Aventura iraniană și sfârșitul puterii iudeo-americane

Războiul împotriva Iranului a avut suficiente ciudățenii și elemente discordante încât să ridice semne serioase de întrebare referitoare la PLANUL REAL al atacului și cu privire la modul în care agresorii evrei și americani sperau să poată forța o schimbare a regimului iranian.

O primă ciudățenie o constituie războiul de 12 zile de anul trecut.

De ce ai ataca o țară imensă și puternică precum Iranul, să te supui apoi riscurilor și costurilor exorbitante ale replicilor cu rachete ale iranienilor, pentru ca după 12 zile să ceri pace?

În conflictul din perioada 13-24 iunie 2025, Israelul a atacat cu drone mici și mașini capcană lideri militari, politici și oameni de știință iranieni, ”decapitând” conducerea de la acel moment a statului iranian.

Au fost uciși în atentate Generalul Hossein Salami (comandantul Gardienilor Revoluției – IRGC), Gen. Mohammad Bagheri pșeful Statului Major al Forțelor Armate), și eșalonul 2 al armatei iraniene, adică peste 30 de generali și comandanți superiori IRGC.

Oficial, s-a spus că scopul asasinatelor l-a constituit ”oprirea programului nuclear iranian”. Privind retrospectiv, realizăm că de fapt prin asasinarea liderilor militari iranieni, Israelul dorea să lase loc liber pentru ascensiunea la putere a unor lideri militari iranieni  care erau agenții secreți ai Israelului.

Israelul spera ca noul șef al Statului Major al Forțelor Armate iraniene să fie numit generalul Esmail Qaani ce îndeplinea la acel moment funcția de comandant al Forței Quds (ramura externă a IRGC, responsabilă cu operațiuni în afara Iranului), cel despre care ulterior s-a aflat că era agent Mossad, și care este acuzat că fi furnizat informații Mossad-ului despre locația exactă a Ayatollahului Khamenei (în timpul sau după Războiul de 12 Zile din 2025).

Qaani a fost identificat ca agent cu ajutorul Serviciilor de Informații Militare Chineze, care au interceptat o conversație între un reprezentant de rang înalt al CIA și reprezentanți ai Statului Major General israelian.

Spre dezamăgirea evreilor, ayatollahul Ali Khamenei l-a numit ca nou șef al Statului Major al Forțelor Armate (în locul lui Mohammad Bagheri) pe generalul Abdolrahim Mousavi (fost comandant al Armatei regulate – Artesh) iar în locul Comandantului IRGC Hossein Salami pe Generalul Mohammad Pakpour (fost comandant al forțelor terestre IRGC). Ulterior, după loviturile din februarie 2026, Pakpour a fost înlocuit cu Generalul Ahmad Vahidi (fost ministru al Apărării și Interne, fondator al Forței Quds).

În aceste condiții, întrucât revoluția ”portocalie” a eșuat, agenții Mossad și CIA fiind arestați și executați datorită ajutorului date de intelligence-ul chinezesc și rusesc, israelienii au optat pentru soluția asasinării ayatollahului Ali Khamenei, sperând că noul ayatollah ce va fi ales va fi fie fostul președinte Hassan Rouhani, fie Hassan Khomeini (nepotul fondatorului regimului islamic iranian).

Similar modului în care au schimbat regimul în Venezuela prin înlocuirea lui Maduro cu Delcy Rodriquez, evreii sperau să poată deschide Iranul pentru jaful petrolier și expansiune teritorială israelită prin înlocuirea ayatollahului Ali Khamenei cu un succesor favorabil lor.

Conform unei cablograme din 2008, publicată de WikiLeaks, Mojtaba era văzut de insiderii regimului un candidat puțin probabil la succesiunea ayatollahului Ali Khamenei deoarece acesta nu era de acord cu ideea succesiunii fiului său și nu a permis ca această problemă să fie ridicată oficial în timpul vieții sale, temându-se că ar readuce o structură de tip monarhic în regimul islamic.

Alegerea ca lider suprem al Iranului în persoana lui Mojtaba Khamenei fost făcută de Adunarea Experților (care s-a întrunit în mare parte online datorită bombardamentelor), sub presiunea masivă făcută de comandanții militari ai IRGC (cei proaspăt numiți de Ali Khamenei), care practic l-au impus ca lider suprem pe Mojtaba și au dat peste cap planurile israelo-americane, deoarece noul lider nu este dispus să trădeze Iranul, ci continuă linia dură a tatălui său, fostul ayatollah.

