Un articol de de preluat de pe theodosie.ro
Cezar Avrămuţă (complet Dinu-Avrămuţă Cezar Cătălin), cunoscut drept Stegarul Dac, se află astăzi în a 15-a zi de Greva Foamei. Am afirmat în mod repetat că acesta este un autentic Deţinut Politic (POC) şi că această împrejurare trebuie recunoscută atât la nivel instituţional, naţional şi internaţional, cât şi în forul interior al fiecăruia dintre noi.
Cezar nu este (încă) condamnat dar se află încarcerat în stare de arest preventiv la Penitenciarul Rahova (probabil cel mai dur din ţară), izolat şi clasificat drept „deţinut deosebit de periculos”.
Această calitate de „deţinut deosebit de periculos” atrage cel mai sever regim de executare admis în cadrul sistemului penitenciar românesc, unul la care sunt supuşi de regulă condamnaţii ce au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi care au primit pedepse cu executare de peste 13 ani închisoare sau detenţie pe viaţă.
Motivul birocratic pentru care s-a dispus acest regim în privinţa lui Cezar Avrămuţă este legat de statutul de persoană cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de Evadare, acuzaţie ce i se aduce în cel de-al doilea dosar penal care i-a fost deschis după ce acesta şi-a părăsit domiciliul şi a denunţat atât caracterul abuziv şi nedrept al măsurilor preventive dispuse asupra sa (control judiciar urmat de arest la domiciliu), dar mai ales Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Este important de menţionat că ne referim la varianta de Evadare recent incriminată, constând în părăsirea cu rea-credinţă şi fără permisiunea judecătorului a domiciliului, iar nu la varianta de efracţie sau evadare de sub un regim de deţinere sau încarcerare în cadrul unui Penitenciar sau Centru de Reţinere şi Arest Preventiv.
Măsurile preventive au fost instituite cu scopul de a-l împiedica pe Cezar să participe la adunările publice de protest (aşa cum reiese din ordonanţa de instituire a Controlului Judiciar din data de 01.04.2025), proteste pentru ceea ce Stegarul continuă să afirme că a fost o Lovitură de stat, o trecere la un „regim hibrid de guvernare” care a îngropat democraţia şi garanţiile constituţionale.
Cezar a continuat să condamne regimul oligarhic şi neconstituţional care a organizat un simulacru de alegeri prezidenţiale care nu au fost libere (fără candidaturi libere, fără campanie electorală liberă şi cu vot falsificat/denaturat). Insist asupra acestui aspect, întrucât în toate procedurile judiciare în care a fost atras, Cezar a invocat exclusiv motivul politic al Loviturii de stat, al Anulării Alegerilor din noiembrie şi al Falsificării Alegerilor din mai.
Acesta este aşadar motivul pentru care, în duminica alegerilor, Cezar şi-a tăiat brăţara electronică de supraveghere şi a mers în Piaţa Universităţii unde a protestat timp de mai multe ore, inclusiv prin streaming live pe TikTok, denunţând şi condamnând Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Este esenţial acest aspect întrucât Cezar nu a părăsit domiciliul pregătindu-se să fugă din ţară, să se ascundă sau să se sustragă de la cercetare, ci a părăsit domiciliul cu scopul unic de a denunţa Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Cezar a condamnat explicit faptul că nu a existat libertatea candidaturilor, faptul că cenzura media şi online din campania electorală a împiedicat emulaţia electorală, că lui însuşi i-au fost închise trei conturi de Tik-Tok cu zeci de mii de urmăritori, nu pentru nerespectarea condiţiilor de campanie electorală, ci pentru că denunţa fervent anularea nelegală a alegerilor (în fapt, anti-legală) şi pentru că era port-stindardul mişcării „Turul 2, înapoi!”.
De altfel, plasarea sa în arest la domiciliu a survenit chiar în sala de conferinţă, în primele minute ale Conferinţei „Turul 2, înapoi” al cărui principal organizator a fost. Forţele de ordine l-au ridicat efectiv din sală în timp ce se pregătea să ia cuvântul referitor la nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale.
