Mã gândesc de ceva vreme sã pun pe hârtie (sau – mã rog, pe “hârtia” electronicã) câteva gânduri despre schimbarea de perspectivã asupra relațiilor cu femeile – pe care o experimentez de niște ani încoace. E un subiect tabu, despre care în general bãrbații preferã sã nu vorbeascã. În societate, bãrbatul își dobândește prestigiu și statut (chiar și în ochii femeilor !) dacã este cât mai “umblat”, cu cât mai multã “experiențã” la activ. Cu alte cuvinte, un bãrbat, chiar cãsãtorit, dacã are o amantã sau “calcã pe alãturi”, e bãrbat, bravo lui ! Și asta în opoziție cu bãrbatul singur (despre care imediat se bãnuiește cã e fie poponar, fie fãtãlãu), sau chiar cel cãsãtorit (despre care se va spune cã e “ținut sub papucul nevestei”). În schimb femeia, indiferent de statutul ei, e “curvã” prin definiție, cu atât mai mult dacã încearcã mai multe relații (indiferent de statutul social – cãsãtoritã sau nu). Deci, trãim într-o societate profund misoginã, în care – la nivel de percepție a libertãții sexuale, bãrbatul este net avantajat. În tot acest tablou al concepțiilor despre gradul de libertate sexualã al fiecãrui gen (masculin și feminin), evident cã tot bãrbații sunt cei care se victimizeazã cu chestii de genul “ne omorâți cu zile” și “statistic, trãim mai puțin, cã noi ducem greul”. În categoria asta intrã și bancurile de genul: “Copilul întreabã: tati, noi bãieții, de ce nu avem voie sã ne cãsãtorim cu mai multe femei ? La care tatãl rãspunde: fiule, când ai sã crești mare, ai sã înțelegi de ce legea ne protejeazã !” Revenind la libertatea femeii și a bãrbatului în societate, nu poți sã nu fii copleșit de tristețe, nu atât datoritã inechitãților mai sus amintite (în defavoarea femeilor) cât datoritã destinelor frânte pe care le întâlnești la tot pasul. Am ocazia (prin natura profesiei) sã iau contactul cu foarte mulți oameni, de multe ori la nivel profund, în sensul cã ajung sã le cunosc poveștile de viațã, secretele, problemele cu care se confruntã. Și mi se întâmplã de prea multe ori – din pãcate, sã cunosc femei singure, care nu au cunoscut iubirea, și care așteaptã – ca niște flori pe câmp, un trecãtor care sã se îndrãgosteascã de frumusețea și parfumul lor – și sã le “culeagã”. Când eram mai tinerel și mai yoghin (a la MISA), obișnuiam sã “culeg” astfel de flori, fãrã nici o ezitare, ghidându-mi viața dupã principiile libertine de tipul celui enunțat de Zorba Grecul în romanul și filmul cu același nume – Alexis Zorba (de Nikos Kazantzakis): “Mi-am amintit cuvintele pline de tâlc, pe care le-am auzit odatã din gura unui musulman bãtrân: “Dacã o femeie te cheamã sã te culci cu ea ºi tu nu te duci, e pãcat, Dumnezeu nu te iartã ºi o sã ajungi lângã Iuda, în fundul Iadului. “ O astfel de concepție are douã beneficii: odatã, te auto-convinge (dacã mai era nevoie !) cã ceea ce faci este o “datorie sfântã” (de genul Jihad-ului la musulmani) pe care Natura a înscris-o în genele bãrbatului – dându-i instinctele de vânãtor, ce nu vine în prea mare contradictie nici cu perceptele biblice (cãci nu se spune oare acolo cã Dumnezeu a dat poruncã omului: “înmulțiți-vã și stãpâniți Pãmântul” !?). Pe de altã parte, ai parte și libertatea de a-ți satisface dorințele, bucurându-te de ceea ce este mai frumos (cãci, “ce este frumos, și lui Dumnezeu îî place” spune o vorbã), fãrã a duce o viațã încorsetatã în frustãrile unor bariere morale impuse de societate.   Am trãit și eu acea dorințã de a aduna cu disperare toatrã frumusețea Universului, disperarea de a nu mã putea bucura de ea, în totalitatea ei, trãire descrisã în mod genial de scriitorul Pascal Brukner în prologul la “Iubirea fațã de aproapele”, pe care îl redau integral: “Tocmai împlinisem douãzeci de ani, umblam pe strãzi ca un nebun, cu ochii arºi de trupuri. Sub rochii, sub cãmãºi, se aflau piei incredibil de catifelate pe care nu le voi atinge niciodatã. Eram mai bolnav din cauza acestor fãpturi inaccesibile decât satisfãcut de partenerele deja avute. Mã simþeam ca un sãrac aºezat în faþa unui miliardar, pântecele cel mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam douã zeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infimã proporþie din dorinþele mele. Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoþionat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de graþia femeilor care se plimbau, am avut o revelaþie: toate aceste trupuri mi se datorau tot aºa cum eu eram dator sã-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta îmi ricoºa de la o siluetã la alta, le strângea pe trecãtoare în combinaþii tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja cãlare pe mine, punându-mi-se pe faþã, înãbuºindu-mã între coapsele lor. Ca sã nu cad din picioare, am fost nevoit sã mã aºez pe o bancã. Prea multe minunãþii erau pe lume: refuzam sã fiu izgonit de la acest festin. Un domn în vârstã, neliniºtit de starea mea, m-a abordat: – Ce e cu dumneata, tinere, nu te simþi bine? I-am rãspuns cu un ton exaltat, arãtându-i mulþimea ce se scurgea pe lângã noi: – Uitaþi-vã ºi dumneavoastrã, sunt atâtea… la care sã râvneºti, pe care sã le-atingi. A întors capul, neîncrezãtor. Nu vedea aceleaºi splendori. Cum sã-i exprim încântarea ce mã cuprinsese? Am stat acolo aproape o orã, timpul necesar ca sã-mi treacã ameþeala. Când în sfârºit m-am sculat de pe bancã, înþelesesem totul. Am jurat sã rãmân credincios adevãrului acelor clipe uluitoare.”   Citindu-l pe Brukner, m-am regãsit pe mine la vârsta primelor iubiri, când totul era cu putințã, cãci nu cunoșteam noțiunea de imposibil. Probabil cã aș putea scrie multe zeci de volume despre iubirile împãrtãșite (sau neîmpãrtãșite), despre chipurile, trupurile, gândurile și frumusetea femeilor ce mi s-au dãruit – în special în perioada mea de yoghin la MISA. Comparativ cu alți bãrbați, de la MISA, a fost puțin. Raportându-mã la bãrbații din afara MISA, e mult. Ceea ce vreau sã spun este cã acel sentiment ardent al dorinței de a mã bucura – palpabil de frumusețile întâlnite, nu m-a pãrãsit precum pe eroul lui Brukner, care mai apoi (imediat dupã prolog) afirmã cu amãrãciune: “Bineînþeles m-am grãbit sã-mi trãdez jurãmântul, sã mi-l ascund în strãfundul memoriei. Era o promisiune de beþiv care n-a rezistat la proba realitãþii. M-au înhãþat reuºita socialã ºi familialã, aceste douã capcane colective. M-am cãsãtorit la douãzeci ºi unu de ani, am fãcut trei copii, m-am angajat într-o carierã de invidiat. Pe scurt, am comis, un pic mai devreme decât ceilalþi, prostiile pe care le face toatã lumea.”   Brukner vorbește despre “prostiile pe care le face toatã lumea”. Viziunea lui se oprește (din pãcate) la acel “Jihad masculin” de a tãvãli în pat orice femeie frumoasã, de a-i dãrui ceea ce credem noi cã își dorește, dupã chipul și asemãnarea dorințelor noastre masculine: un trup, o rãsuflare caldã, plãcerea și intimitatea comuniunii cu un bãrbat dorit. Un fel de “trãiește clipa”. Dar oare asta își doresc cu adevãrat femeile ? O grãmadã de bãrbați se grãbesc sã ne asigure cã DA, și evident, sã le convingã și pe ele, dacã se poate, demers deloc dezinteresat din partea lor (a bãrbaților respectivi), desigur !   