Pãrintele Pietro pãrãsi confesionalul din care ieºise ºi ultimul credincios pe care îl spovedise, ºi se retrase cãtre încãperile administrative din lateralul bisericii. κi lãrgi reverenda cu gesturi calme, scoase de la gât crucea patriarhalã, îi desfãcu lãcaºul secret ºi din ea scoase la ivealã o cheiþã minusculã, pe care o introduse într-o crãpãturã aproape invizibilã a zidului. Se auzi un declic ºi din perete ieºi un sertãraº a cãrui prezenþã nu ai fi putut-o bãnui. Scoase cu pioºenie din sertãraº ceva ce semãna cu o coroanã cu spini. ªi-o puse cu atenþie pe cap, iar apoi se lungi pe patul din încãpere. Odatã lungit, îºi împinse cu putere coroana pe cap ºi apãsã micul comutator dintr-o lateralã a coroanei. Durerea înþepãturii spinilor intraþi în carne se prelungi precum niºte fascicule electrice, spre interiorul craniului, provocându-i o durere atât de cruntã încât transpirã instantaneu, din cap pânã în picioare. Vederea i se împãienjeni, apoi totul se dizolvã într-un vârtej de un alb orbitor, care îl smulse cu putere din trup, proiectându-l în lumina albã a iubirii lui Hristos. Instantaneu, pierdu orice  senzaþie fizicã ºi se trezi plutind în luminã densã, lichidã, imponderabil, fãrã corp, doar conºtiinþã ºi beatitudine. Iar anii de antrenament îºi spuserã cuvântul. Încet, evocã imaginea suferindului îndrãcit la a cãrui exorcizare trebuia sã participe. Ca prin abur, începu sã îl întrevadã, apoi începu sã se miºte cu vitezã în direcþia imaginii lui ºi brusc cãlãtoria se terminã. Se afla în camerã cu bolnavul, care zãcea încãtuºat pe masa de exorcizare, palid, bolborosind blesteme, cu spume la gurã. De faþã se afla ºi Pãrintele Fernando, cel care trebuia sã îndeplineascã fizic ritualul exorcizãrii, însoþit de asistentul sãu. Amândoi arãtau palizi ºi obosiþi, cãci postiserã ºi se rugaserã neântrerupt vreme de 3 zile pentru a putea primi puterea de a realiza exorcizarea. Din lumea subtilã în care se afla, Pãrintele Pietro putea vedea însã luminozitatea subtilã a celor doi preoþi, auriul diafan care îi înconjura, protejându-i. Slujba de exorcizare începuse deja, iar demonul nu dãdea semne cã este dispus sã pãrãseascã trupul sãrmanului posedat. Forþa Duhului Sfânt emana cu putere din mâinile întinse ale celor doi preoþi iar lumina înconjura deja trupul posedatului, chinuind demonul prins în interior. Pãrintele Pietro se apropie de patul pe care se afla contorsionat trupul posedatului, fãcu semnul crucii deasupra lui ºi începu ºi el sã se roage. În acel moment, demonul scoase o mânã din trupul posedatului ºi încercã sã îl prindã de gât pe Pãrintele Pietro. Aceasta era ocazia aºteptatã. Pãrintele prinse mâna demonului ºi îl trase afarã cu forþa din trupul posedat. Începu o luptã  fluidã, aºa cum doi ºerpi sau douã ape învolburate se amestecã, spumegând. În momentul în care pãrintele smulsese demonul din trupul omului posedat, în lumea fizicã totul se liniºtise. Blestemele omului înlãnþuit pe pat încetarã, chipul i se luminã, membrele chircite ºi contorsionate se destinserã iar Pãrintele Fernando se repezi sã miruiascã cu ulei sfinþit trupul bãrbatului, pe frunte, pe tâmple, pe mâini, fãcând semnul crucii, “sigilând” astfel cu puterea lui Hristos porþile de intrare, închizându-le faþã de lumea demonilor. Furios cã fusese pãcãlit, demonul se lupta cu