Menţionez că, potrivit dispoziţiilor art. 221 alin.7 din Codul de procedură penală, chiar dacă este arestat la domiciliu, inculpatul poate părăsi domiciliul şi fără permisiunea judecătorului în cazuri urgente şi pentru motive justificate, cu informarea imediată a organului judiciar desemnat cu supravegherea sa.
Or, în cazul lui Cezar, motivul plecării de la domiciliu a fost protestul individual faţă de Falsificarea Alegerilor iar poliţia a aflat imediat unde se află acesta şi unde a rămas până a doua zi când a fost reţinut de forţele de ordine din exact acelaşi loc.
Fireşte că judecătorul nu a considerat că Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale este un motiv temeinic şi urgent de protest, deşi, dacă am cumpăni onest, am recunoaşte că este.
Dar presiunea pe sistemul judiciar şi tradiţia subordonării faţă de politic forţează organele judiciare să refuze cu obstinaţie analizarea pe fond a motivelor politice invocate de Stegar şi preferă să îl încadreze în categoria „infractorilor de drept comun” care au încălcat „cu rea-credinţă” obligaţiile dispuse.
Apărarea a invocat că inculpatul nu a încălcat „cu rea-credinţă” condiţiile arestului la domiciliu iar inculpatul însuşi a reluat cu fiecare ocazie şi în fiecare ultim cuvânt aceleaşi susţineri politice menţionate mai sus.
Organele judiciare însă nu au îndrăznit să iasă din linia comandamentului politic şi, faţă de pericolul pentru ordinea politică pe care le reprezintă convingerile şi acţiunile lui Cezar, au decis să-l încarcereze într-un penitenciar.
Chiar şi dacă nu ar fi acceptat caracterul justificat al părăsirii domiciliului, instanţa avea posibilitatea să îi menţină totuşi acestuia măsura preventivă a arestului la domiciliu sau chiar, în raport de considerentele pe care Cezar le-a invocat şi de faptele concrete de care acesta este acuzat (o îmbrâncire şi o ameninţare cu „te plesnesc” faţă de jandarmi care l-au brutalizat şi provocat), să aprecieze că judecarea sa se poate face şi sub control judiciar sau libertate.
Instanţa însă a ales să desconsidere împrejurările concrete ale cauzei, după cum a făcut şi procurorul, şi să îl trateze pe Cezar Avrămuţă ca pe un deţinut de drept comun, din categoria celor deosebit de periculoşi. De altfel, recent, măsura arestului preventiv a fost menţinută pentru încă 30 de zile, deşi Cezar se afla în a 12-a zi de Greva Foamei.
În emisiunea la care am participat şi al cărei subiect a fost persecuţia judiciară a lui Cezar Avrămuţă şi protestul său prin intrarea în Greva Foamei, am afirmat că Cezar îndeplinea deja 6 din cele 7 criterii comune în raport de care scrierile academice precum şi cele mai multe instituţii, organizaţii şi chiar state califică o persoană ca fiind Deţinut politic sau POC (Prisoner of Conscience). O căutare Google minimală abundă în răspunsuri şi clarificări.
Am afirmat în timpul emisiunii că, deşi organele judiciare, politicul şi massmedia româneşti păstrează confuzia asupra acestei distincţii, pentru jurişti lucrurile sunt clare. Întrucât dinamica conversaţiei din timpul emisiunii nu mi-a permis, mi-am propus să enumăr şi să explic criteriile de departajare a deţinuţilor de drept comun de Deţinuţii politici sau de POC în cele ce urmează.