Nu neg faptul cã orice femeie poate avea acel moment de “nebunie”, de atracție spontanã și irezistibilã cãtre un bãrbat ce pare întruchiparea visurilor ei. Pe care, de cele mai multe ori, îl va regreta mai târziu. Culmea este cã, undeva, în fundul minții lor, ele știu asta. Dar totuși sperã. Sperã cã vor putea modela acel bãrbat dupã chipul, asemãnarea și dorințele lor, tipic feminine, cã vor îmblânzi sãlbãticiunea, cã vor lega la stâlpul casei lor fiara liberã ce obișnuiește sã bântuie prin lume.   Din pãcate, realitatea le împlinește prea rar așteptãrile femeilor. “Sunt pline cimitirele de optimiste” – spune o vorbã din popor. De regulã, odatã Cetatea cuceritã și porțile deschise, bãrbatul trece la alte cuceriri, lãsând în urmã lacrimi și suspine.   Mãrturisesc cã întotdeauna m-a fascinat capacitatea de regenerare emotionalã a femeii, puterea ei de a-și ascunde sub un zâmbet (ușor fardat) decepțiile din dragoste, așteptãrile înșelate și regretele. Puterea lor de a se reinventa, de a o lua de la un mare zero, de la început.   Vãzute din aceastã perspectivã, recunosc deschis cã femeile sunt mult mai puternice decât bãrbații: și la propriu, și la figurat. Am cunoscut bãrbați (și nu puțini !) care nu și-au mai revenit toatã viața dupã o decepție sentimentalã, devenind niște misogini frustrați și traumatizați, ce își plâng eșecul în dragoste oricui vrea sã îi asculte. Femeile în schimb, în marea lor majoritate, gãsesc puterea de a merge mai departe.   În viața de zi cu zi, rolul tradițional al bãrbatului se limiteazã la activitatea de la locul de muncã și câte ceva pe lângã casã (mici reparații casnice, dacã e vorba de o familie urbanã). Femeia în schimb, cu toatã modernizarea societãții și emanciparea “democraticã” prin care a trecut, a fost de fapt pãcãlitã sã își asume noi îndatoriri – peste cele tradiționale pe care le avea deja: îngrijirea cãminului, pregãtirea hranei, curãțenia, nașterea și creșterea copiilor. Astãzi, femeile muncesc la fel de mult ca și bãrbații (de multe ori chiar mai mult) la locul de muncã, iar acasã își preiau îndatoririle tradiționale, fãrã pic de odihnã. Unde mai pui ducerea unei sarcini de 9 luni, și responsabilitatea creșterii unui copil (sau mai mulți), care le “mãnâncã” și ultimul strop de timp și energie ?! Bãrbatul în schimb, dacã își îndeplinește “datoria sacrã” de a mai da pe acasã cu salariul (sau mãcar banii necesari întreținerii familiei), se cheamã cã și-a îndeplinit obligațiile – în mare mãsurã. La români, ca femeie, dacã ai bãrbat care nu te bate, nu e bețiv, nu te înjurã (prea des), și mai dã și cu banii pe acasã, se cheamã cã ești norocasã ! În rest, treaba lui pe unde umblã, important e sã gãseascã drumul spre casã în ziua de salariu. Asta, în cazul în care ești norocoasã sã ai un bãrbat ! Pentru cã sunt mult prea multe femei triste, ce se ofilesc încet, precum florile la venirea toamnei, fãrã a-și fi gãsit împlinirea alãturi de un soț. Unele (nu foarte multe), se pãstreazã într-un idealism demn de o lume mai bunã, pentru alesul lor, care cu siguranțã va veni, și cãruia îi vor oferi totul. De foarte multe ori ele seamãnã cu acele flori minunate înflorite într-o poienițã ascunsã în creierii munților, unde nu a cãlcat și nu va cãlca vreodatã picior de bãrbat care sã se bucure de frumusețea lor – darã-mi-te sã le mai și culeagã ! Nu e nedreaptã Natura, Dumnezeu ?! Cum risipește El darurile sale, bogãția și frumusețea Sa, fãrã a-i da posibilitatea sã își realizeze adevãratul potențial !? La ce bun toatã aceastã risipã ? La fel cum noi, bãrbații, avem înscrise în gene lupta pentru supremație, competiția și vânãtoarea, ele, femeile au jocul cu pãpușile, înfrumusețarea lor și a