Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity: "Unul dintre eroii mei este roman"

Ne-am intalnit in fata ambasadei Ungariei la Bucuresti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar in Romania nu-l cunoaste nimeni. Ne-am asezat la o masa sa mancam. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac si Sorin Rosca Stanescu. Noi am inceput sa discutam despre jurnalism, apoi despre calatoriile lui in locuri imposibile. Abia puteam sa-l privesc in ochi. Desi are o figura adolescentina, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte batrani. Si al naibii de tristi. A vazut multe omul asta. Poate prea multe…   „Putem fi noi tristi aici, in estul Europei?”Ca si in cazul meu, unul dintre parintii lui Tvrtko este croat. Ne amuzam de coincidenta si, in timp ce imi arata buletinul lui croat, observ ca are in portofel mai multe permise de conducere bizare. Tvrtko Vujity: Am cetatenie maghiara pentru ca m-am nascut in Ungaria. Am si cetatenie croata pentru ca sunt minoritar in tara mea. Vorbesc de altfel croata si iubesc cultura croata. Dar am si cetatenia celei mai mici tari africane, Gambia, cu o populatie de un milion si jumatate. Copiii mei au mers la gradinita in Gambia. V.M.: Cati copii ai? Tvrtko Vujity: Am doi copii si jumatate. Imediat iti explic. Impreuna cu sotia mea, care a jucat in echipa nationala de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin si Barnabas. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fata din Somalia. Ea este jumatate unguroaica, jumatate somaleza. Tatal ei, care era ungur, a fost ucis datorita culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasa si ea a devenit membra a familiei mele. Asadar am doi copii care sunt sangele meu si o fiica musulmana care nu e din sangele meu dar este copilul meu. V.M.: Care e povestea Samirei? Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tanara domnisoara. Povestea ei este si povestea vietii mele. Tatal Samirei s-a nascut nu departe de Pecs, care e orasul meu natal. Dupa revolutia din 1956, tatal Samirei a fugit din Ungaria. Nu stiu cum, dar a ajuns in Somalia, una dintre cele mai periculoase tari din lume. In urma cu trei ani a fost ucis din cauza ca era alb. Era in timpul razboiului civil cand, intr-o zi, Samira s-a intors de la scoala si si-a gasit tatal si fratii ucisi in casa. A fugit dar a fost prinsa si abuzata. I-au taiat trupul cu cutitul… Aici, Tvrtko se opreste din povestit. Ochii lui de copil batran sunt plini de lacrimi. Dar inghite in sec si continua… A devenit a patra sotie a unui barbat de 64 de ani de la care a fugit si a ajuns in tabara de refugiati Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiati. Pe 16 iunie am mers in Kenya si am adus-o acasa unde a devenit membra a familiei noastre. Exista o vorba frumoasa: „daca poti salva o viata, atunci salvezi o intreaga lume”. Samira e toata lumea mea si iti spun de ce. E o fata zambitoare, frumoasa si fericita acum. Si dupa tot ce ti-am povestit despre ea, dupa ce familia ei a fost ucisa, dupa ce a fost taiata si abuzata, dupa ce a suferit intr-o tabara de refugiati, ea zambeste. Daca ea poate zambi dupa toata aceasta suferinta, putem fi noi tristi aici in estul Europei? Ce fel de probleme avem? Ca alegerile au fost castigate de un partid si nu de celalalt? Ca seful meu e un tampit? Ca autobuzele intarzie? Dar gandeste-te numai putin la viata acestei fete si iti vei da seama ca problemele noastre, in Romania, in Ungaria sau in Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vietii mele. „Am invatat cum arata cu adevarat Iadul.” V.M.: Ce alte cetatenii mai ai? Tvrtko Vujity: Mai am una din Republica Central Africana si mai am si din… Dar ia stai sa-ti spun ceva. Astea sunt doar documente. Daca esti jurnalist prima propozitie pe care trebuie sa o inveti este „poti face orice cu reportajele tale, doar sa nu minti”. Nu-i asa? Sa nu minti niciodata. Asta e lucrul principal. In ultimii 15 ani de cand sunt jurnalist eu am mintit de dimineata pana seara. Si scriu carti despre minciunile mele. Pentru ca sa-mi scriu povestirile trebuie sa mint. V.M.: Lucrezi sub acoperire intotdeauna. De ce? Tvrtko Vujity: Cum altfel as putea ajunge in locurile in care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viata. 