Criteriile de departajare între Deţinuţii Politici şi Deţinuţii de drept comun sunt următoarele:1. Natura faptei incriminate;
2. Atitudinea faţă de regimul politic;
3. Motivaţia represiunii;
4. Caracterul strategic al represiunii;
5. Distorsionarea procedurilor judiciare;
6. Regim de detenţie şi comportament de detenţie;
7. Recunoaşterea publică naţională şi internaţională.
1. Natura faptei incriminate. Dacă deţinuţii de drept comun sunt cei care au comis infracţiuni curente, împotriva persoanelor, patrimoniilor sau a altor valori protejate de lege, dar fără conexiune directă sau indirectă cu regimul de putere, Deţinuţii politici (POC) sunt persoanele ale căror fapte contestă, reneagă, combat, refuză sau contravin Ordinii Politice existente. Desigur, acest criteriu este insuficient, întrucât numeroase infracţiuni au sau pot avea conexitate politică, fără ca prin aceasta exclusiv să îi transforme pe făptaşi în Deţinuţi politici.
2. Atitudinea faţă de regimul politic. Făptuitorii trebuie să poată dovedi o atitudine consecventă de denunţare, contestare şi critică a regimului politic sau a ideologiei dominante, sub aspectul activităţii şi manifestărilor sau sub aspectul legitimităţii. În cazul deţinuţilor de drept comun faptele acestora nu au o dimensiune politică, nici în latură obiectivă (fapta şi împrejurările săvârşirii) nici în latura subiectivă (atitudine, rezoluţie, scop, intenţie etc).
3. Motivaţia represiunii. În cazul Deţinuţilor politici se poate observa în mod rezonabil un efect de reducere la tăcere a persoanei ţintă, o intimidare a aliaţilor de convingeri sau chiar o „anihilare politică” individuală sau colectivă. Anihilarea politică reprezintă blocarea oricărei evoluţii politice în urma măsurilor de retorsiune, cauza politică de la care se revendică victima represiunii suferind un recul lesne observabil.
Represiunea nu se reduce doar la detenţie, dimpotrivă, aceasta este doar ultimul instrument dintr-o listă care poate include şi modificări legislative cu dedicaţie, de înăsprire a pedepselor pentru extremism sau pentru infracţiuni vizând atingeri aduse autorităţii de stat.
Statele democratice au obligaţia de a asigura în mod proactiv pluralismul politic drept principiu cardinal al statului de drept, motiv pentru care anihilarea politică a unui curent ideologic-politic reprezintă un criteriu important de apreciere şi diferenţiere între Deţinuţii politici şi cei de drept comun. În cazul celor din urmă, motivaţia represiunii o constituie protejarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor fizice şi juridice împotriva faptelor anti-sociale.
4. Caracterul strategic al represiunii. După cum arătam la punctul anterior, represiunea poate presupune mai mult decât detenţie. În cazul lui Cezar suntem în prezenţa unei efort represiv de durată care a presupus supraveghere specială, provocări continue, legitimări, amendări repetate, ridicări şi conduceri administrative la secţia de poliţie, inclusiv internări forţate absolut nejustificate la Spitalul de Psihiatrie, urmărindu-se o compromitere reputaţională de cea mai descalificantă factură.
Esenţa acestui criteriu se referă la faptul că represiunea nu urmăreşte doar persecutarea individuală a unor persoane incomode, ci la caracterul strategic al acţiunilor represive, la „valoarea de exemplu” pe care Puterea o instrumentalizează pentru a bloca opoziţia.
Caracterul strategic al represiunii faţă de Cezar Avrămuţă vizează capitalul simbolic reprezentat de Stegarul Dac. Acest capital simbolic reprezintă o infrastructură esenţială pentru declanşarea emulaţiei protestatare, aspect ilustrat sugestiv de atenţia pe care massmedia o acordă acelor figuri expresive care se alătură protestelor.
Am amintit în emisiune de imaginea protestatarului cu cap de bizon de la invadarea Capitoliului american, dar ne putem aminti şi de personaje româneşti, protestatari cu şubă ciobănească, cu căciulă ţărănească, cu vestimentaţie dacică, cu recuzită grafică etc.
Agregarea cenuşie de persoane şi personaje fără individualitate şi fără mesaj nu poate evolua într-un mod semnificativ, de aceea anularea politică a lui Cezar Avrămuţă a apărut necesară în ochii regimului. De altfel, organele judiciare însele reţin capacitatea lui Cezar de a mobiliza şi de a influenţa grupuri mari de protestatari, chestiune pe care o califică drept agravantă şi temei pentru instituirea măsurii preventive a controlului judiciar prin care i s-a interzis participarea la proteste.
