În dialogul platonic Ion, Socrate îi reproºeazã unui rapsod cã iubeºte un singur artist ºi un singur fel de artã ºi cã astfel nu iubeºte artiºtii ºi arta. Ideea lui Socrate e cã inspiraþia poate lovi oriunde, indiferent de personalitatea ºi condiþia socialã a unui artist, de locul sau de genul în care se exprimã acesta. Vã amintiþi de rãzboaiele din anii ’90 dintre rockeri ºi depechari, de dogmatismul adolescenþilor care jurau pe un singur fel de muzicã ºi le dispreþuiau pe toate celelalte? Între timp, rãzboiul s-a cam terminat, dar toate tunurile s-au pus pe manele ºi maneliºti. N-o sã fac o analizã a motivelor pentru care manelele primesc atîtea ºuturi nemeritate în bot, a fãcut-o Adrian Schiop aici. Ce mã intereseazã e sã prind, foarte pe scurt, cîteva prejudecãþi estetice ºi sã le deºurubez.

de Dan Sociu   Principala prejudecatã, care le înglobeazã pe toate celelalte, e aceasta: Manelele au conþinut ºi limbaj vulgar, imoral În primul rînd, de cîteva sute de ani arta s-a eliberat din serviciul comunitãþii, a devenit o zonã liberã de moralitate ºi didacticism, o zonã de experiment mental. Se poate face bineînþeles artã eticã, dar nu asta e neapãrat prima grijã a artistului ºi nici a receptorului. Artistul deþine acea „capacitate negativã”, cum o numea John Keats, abilitatea de a se pune în pielea oricui ºi de a-i exprima subiectivitatea. Cel mai impresionant exemplu de „negative capability” e Shakespeare, care a creat zeci de lumi ºi personaje, dar despre ale cãrui valori personale – morale, politice, religioase etc. – nu ºtim nimic. E deci un semn de retardare esteticã sã le reproºezi aºa ceva muzicienilor. Sã ne prefacem totuºi cã Shakespeare n-a existat ºi sã vedem cît de solid e acest reproº. Sã luãm „muzica bunã”, „muzica adevãratã”, cea pentru care se cheltuie milioane de euro din bani publici – sãrind peste faptul binecunoscut, dar nu prea relevant, cã lui Hitler îi plãcea Wagner ºi ofiþerii naziºti ascultau Bach în lagãre, hai sã vedem care e conþinutul marilor opere occidentale: în Traviata e vorba de o curtezanã, deci o prostituatã de lux, Violetta Valery, în Manon Lescaut la fel, Carmen e o prostituatã ordinarã care moare omorîtã, în Cosi fan tutte ambele fete îºi înºalã iubiþii, Norina din Don Pasquale se mãritã din interes ºi îºi trage ºi un amant, Senta din Olandezul ºi Elsa din Lohengrin îºi trãdeazã iubiþii, fetele dinMadame Butterfly, Boema ºi Rigoletto se cam sinucid, un act profund imoral etc. etc. (mulþumesc Iuliei Toea Mureºan pentru detalii). În schimb, valorile promovate de manele sunt profund conservatoare: dragostea, sacrificiul pentru copii, pãrinþii, fraþii, familia, monogamia, credinþa în Dumnezeu. E adevãrat cã în anii ’90 primele manele aveau texte mai frivole, venite cumva pe linia cîntecului de petrecere (deloc dispreþuit de elite, care se amuzã la petreceri cu melodii deocheate, atîta vreme cît sunt înconjurate de aura falsã a vechimii lor), dar între timp genul s-a mai schimbat. Nu existã cuvinte buruienoase în manele, dimpotrivã, versurile sunt romantice, platonice (în sensul de idealizare a dragostei), majoritatea cîntecelor aflîndu-se în continuarea respectabilelor tradiþii occidentale ale trubadurilor ºi ale poeziei orientale. Atitudinea interpreþilor e una caldã, deloc ironicã, cu excepþia cîntecelor de ºmecherie, care nu sunt luate cu adevãrat în serios nici de cîntãreþi, nici de public, fiind considerate simple melodii de distracþie. Faceþi o comparaþie între pasiunea cu care cîntã un manelist ºi vocile sictirite din pop-ul românesc, cel pe care îl auzi întruna la posturile de radio ºi televiziune. Banii sunt un subiect mai puþin abordat de manele pe cît se crede ºi e pînã la urmã un subiect vulgar doar pentru cei care îi au, aºa cum oamenii sãnãtoºi nu vorbesc despre ficatul sau stomacul lor. Maneliºtii cîntã în primul rînd pentru oameni care s-au nãscut în insecuritate materialã ºi care idealizeazã banii, apreciindu-i, alãturi de dragoste ºi familie, ca surse sigure ale fericirii. În acest punct mai apare un motiv de dispreþ faþã de maneliºti: nu sunt artiºti adevãraþi pentru cã presteazã pe bani. E o prostie care nici nu meritã discutatã, majoritatea artiºtilor vor ºi bani, iar maneliºtii muncesc mult ca sã-i cîºtige, au cîntãri în fiecare zi, compun enorm, unii scot cîte 4-5 albume pe an (ºi de aceea, din pãcate, multe sunt rebuturi – dar aºa e în orice fel de artã, 90% eºecuri ºi foarte puþine atinse de inspiraþie). Nu numai banii sunt un subiect vulgar, dar orice mãrci ale realismului. Românii au o problemã cu realismul, avem foarte puþinã literaturã realistã, foarte puþin teatru realist, iar cînd a apãrut Cristi Puiu cliºeul no1 era „de ce aº vrea sã vãd la cinema ce vãd toatã ziua pe stradã?”