53 de ani dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, impreuna cu un psiholog, am dat de urma ultimului prizonier de razboi din lume. Un barbat internat fortat intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica, in Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo in 1944 ca prizonier de razboi si, la mai mult de 50 de ani dupa, l-am gasit si familia sa a putut sa-l revada. Toate rudele lui erau convinse ca Toma Andras a murit. Si noi l-am gasit. Ei bine, cum ar fi fost sa merg intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica si sa le spun: „Salut. Sunt Tvrtko, am o camera de filmat mica si vreau sa fac un reportaj despre faptul ca nu l-ati intrebat pe omul asta niciodata in 50 de ani cine esti si de unde vii?” Tocmai de aceea am fost in Tatarstan sub acoperirea de vanator de ursi pentru ca acolo merg multi italieni sa vaneze ursi. Camera o aveam pentru ca sa-mi filmez trofeele de vanatoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar dupa ce l-am adus acasa si am vazut valul de afectiune publica declansat mi-am spus „gata, hai sa mergem asa peste tot in lume”. Si cel mai mare vis din viata mea a fost sa ajung in Coreea de Nord, cea mai izolata tara din lume. Iti poti imagina cum ar fi fost sa le spun: „Salut baieti, sunt Tvrtko. Uite, vreau sa scriu despre regimul vostru idiot”? Am fost ca membru al unei organizatii internationale de caritate a baptistilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arata donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ti aminte ca, in vara, Bill Clinton a trebuit sa intervina pentru eliberarea a doi jurnalisti americani care nu facusera altceva decat sa treaca granita in Coreea de Nord cu 15 metri. V.M.: In ce an ai fost in Coreea de Nord? Tvrtko Vujity: In 2002. V.M.: Stiu ca sotia ta era gravida in acel an. Nu a fost egoist din partea ta sa faci o calatorie atat de periculoasa chiar in acele 9 luni? Tvrtko Vujity: Asta e o intrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel international si mie imi era foarte frica ca s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat pentru ca sa fac jurnalism. Nu am plecat in Coreea de Nord asa, peste noapte. Mi-am organizat calatoria doi ani. Cand am fost la Cernobal am pregatit totul vreme de un an, cand am fost in Rwanda m-am pregatit un an si jumatate. Iar pentru mine Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Asa ca trebuia sa o fac. Si de atunci sunt mult mai puternic pentru ca acolo am invatat cum arata cu adevarat Iadul. De cand am fost in Coreea de Nord nu ma mai pot plange de problemele din viata mea. Daca am un pahar de apa si o farfurie de mancare sunt multumit. „In Coreea de Nord am facut pe mine de frica” V.M.: Nu cred ca am mai avut pana acum in fata un om caruia sa i se potriveasca atat de bine intrebarea „ce e libertatea”? Tvrtko Vujity: Ha… Dupa ce m-am intors din Coreea de Nord mai intalneam coreeni care ma intrebau: „Ai fost in Coreea? In Seoul?”. Cand le spuneam ca am fost la Pyongyang erau atat de uimiti incat orice alta discutie se bloca. Asa ca nu le mai spun ca am fost in Coreea de Nord. In al doilea rand, eu locuiam pe aceeasi strada din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit in viata mea atat de multe invitatii la dineuri ca de la ei. Doar ca sa le povestesc putin ce am vazut acolo. V.M.: Nu mi-ai raspuns la intrebare: ce e libertatea? Tvrtko Vujity: Totul. Tot ce avem acum aici: ca bei acum limonada. Ca eu imi cumpar bilet si ma duc maine acasa, apoi merg in Slovenia. Ca pot sa spun orice la microfonul asta si nu ma va ucide nimeni. Dar cred ca in Coreea de Nord nimeni nu stie asta. Ei traiesc intr-o inchisoare si stiu ca au doi zei: Kim Ir-sen si Kim Jong-il si nu stiu nimic despre altceva. Si Vlad, daca ai fi auzit inca din copilarie ca Statele Unite sunt cel mare dusman al tarii tale sunt sigur ca i-ai uri pe americani. V.M.: Ti-a fost frica in Coreea? Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment in care am facut pe mine de frica. La propriu. Am scris asta in carte. Trebuia sa scriu despre asta. A fost un moment in Coreea de Nord cand am crezut ca s-a terminat. Gata sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam si o plasa de siguranta. In Coreea am fost in calitate de voluntar al Asociatiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donatii. Daca mie mi se intampla ceva atunci coreenii comunisti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decat puterea. V.M.: De unde vine curajul asta al tau? Esti nebun? Tvrtko Vujity: Nu sunt. Chiar nu sunt. In Coreea de Nord am ajuns in orasul Sarivon unde sunt foarte multi copii care mor de foame. Dupa filmul meu au primit donatii de cateva milioane de euro din partea oamenilor care au vazut reportajul meu. V.M.: Esti sigur ca banii au ajuns la copii si nu la elita comunista? Tvrtko Vujity: Da. Pentru ca ajutoarele ajung acolo sub forma de alimente si medicamente si sunt distribuite personal. Desigur ca unele lucruri mai ajung si la sefi, dar cea mai mare parte nu. Si sa-ti mai spun ceva: ai auzit de povestea detinutului Papillon, cel care a incercat sa evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leprosilor si eu am vrut sa vad tabara de leprosi din Etiopia. Dar nicaieri nu am vazut ce am vazut in Coreea de Nord. “Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”

V.M.: In Romania, jurnalismul trece printr-o perioada dificila: sunt concedieri multe, independenta putina. E natural sa te intreb, cu gandul la jurnalistii romani, ce este jurnalismul? Tvrtko Vujity: In primul rand trebuie sa-ti spun ca eu nu am facut niciodata politica. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem gresit meseria, nu doar in Romania sau in Ungaria. Le aratam oamenilor eroi falsi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasa cu o vedeta. Dar redactorul tau sef trebuie sa te intrebe: de ce povestesti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce iti spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau sa arat doua lucruri. Primul: sunt multe locuri in lume unde un pahar de apa e o comoara, unde poti fi ucis din cauza nationalitatii tale. Asa ca eu vreau sa le spun oamenilor din estul Europei ca avem cu totii o viata buna.Dar nu ne dam seama intotdeauna cat de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau sa iti cunosti eroii. Cei adevarati. Oamenii despre care ai povesti copiilor tai. Titlul cartii mele este “Calatorii in infern”. Dar e o carte despre oamenii care lucreaza in iad. Da, exista in Etiopia cel mai mare lagar de leprosi din lume, 7000 de oameni, dar exista acolo si un medic, Agnesa, care ii ajuta sa nu moara. Exista Coreea de Nord unde copii mor de foame dar exista si Sandor care incearca sa-i salveze si sa le dea de mancare. Unul dintre noi e erou. Acesti oameni valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu si ei sunt adevaratii eroi. Ei sunt ingerii care lucreaza in Iad, asa ca povestile mele infernale sunt despre ingerii acestia.V.M.: Esti independent financiar? Tvrtko Vujity: Cartile mele ma elibereaza. Datorita lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie sa merg la nicio conferinta de presa a vreunui politician care sa-mi spuna…hmm…povestile lui. Asta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva. V.M.: Cum iti finantezi calatoriile? Tvrtko Vujity: Prima data am investit banii mei proprii. Apoi, din cartile vandute am putut sa-mi si finantez calatoriile. Dar nu sunt atat de scumpe pentru ca eu sunt si reporterul si cameramanul si soferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus “noi iti adoptam reportajele si iti dam bani sa le faci”. V.M.: De ce crezi ca oamenii sunt atat de atrasi de povestile tale? Tvrtko Vujity: Pentru ca se uita la prea multe lucruri de rahat. Sa-ti spun ceva: cu 9 ani in urma, dupa ce am scris prima carte am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus ca nu vor publica reportajele mele pentru ca au fost deja la televizor si nu le va citi nimeni. Eu le-am spus ca e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectiva. Eu am scris despre cum am plans eu, despre cum am facut pe mine de frica. E ceva diferit. Dar ei au tinut-o pe-a lor: nu si nu. Ok. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipari 6000 de exemplare pentru ca doar de atata am. Cinci zile mai tarziu seful unei edituri m-a sunat sa-mi spuna ca au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cartile mele au fost tiparite in peste o suta de mii de exemplare. Si ce responsabilitate am eu in fata atator cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cartile raman. Eroul roman al unui jurnalist maghiar V.M.: Cand esti in Ungaria te recunoaste lumea pe strada? Tvrtko Vujity (zambeste si raspunde soptit): Da. V.M.: Deci esti faimos? Tvrtko Vujity: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a facut popular dar oamenii nu doar ma recunosc ci ma si cunosc. Datorita cartilor. V.M.: Cum te simti aici in Bucuresti unde nimeni nu te cunoaste? Tvrtko Vujity: Bine. Pentru ca asta este o lupta buna. Nu pentru afacere sau pentru piata de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. In cartea asta e sufletul meu. Si am vrut sa o public in Romania pentru ca unul dintre eroii mei este roman. Si lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tiparita in limba romana. Acest erou e Petre Cozma, tatal handbalistului Marian Cozma care a fost ucis in 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiasi. E o poveste atat de trista… In acele zile strigatele impotriva tiganilor au fost mai puternice ca niciodata. Multi oameni au simtit atunci ca nu doar un singur om e vinovat, ci o intreaga minoritate. Au fost atunci demonstratii violente. Toti ii cautau pe criminali. Toti vroiau sa-i prinda. Sunt sau nu tigani? Si acel om care avea dreptul sa fie cea mai furioasa fiinta de pe pamant, tatal lui Marian Cozma, a venit la noi si ne-a invatat ce inseamna pacea. Daca in acele zile el ar fi spus ceva rau, si ar fi fost de inteles sa o faca, s-ar fi putut naste mari probleme. Dar el ne-a spus: “Nu dati foc intregii paduri. Haideti sa dam acestei paduri copaci noi. Iar cand nepotul meu va creste il voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. Petre Cozma a venit de mai multe ori in Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului sau. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om tinea pe genunchi un baietel de 7 ani, iar mana lui uriasa ii mangaia parul. Cand i-am vazut am stiut ca baietelul se simtea in siguranta. Era fiul meu. De ziua nationala a tarii mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai inalta decoratie a Ungariei. Acest om urias cu o inima atat de mare a fost decorat nu pentru ca fiul sau a fost ucis, ci pentru ca a facut pentru prietenia dintre unguri si romani mai mult decat multi politicieni in multi ani. Cartea mea este dedicata fiilor mei si lui Petre Cozma. Pentru ca el este eroul meu. Toata lumea stie in Ungaria ce a facut Petre Cozma pentru noi si eu vreau acum ca acest lucru sa se afle si in Romania. Tvrtko Vujity s-a nascut in 1972 in orasul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalism in Statele Unite la sectia Comunicare a Universitatii din Miami. Realizeaza o emisiune de mare audienta la Televiziunea Maghiara. Reportajele sale sunt adesea preluate de catre posturi internationale de televiziune. Tvrtko a reprezentat orasul Pecs in cursa pentru desemnarea drept capitala culturala europeana in 2010. Dupa castigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii orasului sau natal. In Ungaria i-au fost publicate noua carti care s-au vandut in peste 800.000 de exemplare. In Romania, cartea lui de reportaje a fost publicata sub titlul “Calatorii in Infern”(ed.Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vanzarea cartilor a infiintat, impreuna cu sotia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acorda in luna decembrie a fiecarui an insotit de o consistenta suma de bani.