Mai adaug faptul că Cezar Avrămuţă este cea mai recunoscută figură publică a Grupului pentru România, desfiinţat recent ca urmare a promovării PLX nr. 168/2025 prin care se înăspresc excesiv pedepsele pentru constituirea sau activarea în organizaţii pe care Puterea le poate desemna ca fiind extremiste.
Din acest Grup făceau parte nume precum Florian Colceag, Corvin Lupu, Ioan Roşca, Gabriela Baltag, Miron Manega, Calistrat Marvin Atudorei, aşadar profesori universitari de prestigiu, magistraţi, cercetători, senatori şi publicişti redutabili. Este limpede că valoarea protestatară a prestigiului personal al lui Cezar Avrămuţă nu se reduce la ineditul aspectului său ori la excentricitatea formei de protest ci şi la setul de idei politice cuprinse în comunicatele Grupului.
Atât desfiinţarea Grupului pentru România, cât şi stingerea sau diminuarea substanţială a curentului „Turul 2, înapoi”, precum şi victimizarea continuă şi continuată până la detenţia în unul dintre cele mai dure penitenciare româneşti, sub clasificarea de „deţinut deosebit de periculos” pentru o persoană în vârstă, cu acţiune protestatară consecvent non-violentă de cursă lungă (peste 15 ani de proteste pe temele majore de preocupare a societăţii), toate acestea devoalează caracterul strategic al represiunii.
5. Distorsionarea procedurilor judiciare. Acesta este unul dintre criteriile despre care am vorbit în timpul emisiunii şi am amintit şi în explicaţiile anterioare, dar pe care trebuie să îl completez minimal.
În esenţă, interpretarea insularizată a unui act minor de violenţă (îmbrâncire/lovire) în afara contextului de anterioară, imediată şi continuă provocare a jandarmilor şi de evidentă disproporţie de forţă şi autoritate, ca fiind ultraj sub formă de violenţă, precum şi interpretarea insularizată („decapată” sau „decupată” apud Kovesi) ca fiind infracţiune de ultraj prin ameninţare a unor izbucniri verbale de frustrare („te plesnesc!”) în urma brutalizării şi obstrucţionării fizice de către grupa de jandarmi, toate acestea reprezintă forme de distorsionare evidentă a procedurilor judiciare, invocate ca motiv şi temei de încarcerare.
Adăugăm aici şi componenta măsurilor preventive, aplicate pentru a împiedica participarea la adunări publice şi inclusiv pentru a extrage din mulţime pe unul dintre liderii cei mai influenţi ai curentului protestatar, măsuri preventive a căror logică de prelungire, menţinere şi preschimbare nu vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ci efectul strategic de anihilare politică discutat anterior.
Amintesc că pentru ca un act de violenţă să reprezinte infracţiune acesta trebuie să fie de natură să provoace suferinţe, iar pentru ca o ameninţare să constituie infracţiune aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere. Or, ambele acte materiale se pretind a fi fost comise împotriva unor jandarmi din cadrul unor echipe operative specializate în acţiuni de asigurare a liniştii publice, echipate corespunzător şi înarmate inclusiv cu arme de foc. În ambele cazuri, jandarmii au acţionat în prealabil în mod ilegal, obstrucţionând fără motiv şi cu caracter provocator deplasarea lui Cezar pe spaţiul public.
Respingerea minoră de către Cezar a intruziunii fizice a jandarmului în spaţiul său personal printr-un act de atingere a pieptului jandarmului, care nu a schiţat niciun gest de reacţie sau de apărare, şi calificarea ulterioară a incidentului ca fiind un act de ultraj prin violenţă reprezintă o vădită distorsionare a procedurilor judiciare. Similar, izbucnirea verbală „te plesnesc” în urma brutalizării, proiectării pe asfalt, încătuşării abuzive, şi calificarea ulterioară ca ameninţare aptă să creeze o stare de temere jandarmului respectiv reprezintă iarăşi un act vădit de distorsionare a procedurilor judiciare.