înverºunare, dându-i de furcã pãrintelui Pietro. Chiar dacã nu ducea lupta cu trupul fizic ci cu cel spiritual, resimþea durerea loviturilor, tãieturilor ºi muºcãturilor demonului. Vãzând cã stratagema a reuºit iar demonul nu mai avea cale de întoarcere în omul ce zãcea pe pat, pãrintele îºi înãlþã inima într-o aspiraþie freneticã, fãrã cuvinte, cãtre Iubirea lui Hristos, ºi se nãpusti asupra demonului, îmbrãþiºându-l, copleºindu-l cu lumina taboricã ce se revãrsa prin el. Ne-putând suporta strãlucirea ºi puritatea Luminii Dumnezeieºti, demonul se retrase bodogãnind, proferând ameninþãri ºi în final dispãru într-un ungher întunecat, cãtre întunericul din care venise. Pãrintele Pietro rosti ºi el rugãciunile de dezlegare, apoi sãvârºi în planul sãu subtil în care se afla aceleaºi operaþiuni ca ºi preoþii din planul fizic. Într-un final simþi un soi de smuciturã lãuntricã, ca un fel de imbold irezistibil de a se întoarce în corp, semn cã trebuia sã revinã. κi vizualizã trupul în într-o fracþiune de secundã strãbãtu distanþa înapoi, re-intrând în corp cu un uºor ºoc, asemãnãtor unei descãrcãri electrice. κi miºcã uºor membrele amorþite, încercând sã-ºi depãºeascã neplãcerea provocatã de senzaþia cã mii de ace îi strãpungeau trupul. Invariabil, aceasta era senzaþia pe care o resimþea de fiecare datã când se întorcea în colivia sa de carne, dupã câte o expediþie în lumea spiritualã. Senzaþia era produsã de reluarea legãturilor subtile între corpul fizic ºi cel astral, de armonizarea vibraþiei înalte a “corpului de vis” cu cea a celui lumesc, fãurit din carne ºi sânge. Nu exista decât un singur remediu împotriva acestei senzaþii neplãcute: postul, þinut înainte de cãlãtoria astralã. Se ridicã de pe pat ºi îºi scoase cu grijã coroana cu spini, apoi o repuse în sertarul ei secret, încuie ºi ascunse cheia la loc în crucea de la gât. Apoi îl sunã pe Pãrintele Fernando, care îi confirmã succesul exorcizãrii. Apoi pãrintele Pietro se puse la birou ºi începu sã îºi scrie raportul sãptãmânal cãtre superiori. Avusese o sãptãmânã plinã: 3 exorcizãri, ºi tot atâtea succese. De sute de ani, Vaticanul cartografia Marele Nescunoscut al lumii de Dincolo, prin sfinþii ºi vizionarii sãi. Primii mistici creºtini lãsaserã hãrþi detaliate ale Universului Spiritual. Dionisie Areopagitul – cu a sa lucrare “Ierarhia cereascã”, Sfântul Antonie cel Mare – cu descrierile despre cele 49 de vãmi ale vãzduhului pe care le strãbate sufletul omului dupã moarte, dar ºi mulþi alþii. Chiar dacã Biserica nu privea cu ochi buni descoperirile ºtiinþifice datorate raþiunii ºi curiozitãþii omeneºti –  pe care le socotea ºubrede în faþa înºelãrilor diavoleºti, nu îºi putea permite sã le ignore. Aºa se face cã dupã ani de opoziþie fãþiºã la adresa ªtiinþelor exacte, Biserica sfârºise prin a dezvolta departamente ºtiinþifice cu specialiºti de cel mai înalt nivel. Nici o descoperire nouã, oricât de secretã, nu rãmânea necunoscutã acestor specialiºti. Ei ºtiau cã marile corporaþii au finanþat ºi dezvoltat enorm cercetarea în toate domeniile, dar cã preferã sã þinã ascunse noile descoperiri tehnologice pentru a pãstra echilibrul de forþe al economiei mondiale bazate pe revoluþia industrialã a secolului 20. Însã în domeniul neuroºtiinþelor, descoperirile întrecuserã orice aºteptãri. Reuºiserã