. Dacã britanicii au ajuns sã se sature de realism ºi de mãrci ale realului în artã, românii sunt fanii convinºi ai evazionismului. Maneliºtii, spre deosebire de atîþia alþi artiºti români, ºtiu exact unde trãiesc, nu li se pare cã se trezesc dimineaþa în New York, ºi exploateazã la maxim aceastã bunã-situare în realitate (ºi uneori realitãþi grave, cum e în piesa de mai jos). Sunt patetice, excesive Da, sunt, arta e ºi pateticã ºi cea mai bunã artã e cea care te miºcã, nu cea care îþi dã de gîndit sau numai te relaxeazã. Cum spunea interlocutorul lui Socrate din acelaºi dialog, Ion,„dacã îi fac sã plîngã, eu o sã rîd la urmã, cînd îmi voi primi plata; dacã îi fac sã rîdã, o sã plîng eu la sfîrºit, cînd îmi voi primi banii”. Cineva îmi spunea cã nu-i plac maneliºtii pentru cã au voci „penale”, aka sentimentale. Jeluirea e ridicolã pentru urechile celor care se vor cool, dar coolul e o fazã a tinereþii, care se terminã cînd îþi vine prima ambulanþã la poartã. Oricum, e un reproº ipocrit, aceiaºi oameni care dispreþuiesc patetismul manelelor îl apreciazã pe cel al muzicii lãutãreºti, o muzicã, nu-i aºa, de tradiþie, aureolatã de minciuna vechimii. Nu e obligatoriu sã-þi placã (totuºi, deloc? niciuna? nici un pic?), dar cînd te înverºunezi împotriva lor, cînd le respingi visceral, e un semn cã altceva te mãnîncã. Te mãnîncã, înainte de orice, rasismul – manelele sunt þigãnie, vocile maneliºtilor sunt penale pentru cã sunt voci de þigan. O explicaþie mai sofisticatã – dar care nu o exclude pe precedenta – ar fi cã românii se trag din aceeaºi supã socialã, egalitarã, din care unii au parvenit, material sau intelectual, ºi prima grijã a oricãrui parvenit e sã se distanþeze de mediul din care provine. Urmãtoarea generaþie va fi probabil mai relaxatã ºi va tolera mai uºor indezirabilul din societatea româneascã. Ironia e cã peste ani lumea bunã va asculta la petreceri manele cum ascultã acum Cristian Vasile, Siminicã sau Romica Puceanu. Bine ar fi, mãcar ca sã nu-ºi limiteze aiurea plãcerile vieþii, sã încerce totuºi de pe acum sã iasã din provincialism ºi din adolescenþã ºi sã aprecieze inspiraþia oriunde s-ar manifesta.
 Comentariu rapcea.ro: Opinia mea despre tigani, tiganizare, manele si rolul manelelor – de agent patogen cu efecte devastatoare asupra organismului moral al Neamului Romanesc, le-am enuntat in materialul ce poate fi citit aici: http://rapcea.ro/2010/08/rasa-i-realitate/
Este foarte interesant faptul ca s-a gasit totusi un om cult (dovada limbajul folosit in articol si resursele evocate) sa apere un gen muzical specific etniei tiganesti. Cine este insa autorul acestui articol ?
Marturisesc ca nu auzisem de domnul Dan Sociu, poet, scriitor si jurnalist. Asa ca am inceput sa ii caut realizarile si radacinile, ca sa incerc sa imi dau seama “cine-l tine pe-asta in brate” (cum spunea intr-o sceneta umoristica regretatul Toma Caragiu). Problema este ca nu te poti increde doar in wikipedia, care inghite orice, pana la proba contrarie. Si ce gasesc ? Multe, prea multe indicii ca baiatul cu pricina este in gasca pseudo-intelectualilor neo-comunisti care au confiscat cultura de dupa 90 (Plesu – Liiceanu – Patapievici). Lamuriri despre gasca cu pricina gasiti aici: pe http://romaniamurdara.ro/ In momentul in care Polirom iti publica in acelasi an (2008) doua volume, ori esti un Eminescu, ori faci parte din gasca (vezi http://romaniamurdara.ro/?p=8)
 Si exact ca manelistii, domnul in cauza – pe langa versuri, probabil mai scrie si la comanda. Intrebarea este Qui prodest !? Cui Foloseste aceasta argumentatie savanta – dar fortata, care balmajeste de cap pe orice cititor mai putin informat si ferm in convingeri ?!  Oare cat si-o fi luat pe “maneaua” asta de articol ?!
]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer