Constantin Opriºan

(1921-1958)

Constantin (Costache) Opriºan s-a nãscut în 1921 în comuna Onceºti, jud. Bacãu. Petrece o copilãrie frumoasã pe coastele ºi vãile podiºului Moldovei. Terminã liceul la Bacãu ºi se încadreazã în Frãþiile de Cruce în anul 1940. Dezlãnþuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania dupã ianuarie 1941. Acolo are ºansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg. În urma unui plan pregãtit de naziºti, de a-i interna în lagãre pe legionarii aflaþi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagãrul de la Buchenwald. Acolo va fi deþinut pânã la 24 august 1944, împreunã cu alte sute de legionari, când scapã cu viaþã în urma unui bombardament aliat asupra lagãrului, care avea sã facã mii de victime. Se elibereazã, se instruieºte în ºcolile speciale germane ºi face parte dintr-un grup de echipe de legionari paraºutate în România invadatã de bolºevici. Dar, în primãvara lui 1945 se sisteazã programul paraºutãrilor. ªefii grupului, Nicu Marinescu, Opriºan ºi Creþu, iau hotãrârea sã plece în þarã, strãbãtând Ungaria în marº, clandestin peste frontiere. Reîntors acasã, a fost numit ºeful Frãþiilor de Cruce pe þarã. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere ºi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, ªtefan Bezdechi, D.D. Roºca. Acesta din urmã, dându-ºi seama cã nu are în faþã un student obiºnuit, când a fost vorba de existenþialiºti l-a pus pe Opriºan sã þinã cursul în faþa studenþilor. A fost ceva extraordinar, tânãrul student probându-ºi inteligenþa nemaipomenitã ºi capacitarea rar întâlnitã. De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roºca, aflãm de extraordinara capacitate a lui Opriºan: „Opriºan continuã, ajunse ºi la Heidegger ºi aprofundã viziunea heideggerianã asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roºca nu era acasã, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaþie francezã). Când Opriºan ºi-a încheiat expozeul, D.D. Roºca i-a spus: „Domnule Opriºan, dumneata eºti un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, sã-i spunã cã e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata eºti un ocoº!”, adicã, sfãtos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Opriºan luase tot timpul seminarului, aºa cã Petre Hossu nu a mai trebuit sã ia cuvântul. Dupã excepþionalul demers filosofic al lui Opriºan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu existã miracole, filosofia este academicã, filosofia se învaþã la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ºtie mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roºca ºi Blaga?!” (în Permanenþe, martie 2002) În 1947 Opriºan se cãsãtoreºte cu Constanþa Grama, încadratã ºi ea în Miºcarea Legionarã, în Cetãþui. Continuã reorganizarea Miºcãrii – cu toate cã ruºii invadaserã þara. Ernest Maftei, ºi el legionar, povesteºte: „Eram în Bucureºti la Teatrul Poporului. ªi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminicã în altã Bisericã. Ci, îmi zice el, io sã iau Moldova; în ’47, bre! Sã organizez io legionarii pe Moldova, ºi el Ardealu’. ªi l-am lãmurit cã ne prinde… Da’, ar fi crezut Costicã Opriºan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”. Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava ºi condamnat la 25 ani muncã silnicã. Trece pe la Piteºti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe mãsura” funcþiei sale. N-a fost tânãr mai chinuit ca el în Piteºti! Opriºan îºi va da seama de gravitatea ºi grozãvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bãtãi, avea sã sufere un adevãrat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinarã, ce stãpânea varii domenii, de la muzicã ºi artã, pânã la matematicã ºi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trãind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bãtaie pentru fiecare tânãr legionar, cu un eroism de duratã, neegalat”; „La ordinele lui Prisãcaru, unul din camerã i-a legat picioarele cu o funie… I s-a întins lui Munteanu un ciomag sã-l loveascã pe Opriºan la tãlpi, deoarece corpul era tot o ranã. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tãria loviturilor, ci faptul în sine, cã a lovit. A fost pus apoi Iosub sã loveascã. A lovit ºi el de câteva ori tãlpile lui Opriºan. Dupã aceea a scãpat ciomagul din mânã, spunând cã el nu mai poate lovi… Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini… l-am auzit pe Prisãcaru strigând: „Loveºte-þi mentorul, banditule, cã te-a învãþat filosofie ºi este un mare ºef legionar”… ªtiu cã am lovit, dar nu din cauza ameninþãrii, ci a confuziei care mã învãluise, incapabil fiind de a mai raþiona… Am lovit omul pentru care aº fi fost altfel capabil sã merg la moarte… I-a venit rândul ºi lui Comºa Ieronim. I s-a dat ciomagul ºi i s-a ordonat sã-l loveascã pe Opriºan la tãlpi. Comºa, care lucrase sub ºefia lui Opriºan, fiind ºeful Frãþiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toþi cei din camerã… Atunci i s-a ordonat lui Opriºan sã-l loveascã pe Comºa. Acesta a zis cã nu este capabil nici sã ridice braþele”. („Mãrturisiri…”) Eugen Mãgirescu: „Prin Camera 4 Spital trecuserã deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Opriºan l-au chinuit ca pe Hristos, sãptãmâni de-a rândul, obligându-i pe toþi cei care au fost cândva în subordinea sa ºi care îl divinizau, cãci el chiar merita aceasta, sã-l batã, sã-l scuipe, sã-l chinuie ºi sã spunã minciuni despre el, sã se dezicã, sã-ºi denigreze ideile ºi sã declare cã a fost un farsor. L-am vãzut odatã, când ne-au scos la aer. Îºi dãduse cãmaºa jos ºi spinarea lui toatã era zebratã în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau lovit cu bici, rãstignit, ºtie Dumnezeu!” („Moara dracilor”, Alba-Iulia, 1994) Reeducarea continuã ºi la Gherla (dus în toamna lui 1951), în temuta camerã 99. În urma torturilor s-a îmbolnãvit de tuberculozã ºi va fi internat în spitalul penitenciar de la Vãcãreºti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legãturã cu reeducãrile. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcã (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreunã cu Marcel Petriºor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morþii avea sã urce sufletul sãu curãþit de orice patã la cer, în iulie 1958. Marcel Petriºor: „Din þeasta lui Opriºan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cãrbuni aprinºi. Muºchii nu-i mai rãmãseserã decât la fãlci, ca sã vorbeascã, la mâini, ca sã-ºi poatã duce sticla cu sputã la gurã, ºi la picioare, ca sã pãºeascã pânã la tineta de murdãrie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistã sculele de dulgher… Se ridicase chiar pe ºezut în pat, fãcând un efort imens sã vorbeascã. Îl îneca o tuse interioarã, vorbele-i ºuierau. Mâinile-i erau ca niºte vreascuri, iar ochii strãluceau mutându-ºi privirea când pe unul, când pe celãlalt”. („Fortul 13”, Bucureºti, 1991) Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieºea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îºi rostea rugãciunile ºi, auzindu-l cum le spune, ºtiind cât de mult suferea, eram profund impresionaþi… Vorbea despre credinþã, despre dragoste, despre rugãciune. Se ruga tot timpul. ªtiþi, nu e aºa de uºor sã stai într-o celulã tot timpul cu aceiaºi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. ªi rugãciunea lui era lucrãtoare. Ne era ruºine, pentru cã el se ruga ºi noi ºtiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faþa lui era complet transformatã. Noi înþelegeam cã se roagã pentru noi ºi ne opream din ceartã. Era într-o stare fizicã atât de proastã pentru cã fusese torturat în Piteºti vreme de trei ani. L-au bãtut peste piept, peste spate pânã i-au distrus plãmânii. Dar el se ruga toatã ziua. El niciodatã nu a spus ceva rãu împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Opriºan pentru noi. Era justificarea vieþii noastre în acea celulã. Era o personalitate deosebitã. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afarã. Era un fel de…, nu exagerez când spun cã era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. ªi cu o viaþã moralã, ºi cu o viaþã religioasã, ºi cu o viaþã dedicatã Frãþiilor de Cruce încât ºi în închisoare a rãmas pe linia lui, numai cã s-a adâncit, bineînþeles, în timpul acesta din închisoare.” (în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997) Despre moartea lui Opriºan relateazã pãrintele Calciu: „Ochii îi erau deschiºi, dar am vãzut cã peste ochii sãi pãrea sã fie o perdea de ceaþã. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aºa de teamã… Am pus mâna pe el ºi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am þipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ºtiu ce s-a întâmplat în sufletul sãu, dar am vãzut o imensã groazã pe faþa sa. Am simþit cã era gata sã intre în lumea cealaltã ºi cã eu i-am cerut sã se întoarcã înapoi în celulã… Constantin Opriºan plângea pentru cã-l forþasem sã se întoarcã. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar dupã moarte, mã voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”… Am spus gardienilor cã a murit… Au venit dupã trei ore… L-am pus pe Constantin Opriºan pe pãmânt. Era complet dezbrãcat deoarece a trebuit sã dãm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul sãu era complet vlãguit. Nu ne venea sã credem cã a fost o fiinþã vie. Era numai piele ºi os. ªi m-am gândit cã fierea trebuie sã-i fi intrat în momentul morþii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare ºi i-a pus-o pe piept – o floare albastrã. Poate am pãcãtuit deoarece Constantin Opriºan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar dupã moarte, mã voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugãciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sã muriþi în aceastã celulã”. ªi sunt sigur cã s-a rugat pentru noi, deoarece toþi trei am reuºit sã pãrãsim aceastã închisoare ºi sã mergem la Aiud.” În perioada detenþiei a compus mai multe poeme filosofice, publicate dupã 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion: „Când am luat cunoºtinþã de acest poem atât de profund ºi atât de bine ºlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura româneascã prin moartea acestui martir al tineretului creºtin din România, ce flacãrã s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (pr. Liviu Brânzaº, „Raza din catacombã”, cap. 10). „Era un pedagog de talie mare. Era cult ºi inteligent, la care se adãuga o modestie blândã ºi plãcutã. Mult timp va trebui sã treacã pânã când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenþimii române”, Buc., 1995). Dumitru Bordeianu aratã cuvintele lui Opriºan de la Piteºti înaintea declanºãrii experimentului reeducãrii: „Fiþi pregãtiþi pentru lupta care se va da în mlaºtina disperãrii. Fiecare va ieºi din încleºtarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu ºi de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungã duratã ºi cine va avea tãria ºi rãbdarea, convins fiind cã ea este dreaptã, se va prãbuºi ºi iar se va ridica. Astfel cã nu ne mai rãmâne decât sã ne ascuþim sãbiile duhovniceºti ale dragostei, ale unirii ºi ale camaraderiei”. („Mãrturisiri…”) „C. Opriºan era resemnat, fiind în stare sã suporte orice i-ar fi hãrãzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preþ, dragostea ºi bunãtatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbãteam, în urma întunecatelor zile trãite în închisoarea din Piteºti. În el regãsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutãþilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întãri sufletul, dându-ne parcã noi puteri. Deºi nu se putea da jos din pat, niciodatã nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-þi potoli setea, iar când plecai, te simþeai mai liniºtit, mai uºurat ºi mai încrezãtor în tine. Nu cunosc ºi nu cred sã fi fost vreunul dintre cei consideraþi reeducaþi, chiar pânã în mãduva oaselor, care sã fi ajuns în infirmerie ºi, întâlnindu-l pe Costache Opriºan ºi stând de vorbã cu el, sã nu se trezeascã din starea de îndobitocire în care fusese adus ºi sã nu revinã la normalitate. Cu toatã boala lui deosebit