Nu aº fi descoperit aceastã absurditate dacã, în calitate de persoanã repusã în drepturile de cetãþean român, nu aº fi mers la Direcþia de Evidenþã a Populaþiei din Bucureºti pentru transcrierea Certificatului de naºtere. Oricât am protestat în faþa funcþionarilor acestei instituþii de stat, mi s-a explicat, cu un calm imperturbabil, cã, sub aspect juridic, administraþia României îi considerã pe etnicii români de la rãsãrit de Prut ca fiind de etnia/naþionalitatea trecutã în actele sovietice de stare civilã. Chiar dacã nu mi-a venit a crede ochilor, m-am convins pe viu, ca într-un vis urât, cã pentru funcþionãrimea ºi birocraþia bucureºteanã nu conteazã cã aceºti etnici români nu au fost niciodatã întrebaþi de-a lungul perioadei de ocupaþie sovieticã asupra apartenenþei lor etnice ºi cã, în condiþiile politicii sovietice de ºtergere a identitãþii etnice româneºti, nici nu ºi-au putut-o exprima liber, fãrã atragerea unor consecinþe negative. Abuzurile administraþiei sovietice sunt literã perpetuã de Evanghelie pentru administraþia României de astãzi! Cu asemenea abordãri formalist-birocratice ºi neeuropene ale Statului român ne vom putea trezi într-o bunã zi cu o ditamai „minoritate naþionalã moldoveanã” în România, a treia dupã unguri ºi þigani. Degeaba am protestat acum câþiva ani împotriva primirii în Parlamentul de la Chiºinãu a reprezentanþilor aºa-zisei „Comunitãþi a Moldovenilor din România” ºi salutãrii lor oficiale de cãtre fostul spicher Marian Lupu. Degeaba am denunþat la Consiliul Europei iniþiativele antiromâneºti ale comunistului Grigore Petrenco care þinteau recunoaºterea unei „minoritãþi naþionale moldoveneºti” în România. Degeaba am cerut la Bucureºti o Lege euroconformã privind românii de peste hotare ºi recunoaºterea juridicã a identitãþii etnice româneºti pentru toþi românii extrafrontalieri, indiferent de infranimele lor sau de pseudoetnonimele atribuite lor de autoritãþile statelor strãine. Degeaba am cerut dreptul de a obþine legitimaþii de român, fãrã efecte extrateritoriale, dar valabile în faþa autoritãþilor Statului român. Degeaba. Subiectul este vechi ºi, cu excepþiile de rigoare, nu a prea fost abordat în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Am publicat în FLUX, acum patru ani, niºte Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Era o dezbatere publicã iniþiatã de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureºti, în timpul mandatului ministrului Mihai-Rãzvan Ungureanu. Scriam cu acea ocazie cã „România, ca ºi orice alt Stat naþional, are obligaþii faþã de compatrioþii sãi de pretutindeni. În aceastã situaþie este cu neputinþã sã trecem cu vederea obligaþiile istorice pe care România, ca modúl politic de bazã al Lumii Româneºti, le are faþã de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova. Prima obligaþie este cea a recunoaºterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reºedinþã al acestora, de cetãþenie, de stare socialã, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, ºtiinþific, regional sau local [1], de confesiune, dacã sunt autohtoni [2] sau alohtoni în spaþiul lor de vieþuire comunitarã etc. Nu mai existã astãzi în Europa nici o altã naþiune a cãrei identitate sã fie subminatã, contestatã sau falsificatã atât de virulent de cercuri politice ºi parapolitice de esenþã, aspiraþie sau obedienþã imperialã. Dupã cum nu existã nici o altã naþiune europeanã care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadã a lipsei de voinþã pentru apãrarea ºi afirmarea plenarã a propriei noastre identitãþi. Simþim cu toþii imperioasa nevoie sã ni se recunoascã filiaþia etnicã, lingvisticã, culturalã ºi de multe ori confesionalã cu patria istoricã. Ca þarã-mamã, þarã de rudenie ºi patrie etnicã [3], România trebuie sã-ºi dezvolte ºi sã aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeanã ºi practicile notorii în materie.” Ca reacþie la aceste Marginalii, ministrul