Au fost odatã ca niciodatã niște oameni, întro țarã, pe un continent, de pe o planetã, dintr-un Univers. Trãiau, munceau, iubeau, urau, mureau, știți voi, chestiile obișnuite pe care le fac oamenii, indiferent de țarã, continent, planetã sau univers. Ba, era sã uit, unii mai și gândeau, iar alții, și mai puțini, alegeau.

Iar planetele vâjâiau rotindu-se prin hãul negru, neabãtute în drumul lor, cu zile și nopți, luni și ani, anotimpuri și cicluri, nesfârșite cicluri. Iar oamenii, ca niște furnici grãbite, forfoteau în orașele lor într-un lanț neântrerupt, neobosit, an dupã an, generație dupã generație, secol dupã secol, mileniu dupã mileniu, eternitate dupã eternitate.

Uneori, furtunile timpului ruinau universurile, planetele, continentele sau țãrile, nimicind furnicarul omenesc însã mereu și mereu ei se ridicau, își reveneau și mergeau mai departe fãcând ceea ce știau sã facã: sã trãiascã, sã iubeascã, sã urascã, sã moarã, uneori sã gândeascã și foarte, foarte rar, sã aleagã.

Și din când în când, foarte rar, odatã la o veșnicie, o furnicã, un om, alege sã se opreascã din trãit, muncit, iubit, urât, murit și chiar gândit. În acel moment, uneori nemãrginirea se apleacã delicat și culege mãrgãritarul ce sclipește între firele de nisip clocotitor, aducându-l acasã, în cãmara comorilor infinite.