de gravã, nu evita o clipã sã discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i ºi îndemnându-i a-ºi cãuta liniºtea prin meditaþii ºi rugãciune.” (Neculai Popa, „Coborârea în iad”) „Vãzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânãr din aceeaºi celulã – student la Medicinã, în anul III, când fusese arestat – ºi-a luat gamela ºi s-a îndreptat înspre un colþ al încãperii, fãrã sã fie vãzut de gardianul care controla mereu prin «spion». Cu un ciob de sticlã, tânãrul student Gheorghe Calciu ºi-a deschis o venã de la mânã, lãsând sã se scurgã o anumitã cantitate de sânge. Dupã ce ºi-a oprit sângerarea, a aºteptat câteva minute pentru a se decanta ºi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din pãcate, în acele clipe, Costache Opriºan trecea într-o lume mai bunã.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”) „Cunoºteam pe Costache Opriºan din 1940 ºi mã interesa evoluþia lui. Voinic ºi bine fãcut, rezistenþa lui fizicã s-a frânt în urma repetatelor bãtãi. Tuberculoza l-a sleit ºi l-a ucis lent sub îngrijirea plinã de atenþie a lui Calciu. Fireºte, i s-au refuzat medicamentele. Opriºan intenþiona sã scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. Nu ºtim, dar cu moartea lui Costache Opriºan poate cã românii ºi lumea au pierdut un geniu care cine ºtie când va putea sã aparã din nou. Descrierea martirajului lui Costache Opriºan m-a miºcat profund. Se topea zi de zi dupã marile bãtãi prin care trecuse, fãrã speranþa unui ajutor ºi fãrã sã-l cearã, fiind rãu vãzut de „oficiali”, ºtiind cã nu-l va primi. Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convieþuire cu Calciu a fost plãcutã ºi, pentru mine, foarte folositoare. Am gãsit într-însul un suflet cald ºi bun, cu o mare vibraþie de durere la suferinþele altora ºi mai ales ale celui ce murea în braþele lui. Îi port o amintire plãcutã ºi îl socotesc un suflet mare.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”) „De cum a intrat în camerã l-au înconjurat o serie de reeducaþi – probabil din cunoscuþii dinainte – ºi care, fãcând pe oamenii de rezistenþã curajoºi, au început sã-1 întrebe fel defel, prefãcându-se cã e în admiraþia lor. Costache Opriºan simþea cã ceva nu-i în regulã. Nu ºtiu ce le rãspundea, dar îºi miºca mereu capul în toate pãrþile, cãutând sã desluºeascã ce se întâmplã. Vizibilitatea din partea noastrã era opritã de cãtre niºte grupuri de reeducaþi.. Nu a durat mult aceastã stare de espectativã, cã la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pãdure, au nãvãlit cu toþii asupra lui. Cãlcat în picioare, lovit din toate pãrþile, în scurt timp ºi-a pierdut cunoºtinþa. Dar loviturile n-au încetat. Pânã la urmã a fost întins pe un prici ºi cu niºte curele (de unde or fi apãrut curelele ?) a fost luat sistematic din cap pânã la picioare ºi de la picioare pânã la cap. Când obosea o echipã de torþionari, se schimba cu alta. Cred cã a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apã peste el ca sã-1 trezeascã ºi sã-i urle în urechi: – Noi, tinerii reeducaþi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eºti vinovat de soarta noastrã, iar noi vom smulge de la tine tot ce ºtii, tot ce n-ai declarat la securitate… Nu mai ºtiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, dupã o perioadã în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ºtiu de cine, de Þurcanu? de Sobolevschi?): – Ce pãrere ai, mãi banditule, despre noi, foºtii tãi subalterni ? La care dupã o micã pauzã – exprimându-se greu – Opriºan rãspunde: – Fac o asemãnare cu judecãtorii din Australia veche, care au fost selecþionaþi din rândurile foºtilor infractori. Am apreciat atunci acest rãspuns ca fiind pe mãsura atât a inteligenþei sale, cât ºi a circumstanþelor deosebite în care se afla. Chinurile au continuat, înscriindu-se însã în normalul ce caracteriza aceastã perioadã. A început ºi Opriºan sã fie dus la Þurcanu sã-ºi facã demascarea. Nu ºtiu ce anume o fi spus.” (Aurel Viºovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai pãrãsit?”, I)