Surpriza nu a fost Mojtaba ca persoană, ci faptul că IRGC a preluat efectiv controlul procesului de succesiune, impunând un candidat pe care nici măcar tatăl decedat nu îl agrease oficial, argumentul folosit de generali fiind sfatul lăsat de  Ali Khamenei că noul lider suprem ar trebui „să fie urât de dușman, nu lăudat de acesta”. Ironic, tocmai declarația lui Trump că Mojtaba este „inacceptabil” a devenit argumentul decisiv în favoarea lui, ducând la alegerea sa ca nou ayatollah.

Fără spioni și mijloace care să le asigure informațiile necesare asasinării noului lider al Iranului, planurile lui Netanyahu și Trump se lovesc de zidul dur al realității războiului. În timp ce americanii sunt izgoniți din Golful Persic, cu baze militare și ambasade distruse, evreii încasează rachetă după rachetă, cunoscând o groază și disperare la fel ca cea trăită de palestinieni în Gaza.

Înțelegem acum de ce războiul cu Iranul nu ”va mai dura doar câteva zile”, cum dădeau încrezători asigurări americanii, ci riscă să ducă la demolarea completă a Israelului și nimicirea puterii economice a SUA, bazată pe petro-dolar.

Prinsă în acest scenariu de coșmar, administrația Trump trebuie să facă rapid o mișcare pentru a mai salva ceea ce mai poate fi salvat, căci de victorie clar nu mai poate fi vorba.

O pace cu Iranul este improbabilă, deoarece evreii știu că fără bazele americane (deja distruse), dispariția proiectului Israel ca stat e doar o chestiune de timp.

Asasinarea noului ayatollah nu mai pare nici ea o opțiune, din moment ce acesta și-ar fi numit deja un succesor, deci nici acest mecanism de schimbare din interior nu mai poate fi folosit de evrei și americani.

Din partea iraniană, Ministrul de Externe Abbas Araghchi a declarat explicit că Iranul nu caută nici armistițiu, nici negocieri de pace: „Nu vedem niciun motiv să negociem cu SUA când am negociat cu ei de două ori, iar ei ne-au atacat în mijlocul negocierilor.”

Profitând de haosul creat, armata sionistă continuă acțiunile de ocupație teritorială a Siriei, Libanului și mai nou, Irakului, chipurile pentru lupta cu ”celulele teroriste ce susțin regimul iranian”, în realitate ducând un război de masacrare și deportare a populației civile, doar în Liban existând peste 600.000 de persoane care fug din calea invadatorilor evrei.

În plus, foarte multe rachete sunt trase de către IDF cptre zone cu populație civilă, unele dintre ele folosind materiale incendiare interzise de convenția de la Geneva (fosfor alb), tocmai pentru a crea groază și a forța părăsirea acelor teritorii pe care Israelul dorește să se extindă.

Cu sprijinul Chinei și Rusiei, Iranul devine noua putere regională în Orientul Mijlociu, prin embargoul impus asupra petrolului din Golful Persic, preluând rolul de protecție și control militar asupra Strâmtorii Ormuz.

Exact ca într-o partidă de poker cu mână proastă, americanii sunt nevoiți să pluseze la cacealma, sperând la o lovitură norocoasă care să le aducă potul cel mare.

Dacă în campaniile militare anterioare din zonă SUA avea între 250.000 și 500.000 de soldați (Războiul din Irak), astăzi toți soldații americani din zona Golfului Persic abia se ridică la numărul de 40.000 de oameni, având deja pierderi semnificative operaționale și de infrastructură.

Într-o campanie de tipul ”totul sau nimic” devine previzibil faptul că evreii vor încerca măsuri disperate, vorbindu-se tot mai mult despre ”lovituri nucleare tactice” pentru a înfrânge Iranul și a forța noul ayatollah să se așeze la masa tratativelor și să cedeze locul de mare putere regională Israelului.

Problema este însă că Iranul nu reprezintă decât o componentă din planul chinezo-rusesc pentru noua structură de putere a lumii și nu va fi lăsat să cedeze, fiind pregătite replici pe măsură, ce ar putea degenera în lovituri atomice reciproce, cu implicarea altor state și un război mondial nimicitor.

Declanșarea conflictului dintre Pakistan și Afghanistan, datorită milițiilor talibane susținute și înarmate de Israel (căci retragerea americană precipitată din Pakistan nu a fost întâmplătoare, era menită să întărească celulele teroriste finanțate de CIA și Mossad) demonstrează că planul zonal de destabilizare a Orientului Mijlociu nu se limitează doar la războiul cu Iranul, iar Israelul a planificat tot acest conflict.

Întrebarea care se pune este dacă Israelul și câinii săi de atac americani vor risca un astfel de război generalizat, ce poate aduce amenințări existențiale pentru întreaga Umanitate.