vremea respectivã (fascismul și comunismul). Acel moment a fost depãșit. Comunismul a devenit o realitate concretã, palpabilã, dureroasã în România pãrãsitã de Eliade. Tocmai de aceea, și referințele la articolul lui Eliade sunt depãșite.  Probabil cã dacã ar fi scris astãzi despre naționalism, și Eliade și Vasile Marin ar fi optat fãrã sã clipeascã pentru DREAPTA, în fața raptului și siluirii conștiinței naționale dupã 45 de ani de comunism și 22 de ani de neo-comunism, amândouã DE STÂNGA, ideea “naționalismului revoluționar” fiind echivocã și lipsitã de consistențã – ÎN CONTEXTUL ACTUAL.  În actualul context politic, neo-comuniștii (unii botezați capitaliști de ocazie) ce se luptã între ei pentru putere, tind sã acapareze simboluri (vezi ocuparea Pieței Universitãții de cãtre oamenii USL-ului – în fapt femeile de APACA și bãrbații de la IMGB, acum pensionari – care în urmã cu 22 de ani scandau “Noi muncim, nu gândim”, fugãrind studenții care cereau alegeri libere de comunism). Cealaltã aripã neo-comunistã (PDL-ul), vopsitã în culorile capitalismului “euro-atlantic”, dar izvorâtã tot din PDSR-ul lui Ion Iliescu, aflatã în crizã de popularitate, cautã cu disperare sã se “reșapeze” ideologic, prin inovații politice ne-demonetizate și ne-decredibilizate (partide “de dreapta”)  ce au rãmas neacoperite pe eșicherul politic – pânã în prezent (vezi lansarea la Cluj a Noii Drepte de cãtre nimeni altul decât… Mihai Rãzvan Ungureanu !). CHESTIUNI LA CARE NU OBIECTEAZÃ NIMENI ! ÎN MOD SUSPECT, NICI MÃCAR ACTUALA CONDUCERE A NOII DREPTE !!!  Noua Dreaptã ar fi avut șansa sã fondeze primul partid autentic de dreapta din România. Fie el și de extremã dreaptã, fiindcã România are nevoie de așa ceva, iar ofensiva dreptei din întreaga Europã, votul acordat dreptei, dovedește cã acest fenomen nu este singular ! Cãci la vremuri de excepție, sunt necesare mãsuri (și doctrine) excepționale ! Nu mai vorbesc de oameni… Pentru noi, cei ce dorim ALTCEVA decât politicianismul gãunos ce infesteazã astãzi scena politicã româneascã, singura barierã, singura garanție, singurul sistem defensiv împotriva leprei politicianismului DE TOATE CULORILE l-ar fi constituit o doctrinã DE DREAPTA care sã blocheze ideologic orice infestare prin absorbție a comuniștilor “naționaliști” și traseiștilor politici din alte partide – la fel de patrihoți.  Ocazia a fost ratatã datoritã derapajului ideologic a lui Tudor Ionescu, dupã care s-au ținut ca oile toți ceilalți “camarazi”. Fãrã sã citeascã, fãrã sã se informeze. Așa s-au nãscut toate dictaturile odioase. Din lenea unora care sunt prea comozi sã își punã întrebãri sau sã reacționeze. Interesant este faptul cã tot eu am fost acuzat de TRÃDARE ! Cine pe cine și ce a trãdat în fond ? Eu nu am trãdat ideea de dreapta, în care am crezut de la început, și sub a cãrei steag m-am înrolat. Alții au trãdat-o și o trãdeazã în continuare, din postura de lideri ai unei organizații ce nu mai corespunde – CONFORM PROPRIILOR DECLARAȚII – crezului lor. Sub aspect personal, tot eu am fost cel trãdat. A cãrui ÎNCREDERE a fost trãdatã. Ca membru fondator al Noii Drepte, AM FOST MINȚIT și MI S-A INFIRMAT ZVONUL CÃ AȘ FI FOST EXCLUS DIN ORGANIZAȚIE. Nici pânã la acst moment nu mi s-a adus la cunoștințã dacã mai sunt sau nu membru al Noii Drepte. Comunicatele de presã și articolele nu țin loc de acte oficiale, de comunicãri personale. Deh, stilul Tudor Ionescu… Aștepta ca un mișel sã treacã înregistrarea Partidului Naționalist, dupã ideea cã te faci frate cu dracul, pânã treci puntea… curat legionar, n-am ce zice.   Totuși, în ceasul al 12-lea, unii au realizat cã au greșit. Însã și-au motivat și scuzat greșeala și perseverența în greșealã cu afirmații de genul: “ (Referitor la Horia Sima – elevul de liceu simpatizant ND Alexandru Sudițoiu): Legionarii autentici l-au urmat ºi i-au continuat lupta : Ion Gavrilã Ogoranu, Valeriu Gafencu, Mircea Nicolau, Virgil Maxim, toþi au mers pe aceeaºi linie urmând îndemânul Cãpitanului de a fi uniþi chiar ºi pe cãi greºite.” Uneori, adevãrul vorbește (chiar și accidental) prin gura copiilor. AȘA GÂNDESC CU ADEVÃRAT CEI RÃMAȘI LA NOUA DREAPTÃ ? SPRE BINELE LOR, SPER CÃ NU ! Zelea Codreanu nu a îndemnat pe nimeni sã își urmeze conducãtorul chiar și pe cãi greșite ! Iar dacã cei ce îl mai urmeazã încã pe Tudor Ionescu o fac în baza acestui principiu, știind cã greșesc, și totuși perseverând în greșealã, le reamintesc dictonul: „A greși, e omenește. A persevera în greșealã, e diabolic.” Le recomand acestor oameni sã nu confunde unitatea “la bine și la greu”, cu unitatea în greșealã și în rãu, care este de la Satana.  Pentru a lãmuri și mai bine chestiunea ideologiei de dreapta, ȘI NECESITÃȚII EI VITALE în acest moment istoric, voi continua acest material pe tema Dreptei românești cu alte repere și texte ale “Clasicilor Dreptei Românești” (vezi și articolul “Mihai Eminescu și chestiunea evreiascã” – publicat în nr. 1 al Revistei Noua Dreaptã – pag. 15), care sã ne ajute sã construim un proiect politic de dreapta adaptat necesitãților actuale, precum și cu referințe bibliografice care sã ne ajute sã ne autodefinim doctrinar, evitând capcanele întinse de marele vecin de la Rãsãrit – sub masca “naționalismului” de sorginte pan-slavistã sau eurasiaticã, la care a aderat Tudor Ionescu prin îmbrãțișarea ideilor lui Alexandr Dughin.   Mihai Rapcea – va urma -]]>