sã cartografieze acea zonã a creierului responsabilã de declanºarea fenomenului morþii, cu toate elementele lui. Descoperiserã cã odatã stimulat cu un curent electric slab, acest “centru nervos al morþii” declanºa o producþie hormonalã specialã, ce producea o stare de fericire ºi beatitudine ce înlocuia frica ºi durerea separãrii de coprul fizic, facilitând desprinderea de acesta. De aici ºi pânã la experimentarea modalitãþilor prin care putea fi controlatã stimularea acestui centru, nu mai fusese decât un pas. ªi aºa apãruse „coroana cu spini a patimilor lui Hristos”, un gen de cascã cu electrozi ce stimulau cu impulsuri electrice glanda declanºãrii morþii, pãcãlind-o sã creadã cã corpul moare ºi sufletul trebuie sã se desprindã de trupul sãu de carne ºi sânge. Desigur, odatã cu stimularea iniþialã apãrea ºi acea durere intensã, care trebuia sã pãcãleascã trupul cã moare, pentru a-l determina sã lase liber sufletul captiv în interiorul sãu. Desigur, existau ºi numeroase alte modalitãþi de a realiza acelaºi lucru (droguri, procedee ºamanice, etc.), însã “coroana durerii” era un procedeu ºtiinþific bine pus la punct. Odatã dedublarea produsã, “coroana” îºi înceta stimularea, iar experimentatorul se putea dedica explorãrii sau activitãþilor pe care le avea de îndeplinit. În cazul pãrintelui Pietro, acestea erau asistarea preoþilor exorciºti. Pe vremuri, înainte sã aparã asistenþii astrali exorcizatori, procedeul exorcizãrii era unul anevoios. În funcþie de puterea demonului sau hoardei de demoni care stãpâneau trupul respectiv, exorcizarea putea dura ore sau chiar zile în ºir, uneori fãrã succes. Însã cu un asistent astral alãturi, succesul era garantat de cele mai multe ori. Desigur, existau ºi pericole. Pentru a realiza acest soi de confruntãri astrale cu demonii, preoþii erau pregãtiþi temeinic. Erau învãþaþi sã îºi depãºeascã temerile ºi fricile, sã înfunte durerea fizicã ºi subtilã, sã o controleze prin practicile pe care le realizau. Deºi oficial Biserica nu agreea practicile pãgâne, preoþii luptãtori astrali erau învãþaþi sã realizeze efemeritatea ºi irealitatea corpului fizic sau astral ºi implicit identificarea profundã cu Sinele etern, indestructibil. Legaþi prin secretul jurãmintelor preoþiei îngereºti, preoþii luptãtori în lumea nevãzutã a spiritului se dedicau studiului ºi ajutorãrii celorlalþi. Biserica ascundea cu strãºnicie existenþa lor, cãci Omenirea nu pãrea sã fie încã pregãtitã pentru acest gen de cunoaºtere. Inevitabil, ar fi apãrut noi întrebãri ºi rãspunsuri care ar fi schimbat fundamental dogma milenarã. Însã preoþii priveau cu îngrijorare sectorul privat al dezvoltãrii acestor tehnologii. Marii magnaþi ai lumii îºi propuseserã sã înfrângã moartea cu ajutorul tehnologiei, sã controleze procesul metempsihozei. Cãci degeaba ai adunat miliarde dacã nu ai puterea sã obþii un corp nou, tânãr. Se lucra intens la clonare, la transferul definitiv al conºtiinþei dintr-un corp îmbãtrânit, bolnav sau distrus, întru-unul nou, tânãr. Se pãrea cã bãtrânul Soroº obþinuse imposibilul. Reuºise sã îºi transfere cu ajutorul tehnologiei, conºtiinþa într-o clonã, dupã moartea corpului original, însã existau probleme majore. Noul corp se degrada vizibil, de la o zi la alta, iar savanþii ridicau neputincioºi din umeri. Nu reuºeau sã blocheze