My confesion

Am scos-o pe Sabina – dupã terminarea programului ei de birou,  la o prãjiturã în centru, ca în vremurile când ne-am cunoscut. Este modul meu de a o scoate în oraș, ca un îndrãgostit care se preface cã nu a cucerit încã definitiv inima fetei pe care o curteazã. Felul meu de a-i spune cã o iubesc ca la începuturi. De obicei, o astfel de promenadã la suc și prãjiturã se terminã cu o plimbare prin Cișmigiu, de mânã sau înlãnțuiți de mijloc, gustând impresiile strãzii, rememorând momente din relația noastrã, gustând pe îndelete magia prezenței reconfortante a celuilalt. Dupã o zi de muncã, cu probleme de rezolvat, stres (cãci uneori lucrul cu oamenii poate fi deosebit de stresant), lãsãm în urma noastã lumea nebunã, Bucureștiul forfotitor mirosind a oportunitãți și bani și pãșim în lumea noastrã secretã, deschidem cartea magicã a poveștii noastre de dragoste, rãsfoind capitolele din trecut, adãugând uneori un paragraf nou, cu fiecare zâmbet sau sãrut împãrtãșit. Uneori, apar interferențe. Fie o problemã presantã ce trebuie discutatã, vre-un client dificil, sau un eveniment exterior care ne tulburã din visul nostru cu ochii deschiși. De obicei le depãșim mai ușor împreunã, sfãtuindu-ne. EU, apelând la tulburãtoarea ei intuiție femininã, capabilã sã ghiceascã caracterul ascuns al unui om doar din câteva priviri, sã prezicã în mod surprinzãtor de corect viitorul sau deznodãmântul unui eveniment sau modalitatea de acțiune a unei persoane. EA, cãutând sprijinul unei experiențe profesionale și de viațã mai mare decât a ei, siguranța și certitudinea unuia ce se sperie mai greu decât ea de spaimele greutãților și piedicilor cotidiene. În astfel de momente de armonie și complementaritate totalã, am un sentiment de pace, de liniște sufleteascã în care parcã o voce îmi soptește în mod tainic: EȘTI ACOLO UNDE TREBUIE SÃ FII. Sentimentul cã TRÃIESC ÎN CEA MAI BUNÃ DINTRE TOATE LUMILE POSIBILE nu este afectat decât periferic de lipsuri, griji, conjuncturi sociale sau politice. Ne simțim NOROCOȘI, în PERIOADA BUNÃ A KARMEI NOASTRE (cum ar spune cu luciditate un bun prieten). Realizez cu detașare cã mã aflu la apogeul vârstei biologice (am 37 de ani – vârstã dupã care – la unii bãrbați, începe ușor, aproape imperceptibil, declinul, vizibil dupã 40), însã echilibrul pe care mi-l oferã Ea în stânga mea, cu palma ei în palma mea, mã face sã privesc cu seninãtate viitorul. Suntem complementari pânã și în modul în care ne raportãm la realitatea cotidianã. Eu, senzitiv, gurmand, aspirând prezentul prin toți porii, asimilând vizual toate amãnuntele (afișe rupte, mici mãzgãleli, graffitiuri, frumuseți, paradoxuri, situații de viațã, în general circul ambulant, neântrerupt al promendadei bucureștene), atrãgând-o și pe ea prin ușoare strângeri de mânã cu atenția în carnavalul multicolor al Prezentului. Ea, preocupatã de viitor, construind cu mintea fiecare pas al  clipei de mâine, planificând, economisind, gestionând, adorã sã o smulg din ghearele minții ei planificate, sã îi arunc traducerile mele despre realitatea actualã, exprimate prin remarci amuzante, semne cu capul, glume și strângeri de mânã. Dincolo de toate astea, ca un fundament al relației noastre, se aflã chimia dintre noi. Este baza, “pergamentul” pe care ne scriem povestea de dragoste, mereu și mereu reânnoitã. Nevoia fizicã de celãlalt, “setea” ce se astâmpãrã doar pentru a renaște iar și iar, ciclic. Uneori, prietenii mei (și uneori, prietenele ei) mã/o întreabã: “dar totuși, nu ajungi uneori sã te saturi de ea/el ?” Mãrturisesc cã nici acum nu prea știu cum sã rãspund la aceastã întrebare. și cred cã nici ea. Probabil cã în confesiunea mea, am dat senzația cititorului de idealul unei relații, mereu romantice și la apogeu. Nu. Greșit. Ceea ce am intenționat a fost sã descriu imaginea de-o clipã a superbitãții coamei unui val înspumat, nãvalnic, mereu renãscut din sânul mãrii, niciodatã același cu cel dinainte. Existã desigur suișuri și coborâșuri, momente mai bune sau mai rele. Momente când oricare dintre noi simte nevoia de singurãtate, de retragere în spațiul sãu personal. Am învãțat sã ne respectãm acestem momente de intimitate, în care ne regãsim pe noi înșine pentru  a reveni cãtre celãlalt și mai plini de atracție… Probabil cã aș mai putea delira un pic (cãldura e de vinã pentru punerea în cuvinte a acestei meditații) pe tema secretelor de cuplu, a micilor trucuri ce mențin proaspãt fiorul acela de intimitate și complicitate doar al nostru. Faptul de a împãrtãși ceva unic, ce existã doar între mine și ea, face ca relația sã capete acea siguranțã și încredere personalã în NOI, în cuplul nostru. Acesta este MARELE SECRET al longevitãții unei relații, dupã care tânjesc înnebunite toate femeile care nu își pot explica cum este posibil sã ții un bãrbat lângã tine mai mult de câteva luni. Un secret ce nu poate fi povestit fãrã a-l întina. Și pe care fiecare trebuie sã îl descopere el însuși. ]]>