Cum percep eu uneori lucrurile…

Sunt momente de liniște, în care reflectez netulburat asupra vieții mele, dar și a altor oameni pe care îi cunosc. Aceastã analizã pornește din dorința de a înțelege ce se aflã în spatele istoriei personale, evenimentelor și drumului prin viațã a fiecãruia dintre noi. Uneori pornesc în cãutarea mea de la o problemã de viațã concretã, de la un eveniment sau o persoanã, meditând asupra semnificației unui eveniment, asupra unei aparente coincidențe sau… pur și simplu, de la suferințã (a mea, sau a altuia), încercând sã deslușesc cauzele, sensul, scopul. Refuz din start ideea de întâmplare, cãci baza acestei cãutãri o constituie nu atât credința, cât percepția directã, intuitivã pe care o am asupra Divinitãții, a cãrei Prezențã ordoneazã universul cu tot ce înseamnã aceasta: absența hazardului, a entropiei. Caut semnele Divinitãții în destinele și evenimentele aparent întâmplãtoare, cãutând sã deslușesc Sensul, scopul ascuns, firul ce unește în secret tot amalgamul caleidoscopic al Lumii. Reflecția mea nu este una discursivã: nu trec în revistã unul dupã altul evenimentele din existența mea sau a unui alt individ. Caut mai degrabã sã ignor sensul, înțelesul singular al unui singur episod, încercând sã privesc imaginea de ansamblu, sã deslușesc modelul secret al puzzle-ului, ascuns în diversitatea de forme și culori a vieții cotidiene. Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori, dacã sunt suficient de… relaxat, mã pomenesc cã întrezãresc brusc, ca pentru o fracțiune de secundã, o imagine de o perfecțiune incredibilã. Este ca și cum te-ai chinui sã focalizezi un telescop pe o capodoperã din casa vecinului, pe fereastrã. Nu-ți iese din prima. Uneori focalizezi excesiv pe un detaliu, alteori vezi întreaga camera în ceațã, apoi tot mișcând rotița lentilei, obții pe neașteptate imaginea cea mai clarã pe care ți-o puteai dori. Încerc prin aceastã descriere alegoricã sã pun în cuvinte un gen de percepție directã, instantanee, globalã și uluitor de amãnunțitã în același timp, plinã de semnificații pe care le poți înțelege doar acolo, în acea stare, cu acel tip de minte non linearã. Totul capãtã brusc sens, sens care nu este unul singur, ci o mulțime de sensuri, imposibil de explicat în cuvinte, însã perfect clare și evidente prin ele însele, care toate se armonizeazã între ele într-un mod perfect. De fiecare datã – fãrã excepție, sublimul Operei la care sunt martor mã copleșește, trezind în mine o stare de bucurie indescriptibilã. Când mã întorc din aceastã veritabilã (și rarisimã) stare de grație, am sentimentul unei încrederi absolute în Bunãtatea lui Dumnezeu, în Planul Sãu, ce îmi conferã o liniște și o detașare nepãmânteanã uneori chiar și în fața unor evenimente neplãcute. Interesant este faptul cã uneori, când mã “întorc” la starea mea obișnuitã, savurând “frimiturile” ce rãmân din percepția acelei mãrețe Capodopere din care am întrezãrit pentru o clipã Ceva, descopãr uimit în memorie imaginile unor evenimente sau “poze” ale unor momente care nuau existat… încã. Nu de puține ori aceste “memorii” ale viitorului s-au confirmat, confirmându-mi astfel obiectivitatea experienței. Recitind acum cele scrise, mã încearcã un sentiment de neputințã și descurajare. Cât de sãrac sunt ! În limbaj, în cuvinte și expresii. Cât de incapabil de a transmite plenitudinea experienței. Penibil ! Mã lovesc fãrã sã vreau de limitele “lemnoase” ale limbajului “spiritualismului”, în care totul înseamnã orice și unde fiecare, citind, crede cã își recunoaște propriile experiențe. Voi posta repede aceastã tentativã nereușitã de comunicare, pânã nu mã rãzgândesc…]]>