locuinței, ce se transformã mai târziu în dorința de a fi dorite pentru a-și întemeia o familie, de a deveni mame. Ceasul biologic bate inexorabil pentru orice femeie, iar ele îl simt ori de câte ori sângele le pulseazã în tîmple, de fiecare datã când se privesc într-o oglindã. Desigur, emanciparea femeii a adus și “libertãți” care, combinate cu acea curiozitate caracteristicã stirpei femeiești, a dus la un anumit gen de libertinaj, prost înțeles. Majoritatea adolescentelor și tinerelor din ziua de astãzi, din familii normale (exclus cele cu tați autoritari sau familii de talibani ortodocși !) gândesc ceva la genul: “sunt tânãrã, frumoasã, am tot timpul din lume sã îmi gãsesc ursitul. Pânã atunci, sunt liberã sã mã distrez, sã experimentez…” Și încã ce mai experimenteazã  unele dintre ele !!!! Apoi, în jurul vârstei de 30 de ani, se trezesc cã nu au pe nimeni lângã ele, un bãrbat care sã le iubeascã și care sã le ofere stabilitatea pe care încep sã și-o doreascã. De altfel, se creeazã un obicei prost de a lega relații numai cu bãrbați de aceeași naturã ca și ele, interesați doar de plãcerea momentului, fãrã planuri serioase pentru viitor. Te și umflã râsul când le vezi fete bãtrâne, cum se vaitã cã nu își pot gãsi un “bãiat serios”, cu care sã își întemeieze o familie… pãi unde l-ai cãutat, mãi femeie !? În cluburi de noapte  te așteptai sã îl întâlnești !? Despre genul ãsta de bãrbați, era și o glumã, care îi compara cu fierul de cãlcat: “Barbatii sunt ca fierul de cãlcat: te aburesc pana te ard.” Și atunci meritã sã ne întoarcem la înțelepciunea strãbunilor noștri, care prețuiau iubirea tinereții, cãsãtoria tinerilor: ,,Izvorul tãu sã fie binecuvântat, ºi bucurã-te de nevasta tinereþii tale. Cerboaicã iubitã, cãprioarã plãcutã: fii îmbãtat tot timpul de drãgãlãºiile ei, fii îndrãgostit necurmat de dragostea ei!“. (Prov5.18-19) Existã chiar argumente de ordin biologic ce pledeazã în defavoarea relațiilor cu foarte mulți bãrbați, la femeie. Statistic, s-a constatat cã numãrul femeilor cu multe relații la activ ce suferã de boli cronice, este cu mult mai mare decât numãrul femeilor monogame cu boli cronice. Și aici vorbim inclusiv de cancer, rãspunzând într-un fel și întrebãrilor pe care și le pun unii, cu privire la epidemia de cancere, tumori și probleme de sãnãtate de tot felul ce parcã au lovit în ultimii ani femeile de la MISA.  Trebuie spus totuși cã încã nu existã o explicație științificã pentru acest rezultat statistic, însã el este clar obiectivat. Mai trebuie spus cã la bãrbați, statisticile nu relevã aceleași probleme de sãnãtate cronice, în relație cu numãrul de partenere sexuale. Este ca și cum Natura însãși a fãcut femeia cu un organism pregãtit pentru relația monogamã. Revenind la femeile care totuși își doresc un bãrbat alãturi, un partener de viațã, nu poți sã nu remarci numãrul mare de femei singure, precum și numãrul foarte mare de bãrbați care trãiesc celibatari, refuzând sã își asume o cãsnicie, cu tot ce înseamnã asta (responsabilitãți, dedicare, consecvențã, fidelitate, sprijin). Majoritatea bãrbaților trecuți de prima tinerețe, ce nu s-au cãsãtorit și nici nu au de gând, au dezvoltat “tehnici” de amãgire a femeilor pe care le “cuceresc”, prin care le momesc în patul lor, dupã care le abandoneazã, sub diferite pretexte. Toate astea se petrec pe fondul unei superficialitãți pregnante atât din partea “vânãtorilor” cât și a potențialelor “victime”. Analizând totuși comportamentul unui bãrbat de acest gen, devine evident un anumit egoism în relația acestuia cu femeia pe care o curteazã, egoism ce nu face în nici un caz dovada