Tot o denaturare a procedurilor judiciare este şi calificarea drept agresiv sau sfidător a refuzului lui Cezar de a conversa cu organele de ordine care nu s-au legitimat şi nu au prezentat un motiv legal pentru „interceptare” (vocabularul jandarmilor). Nimeni nu este obligat să converseze cu forţele de ordine în afara unui cadru legal pe care jandarmul este dator să îl aducă la cunoştinţă în prealabil.
Caracterul pretins sfidător şi agresiv al refuzului de a comunica cu jandarmii a fost invocat de procuror drept motiv de prelungire a măsurii controlului judiciar şi apoi de preschimbare a măsurii preventive în arest la domiciliu.
De asemenea, o distorsionare a procedurilor judiciare este reprezentată de extragerea Stegarului din mulţime şi conducerea repetată la secţia de poliţie pentru identificare şi menţinerea acestuia în interiorul secţiei de poliţie pentru perioade semnificative sub pretextul unor operaţiuni birocratice.
De asemenea, o distorsionare a procedurilor judiciare o reprezintă şi transportarea repetată de către poliţie şi jandarmi a lui Cezar la Spitalul de Psihiatrie Obregia, cu propunerea de internare nevoluntară sub pretextul manifestării unui comportament de risc şi a pericolului prezumat de auto-vătămare.
Ipocrizia acestei măsuri presupune negarea ostentativă a mesajului protestatar.
Invoc aici, spre exemplificare, cazul practicanţilor de Parkour, un sport care combină sărituri, căţărări şi proiectări deosebit de periculoase, inclusiv la foarte mare înălţime, activităţi ce presupun asumarea unui risc mortal. Întrucât intenţia şi motivaţia practicanţilor este evidentă, chiar dacă criticabilă sub diferite registre, forţele de ordine nu intervin cât timp viaţa altor persoane nu este pusă în pericol. Practicanţii de Parkour vizează adesea efectuarea de acţiuni extreme care să atragă atenţia publicului, sporindu-şi notorietatea şi obţinând diferite avantaje de pe urma viralizării.
Însă în cazul lui Cezar Avrămuţă, forţele de ordine neagă aprioric motivaţia de protest, caracterul non-violent al acţiunilor, mesajul politic la care acesta aderă şi îl tratează ca pe un somnambul sau inconştient ebrietat care trebuie protejat prin internarea non-voluntară la psihiatrie.
Suplimentar, documentaţia medicală ataşată la dosar vădeşte distorsionarea procedurilor judiciare şi medicale prin aceea că se referă la un diagnostic de „tulburare de personalitate cu trăsături mixte” (vezi link explicativ), stare a cărui caracter patologic este foarte controversat şi care, în nicio situaţie, nu poate sta la baza internării non-voluntare la psihiatrie. Însă, în mod repetat, Cezar a fost internat cu caracter provizoriu timp de mai multe ore, până la întrunirea comisiei de validare a internării non-voluntare care a constatat, iar şi iar, că Cezar nu suferă de nicio afecţiune psihică.
Această conduită instituţională a forţelor de poliţie şi de jandarmerie de folosire repetată a internării la psihiatrie ca instrument represiv reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale legii şi a garanţiilor procedurale recunoscute cetăţenilor români, cu imense costuri reputaţionale în plan profesional şi personal.
Acest criteriu va fi documentat pe larg într-un memoriu separat întrucât vorbim despre sute de incidente de abuz şi de victimizare care fac din distorsionarea procedurilor administrative, medicale şi judiciare o marcă absolută a abuzului regimului oligarhic de stat împotriva lui Cezar Avrămuţă.