Mihai-Rãzvan Ungureanu mi-a trimis o scrisoare în care opina cã Statul român nu agreeazã ideea eliberãrii Certificatelor de origine etnicã româneascã pentru românii de peste hotare, pe motivul cã acestea ar putea genera efecte juridice extrateritoriale. Într-o scrisoare oficialã din 11 iulie 2006, adresatã ministrului Mihai-Rãzvan Ungureanu, aduceam la cunoºtinþa oficialului român, urmãtoarele: „Este greu sã fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastrã în subiectul actelor doveditoare a identitãþii româneºti liber asumate. Experienþa comunitãþilor româneºti bãºtinaºe din jurul României ne aratã, în mod tragic, cã românitatea nu este întotdeauna suficient de puternicã pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. ªi asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autoritãþile care nu îi permit de fiecare datã sã se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesitãþii evitãrii efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmãrii acestei identitãþi cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale þãrilor strãine în care existã asemenea proceduri, precum exclude ºi posibilitatea confirmãrii acestei identitãþi în procedurã judiciarã comunã în instanþele din afara României sau în procedurã notarialã”. Întreaga procedurã de dezbatere, aprobare, iar ulterior de modificare a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni s-a înscris, spre amarul nostru, în aceeaºi logicã defectuoasã a neacceptãrii subordonãrii juridice a oricãror infranime ale românilor etnonimului generic (ºi singurul valabil!) de Român. Unde mai pui cã în cadrul acestor dezbateri unii reprezentanþi ai Partidului Democrat-Liberal (PD-L) al domnilor Traian Bãsescu ºi Emil Boc au scos din joben ideea unei alte minoritãþi naþionale în România, cea aromânã! Este vorba de deputatul Costicã Canacheu, promovat de PD-L într-o funcþie de mare importanþã în Legislativul României, anume în cea de preºedinte al Comisiei de Apãrare, Ordine publicã ºi Siguranþã naþionalã din Camera Deputaþilor. O altã fruntaºã PD-L, Maria Stavrositu, deputat de Constanþa, atacã România pe acest subiect cu orice ocazie, în þarã ºi peste hotare, reclamând Statul român ºi cerând recunoaºterea „minoritãþii naþionale aromâne” în România. Trebuie sã amintim aici cã o altã fruntaºã PD-L, Cornelia Cazacu, a dat la APCE votul hotãrâtor împotriva românilor din Timoc, inventându-se astfel aºa-zisa minoritate naþionalã “vlahã”. Logica prãpãstioasã a reprezentanþilor unuia din cele douã partide de guvernãmânt din România (PD-L ºi UDMR) a fost cã, odatã recunoscutã „naþionalitatea moldoveanã” ºi cea „vlahã”, mai rãmâne doar un singur pas de fãcut pânã la recunoaºterea „minoritãþii naþionale aromâne”. Orice observator atent al dezbaterii va ajunge în mod firesc ºi logic la pãrerea cã, din moment ce aceste ºi alte persoane au fost ºi sunt promovate de PD-L, anume aceasta este politica PD-L (dar ºi a UDMR) în raport cu aromânii din România ºi cu toþi românii de peste hotare. Neluând niciodatã atitudine publicã faþã de faptele celor trei înalþi reprezentanþi ai sãi (Canacheu, Cazacu, Stavrositu), PD-L face dovada practicã a unei politici îndreptate, sã-i spunem curat, împotriva identitãþii ºi unitãþii noastre etnice româneºti. O politicã de subminare, pãguboasã, absurdã, care trebuie denunþatã ºi combãtutã cu orice ocazie ºi oriunde de cãtre orice român. Dupã ce am fost abandonaþi fãrã luptã în 1940 (eufemismul „cedare” pentru noþiunea de „laºitate” fãcuse chiar carierã în epocã), dupã ce am fost lãsaþi la cheremul administraþiei sovietice de ocupaþie, dupã politicile virulente antiromâneºti implementate la rãsãrit de Prut, dupã toate frãmântãrile noastre identitare canalizate în fãgaºul european al dreptului oricãrei persoane de a-ºi asuma liber identitatea etnicã, lingvisticã ºi religioasã, mai-marii zilei de la Bucureºti ne trateazã ca „etnici moldoveni” (persoane de „naþionalitate moldoveanã”) ºi ne refuzã astfel dreptul de a fi români deplini, cum ne-a lãsat Dumnezeu pe faþa pãmântului. Aceasta este realitatea tristã, din pãcate. În zadar suntem acoperiþi cu discursuri demagogice ºi politicianiste, fãrã finalitate practicã, despre „o mare de patru milioane de români” între Nistru ºi Prut ºi dincolo de Nistru de vreme ce nici unul din autorii unor astfel de discursuri patriotarde, mari ºi mici, nu urnesc un deget pentru absolvirea noastrã de umilinþa la care suntem supuºi prin perpetuarea în actele Statului român a „naþionalitãþii moldovene” inventate ºi bãgate pe gât de defuncta Uniune Sovieticã. Partidul Comunist Român al Anei Pauker ºi al lui Pavel Tkacenko, acea gaºcã interbelicã kominternistã care combãtea „imperialismul românesc”, poate fi mândru de toate administraþiile postdecembriste de la Bucureºti. Ca etnic român de la rãsãrit de Prut, restabilit în drepturile mele de cetãþean român, constat cu disperatã luciditate o continuitate perfectã între politica actualã a Statului român ºi cea a PCR-ului kominternist, care susþinea prin cel de-al IV-lea congres al sãu de la Harkov din 1928 cã „România contemporanã nu reprezintã prin sine o unire “a tuturor românilor”, ci un stat tipic cu multe naþiuni, creat pe baza sistemului prãdalnic de la Versailles, pe baza ocupãrii unor teritorii strãine. Burghezia ºi moºierimea din România, înfãptuind propriile lor planuri imperialiste ºi îndeplinind, totodatã, însãrcinarea puterilor imperialiste conducãtoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea ºi Banatul (…). În Basarabia, imperialismul român se sileºte sã-ºi întãreascã poziþia sa prin românizarea intensivã a moldovenilor care au fost declaraþi drept „români”.” Acestea sunt gândurile care m-au cotropit sãptãmâna trecutã, când, pentru a-mi ridica Certificatul de naºtere românesc, am fost umilit de Statul Român, a-i cãrui funcþionari, blindaþi cu niºte absurde reglementãri neeuropene, mi-au forþat mâna sã semnez, în Registrul de Evidenþã a Populaþiei, cã aº fi cetãþean român de „naþionalitate moldoveanã”. Acestea sunt gândurile care-i vin în minte oricãrui român din Basarabia ajuns într-o asemenea situaþie absurdã. Dacã majoritatea parlamentarã de la Bucureºti ºi Guvernul instalat de aceasta vor sã mã/ne contrazicã, sã o facã prin ajustarea cadrului legislativ românesc la normele europene în materie de naþionalitate, pentru a ne lãsa libertatea de a ne asuma propria identitate etnicã ºi de a ne declara ceea ce suntem în realitate, adicã Români. [1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangãi, Ciribiri, Daco-români, Fârºeroþi, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniþi, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroºeni, Moþi, Munteni, Olahi, Oºeni, Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Þinþari (ºi Sinþari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlaºi, Volohi, Uflaci, Ulahi ºi altele care fac parte din patrimoniul istoric ºi cultural românesc ºi trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroþi, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriþi, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheþi, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) ºi cel evreesc (aºkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliþi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiþi, taþi, þafari etc.). Dihotomia terminologicã în cazul românilor trebuie depãºitã prin asumarea, echivalarea semanticã ºi subordonarea juridicã termenului generic de Român a oricãrui alt nume istoric, ºtiinþific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi. [2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croaþia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria ºi Serbia. [3] Termenii utilizaþi, bunãoarã, de Consiliul Europei sunt «kin-State» pentru englezã ºi «état-parent» pentru francezã. Vlad CUBREACOV preluare de pe www.flux.md]]>