iubirii pentru femeia respectivã. Mã refer aici la faptul cã, dacã ai cunoscut o femeie care îți place, de care te-ai îndrãgostit, și pe care vrei sã o cucerești, dacã o iubești cu adevãrat, vei dori sã vii în mod natural în întâmpinarea dorințelor ei, sã o faci fericitã, sã o împlinești din toate punctele de vedere, nu doar sexual, cum gândesc majoritatea bãrbaților. Asta însemnând sã îi oferi un sprijin când are nevoie, sã îi fii alãturi în viațã, sã te vezi având copii cu ea, familie, îmbãtrânind alãturi de ea. Fie vorba între noi, puțini oameni au maturitatea de a-și accepta vârsta, cu atât mai puțin ideea de a îmbãtrâni, deci ideea de a “îmbãtrâni” alãturi de cineva, pare scandaloasã multora. Majoritatea tinerilor sperã cã știința va descoperi între timp un vaccin pentru bãtrânețe, sau cã vor muri înainte sã îmbãtrâneascã (motiv sã trãiascã intens acum !). Când iubești cu adevãrat  o femeie, vei dori sã o cunoști cine este ea cu adevãrat, cu visele, speranțele, preferințele ei. De unde vine și încotro se îndreaptã. Am cunoscut și cunosc femei remarcabile, de care cu siguranțã sunt atras, și uneori, chiar îndrãgostit, și care au și ele aceeași “tragere de inimã” cãtre mine. Femei lângã care te poți vedea o viațã, iubindu-le, trãind fericit. Și totuși, având deja o femeie alãturi de mine, cu care vreau sã mã cãsãtoresc, aleg sã nu fac pasul decisiv cãtre o astfel de relație, știind cã nu îi pot oferi ceea ce își dorește: acel bãrbat care sã îi fie alãturi pe termen lung. Știu cã peste extazul primelor întâlniri, s-ar așterne amãrãciunea, lacrimile și tristețea singurãtãții momentelor importante (sãrbãtorile în special) când eu aș fi în altã parte, alãturi de familia mea. Se spune cã “bãrbații nu știu cum sã termine o relație, pe când femeile nu știu CÂND sã o termine…”. Este plãcut pentru un bãrbat sã aibã o relație extra-conjugalã, o amantã, dar pentru femeie, acest lucru este un chin. Aceastã agonie se poate lungi ani de zile, cu consecința cã ea ar pierde poate șansa de a-și întâlni bãrbatul visurilor ei, care poate a trecut pe lângã ea fãrã sã îl observe, obsedatã de o relație distructivã cu mine. De obicei astfel de relații se terminã cu reproșuri și injurii amare din partea ei, de genul “mi-am pierdut tinerețea alãturi cu tine, așteptându-te.” Știu aceste lucruri pentru cã le-am experimentat și am rãnit – din pãcate – de prea multe ori. Desigur, existã și acele rare femei, rupte de aceastã lume, ce trãiesc în propriul lor Univers, refuzând orice atingere cu materia și destinul hãrãzit de naturã femeii pe Pãmânt, femei surde la glasul maternitãții și al legãturilor de familie, ce își urmeazã visele cu ardoare, trãind dragostea precum o hranã cu care se saturã pe moment, în drumul lor spre un orizont doar de ele vãzut. Ele rãscolesc mediul prin care trec, tulburând inimile bãrbaților ce intuiesc libertatea de care se bucurã. Din aceastã categorie de “frumoase nebune” am cunoscut câteva femei, care mi-au lãsat amintiri luminoase…, Concluzionând, pot spune cã un zâmbet, o strângere de mânã, o atingere sau chiar o sãrutare, se opresc pentru mine aici, la o monogamie bazatã pe dorința de a nu rãni, cãci știu – de cele mai multe ori, unde se va ajunge, dupã cuvintele poetului Rainer Maria Rilke:   IARêI ªI IAR Iarãºi ºi iar, chiar de cunoaºtem priveliºtea dragostei, ªi cimitirul cel mic cu inscripþiile lui tînguitoare, ªi îngrozitor de tãcutul abis unde sfârºesc Ceilalþi : iarãºi ºi iar, noi pornim cîte doi împreunã, Sub copacii bãtrâni, iarãºi ºi iar, ne întindem Alãturi în mijlocul florilor, cu faþa la cer.                            ]]>