6. Regim de detenţie şi comportament de detenţie. Acest criteriu se referă la instituirea sau permiterea ca executarea pedepsei sau măsurilor preventive să se desfăşoare într-un regim special, sever, de izolare, de inducere a suferinţei fizice sau psihologice, prin intermediul personalului locului de deţinere, prin ceilalţi deţinuţi, ori ca urmare a denaturării raportului iniţial de evaluare şi plasarea între deţinuţi de altă categorie, ori ca urmare a incentivizării abuzului ori înjosirilor deţinuţilor, ori omisiunii de a lua măsuri adecvate de protejare a deţinuţilor cu risc sau vulnerabili.
Desigur, nu este vorba de incapacitatea administrativă, chiar culpabilă, sau de lipsa infrastructurii penitenciare, de supraglomerare şi de deficitul de personal ori altele asemenea, ci de creare cu intenţie, comisiv sau omisiv, a unui regim deosebit de executare, unul care nu poate fi justificat în mod rezonabil în raport de împrejurările concrete ale cauzei.
Celălalt subcriteriu, al comportamentului de detenţie, vizează atitudinea de rezistenţă morală, demnitate sau solidaritate spirituală de care dă dovadă deţinutul şi care decurge dintr-o convingere sau misiune de rang superior.
Având în vedere regimul de detenţie aplicat lui Cezar, în calitate de „infractor deosebit de periculos” dar cercetat pentru infracţiuni de gravitate scăzută, faţă de împiedicarea vizitelor membrilor de familie, negarea dreptului la pachet şi la un regim alimentar adecvat stării medicale, izolarea şi refuzarea dreptului de a bea apă în timpul refuzului de hrană, retragerea dreptului la corespondenţă, ameninţarea cu încarcerarea alături de deţinuţi cu rapoarte de violenţă, de tratamente degradante şi de abuz sexual, toate în scopul de a-l determina de a ieşi din Greva Foamei şi de a accepta o condiţie de deţinut de drept comun, putem afirma îndeplinirea categorică şi a acestui criteriu.
De asemenea, nu doar Greva Foamei, dar şi atitudinea personală şi procesuală în timpul termenelor de judecată, susţinerile şi apărările pe care acesta le invocă cu consecvenţă şi demnitate şi care se rezumă exclusiv la dimensiunea civică şi politică a faptelor sale, atestă îndeplinirea criteriului sus-menţionat.
7. Recunoaşterea publică naţională şi internaţională. Sunt pline puşcăriile de pretinşi „deţinuţi politici” care invocă un regim de persecuţie judiciară sau politică la care ar fi fost supuşi fie în timpul urmăririi penale, al judecăţii sau chiar în timpul executării pedepselor.
De asemenea, sistemul penitenciar abundă de oameni nevinovaţi, de victime ale unor erori judiciare sau chiar execuţii judiciare (şi pentru motive non-politice precum bani, invidie, răzbunare, şantaj, alte interese), de oameni vinovaţi dar faţă de care s-au comis abuzuri sau nedreptăţi complementare, faţă de care s-a instituit un regim incorect de executare, faţă de care s-au pronunţat pedepse disproporţionate sau greşite (urmare a contopirilor, detenţiilor preventive nededuse, detenţiilor din străinătate şamd).
Abundă sistemul penitenciar de persoane condamnate pentru fapte reale dar neprobate obiectiv, condamnaţi pe baza unor convingeri şi dovezi extrajudiciare, pe protocoale şi plicuri galbene, abundă condamnaţii cu hotărâri motivate de grefieri sau de asistenţi judiciari, cu deţinuţi în care judecătorul cauzei nu a pronunţat nici măcar pedeapsa principală.
Toţi aceşti nedreptăţiţi şi victime ale sistemului de justiţie din România pot clama calitatea de Deţinut politic şi, cu privire la câteva sau chiar la toate criteriile anterioare, o pot şi argumenta convingător.
Cu toate acestea, doar singură recunoaşterea publică efectivă a statutului de Deţinut Politic reprezintă pârghia decisivă prin care este câştigată legitimitatea de a pretinde răsturnarea sistemului, pedepsirea tuturor vinovaţilor, restabilirea dreptăţii, adevărului şi libertăţii.