efectele karmice asupra corpului fizic, ce proveneau din corpul cauzal, iar noul corp putea sã reziste cel mult câteva luni, dupã care trebuia înlocuit ºi reluatã procedura de transfer în noul corp. Dacã în cursul vieþii George Soroº schimbase 7 inimi, dupã moarte, schimbase deja 3 corpuri, iar degradãrile noilor corpuri se produceau în ritm accelerat, spre disperarea savanþilor care se chinuiau sã îl þinã în viaþã. Apelaserã ºi la învãþãtori tibetani care în final ridicaserã ºi ei neputincioºi din umeri: nu poþi pãcãli destinul. Dacã o karmã trebuie sã se manifeste, nu poþi decât sã îmbrãþiºezi inevitabilul. Iar karma lui George Soroº era sã moarã, corpurile lui subtile sã se dizolve iar apoi sã renascã într-una din cele 6 lumi, conform karmei lui. În acest moment, savanþii lui Soroº lucrau atenþi sub îndrumarea maeºtrilor tibetani care aveau experienþa urmãririi încarnãrilor tulku-ºilor ºi avatarilor, la punerea la punct a unei metode de urmãrire, recunoaºtere ºi recuperare a noii încarnãri a lui George Soroº, în situaþia în care acesta nu ar mai putea sã se transfere într-o clonã. Se lucra orbeºte, se bazau pe viziunile ce îi apãreau lui Soroº la fiecare transfer, tot mai puternice. În aceste viziuni se prefigurau lumea ºi locul viitoarei naºteri, eventual ºi identitatea pãrinþilor. Ei bine, în urmã cu o douã-trei sãptãmâni, am primit de la cineva un pui de pisicã. Un prieten care venea la mine l-a salvat din stradã, din fãlcile unor dulãi. Avea labele sfâºiate, urme de colþi pe tot trupul. N-am ºtiut dacã va supravieþui. L-am hrãnit, a deschis ochii ºi a început sã cerceteze camera pe picioarele lui tremurânde. La nici o sãptãmânã  dupã aceea, au oprit la poartã 3 maºini din care au coborât cam 10 persoane. Printre ei, niºte lamaºi tibetani, preoþi catolici – inclusiv Pãrintele Pietro ºi câþiva oameni care purtau tot felul de instrumente ciudate. S-au recomandat a fi de la Fundaþia pentru o Societate Deschisã a lui George Soroº. ªi mi-au spus cã îl cautã… pe George Soroº, care ar locui în casa mea de aproximativ o sãptãmânã. Le-am spus cã nu cunosc pe nimeni cu numele acesta care sã se fi mutat recent la noi în casã ºi am dat sã le închid poarta în nas. La care ei au insistat, întrebându-mã dacã nu am ºtiinþã sã existe în familia mea vre-o altã creaturã, animal pui. Le-am arãtat pisica. Specialiºtii cu aparatele i-au fãcut tot felul de teste, tibetanii au intrat în transã, au bolborosit mantre, Pãrintele Pietro a privit mica pisicã pe deasupra ochelarilor, cu privirea sa pãtrunzãtoare ºi în final au decretat toþi cã l-au gãsit pe Soroº încarnat în pisica mea. ªi mi l-au cerut. Iniþial am crezut cã se þin de glume. Aºa cã mi-au arãtat tehnologia. ªi mi-au spus despre ce e vorba. O parte din ceea ce am povestit mai sus. Aºa am realizat cã aveam în puterea mea pe cel mai ticãlos finanþist din istoria Umanitãþii. Aº fi putut sã îi sucesc gâtul, de pisicã amãrâtã. Apoi m-au gândit cã totuºi a primit ceea ce meritã ºi l-am dat celor care veniserã dupã el. Am întrebat ce vor face cu el în continuare. Mi-au spus cã nu pot decât sã îl îngrijeascã cât mai bine iar în final, când îºi va termina viaþa de pisicã, sã încerce sã îl ajute sã se încarneze din nou ca om. Nu m-au obligat sã pãstrez secretul celor aflate de la ei. ªtiau cã nimeni nu mã va crede…