Doar recunoaşterea publică poate înlătura cadrajul „Deţinutului de drept comun” sau al „Nebunului internat la psihiatrie” pe care statul îl suprapune prin forţa sa instituţională şi mediatică peste un „Deţinut Politic”. Recunoaşterea publică este singurul instrument util din punct de vedere civic şi politic pentru a se construi, dacă se ajunge la asta, un nou regim politic.
Recunoaşterea publică poate sta la baza unei cereri de revocare a măsurilor preventive întemeiată exclusiv pe calitatea de deţinut politic, presiunea publică obligând judecătorul să facă analiza reală a acestui aspect şi să aprecieze dacă măsura preventivă chiar este necesară pentru desfăşurarea procesului penal.
Recunoaşterea publică este cea care legitimează introducerea unei legi de amnistie care să prevadă şi măsuri reparatorii ori noi garanţii legislative cu efect preventiv, chiar drepturi materiale precum rentă viageră, domiciliu, expunere publică etc. Tot recunoaşterea publică este cea care poate legitima actul de graţiere al Preşedintelui.
Însă, recunoaşterea publică apare doar cu privire la acele persoane a căror conduită anterioară a fost caracterizată de sacrificiu în interes public, de abnegaţie în slujire şi de separare de interese egoiste.
Din această perspectivă îndrăznesc să afirm că, deşi sistemul penitenciar abundă de persoane nedreptăţite, chiar deţinute pe considerente politice legate de anularea alegerilor, cu toate acestea sunt foarte puţine persoanele publice care să corespundă profilului de sacrificiu dezinteresat pe care Cezar Avrămuţă îl reprezintă ca urmare a celor 15 ani de activitate civică dezinteresată.
Din acest punct de vedere, surprinde calculul securiştilor care au alocat zeci de jandarmi şi poliţişti unui efort de continuă şicanare a Stegarului, mult peste ceea ce ar fi fost necesar pentru asigurarea liniştii publice cu respectarea dreptului la protest, la adunări publice, la pluralism politic.
Sistemul represiv român a mizat pe forţa sa şi pe convingerea că, sub presiunea persecuţiilor judiciare, Cezar Avrămuţă îşi va rade barba, se va tunde, va recunoaşte şi va regreta profund fapta şi se va retrage din spaţiul public, la schimb cu o condamnare cu suspendare. Calcul greşit.
În acest moment, raportat la intransigenţa morală şi la determinarea lui Cezar, calculul pare totodată riscant faţă de integritatea regimului şi a statului. Dezvoltarea politică a unui curs de contestare fundamentală a regimului oligarhic ce controlează societatea şi statul poate avea un deznodământ cu totul imprevizibil.
În cea de-a 15 zi de Greva Foamei demersurile de recunoaştere naţională a statutului de Deţinut Politic sunt în plină desfăşurare, ceea ce oferă un motiv justificat de optimism.
Numeroase, poate sute de persoane publice au luat atitudine şi au statuat faptul că Cezar Avrămuţă este un „Deţinut politic”.
Inclusiv parlamentari, atât dintre cei care îl recunosc pe Nicuşor Dan drept Preşedinte legitim cât şi dintre cei care nu îl recunosc drept adevăratul Preşedinte al României au abordat subiectul Stegarului. Similar, situri, bloguri, persoane de o reputaţie sau notorietate considerabile s-au pronunţat asupra acestui subiect.
Grupul de iniţiativă vizând recunoaşterea formală a statutului de „Deţinut Politic” este în curs de constituire. Să nădăjduim ca demersurile ce vor urma să ne aducă folos şi mântuire.
Rămân esenţiale şi de mare ajutor rugăciunile tuturor pentru toţi cei aflaţi în temniţe şi închisori, indiferent de motiv.
Susține eliberarea Stegarului Dac și semnează petiția aici: https://www.petitieonline.com/salvati-l_pe_cezar_avrmut_stegarul_dac_scrisoare_deschis_ctre_autorittile_statului_roman
