un articol prea bun ca să nu-l distribui și eu, aici. Preluare de pe evadare.ro
Dispariția la doar 43 de ani a patronului OnlyFans e departe de o știre de fapt divers. Platforma deținută de el a schimbat iremediabil societatea contemporană, cel puțin în așa zisa „lume liberă”. Născut în Ucraina și crescut în America, Leonid Radvinsky suferea, se pare, de un cancer ținut secret. Maladia morală de care suferă lumea noastră nu e un secret, dar e la fel de puțin discutată. Pentru că mulți nici nu o consideră o boală, ci îi spun progres sau normalitate. Alții cred că e indecent să te referi la ea, ca și cum ar fi ceva marginal sau puțin relevant, care ar conta doar în dormitor. În fine, alții cred că nu-i nimic special la subiectul decadenței, chipurile e ceva banal care „se știe” demult și oricum „n-ai ce-i face”.
Leonid s-a lansat în afacerile dubioase cu pornografie online undeva prin preajma majoratului. Potrivit unei investigații din Forbes, vindea parole de acces la site-uri pentru adulți, o afacere deloc măruntă, care îi aducea 1,8 milioane de dolari pe an. Reclama pe care și-o făcea era fără jenă și fără frică de poliție, incluzând promisiuni pentru pedofili și zoofili, că vor avea acces la „zeci de mii de imagini ilegale cu pre-adolescenți”.
Aparent, schema lui nu era menită să păgubească vânzătorii de pornografie, ci era mai mult reclamă mincinoasă, făcută în colaborare cu ei. Adică navigatorul, care dădea click pe reclamele respective, ajungea într-o suveică de alte site-uri, care în fapt vindeau niște abonamente „la reducere”, pentru care Leo primea un comision. Tot prin aceeași perioadă, Microsoft l-a dat în judecată pentru spam, după ce a trimis milioane de e-mail-uri nesolicitate și înșelătoare.
La 22 de ani, Radvinsky își deschide propria rețea de videochat, MyFreeCams. (Tot înșelător și aici numele, că doar nu era gratis.) Rețeaua crește într-un deceniu și ceva la peste 100.000 de colaboratoare. Astfel că în 2018 e gata să înghită un alt site, care făcea furori cu o idee originală. Până atunci, OnlyFans, care fusese lansat de o familie de englezi, avusese o politică strictă de respingere a pornografiei. Era gândit ca o modalitate de susținere a tinerilor artiști, muzicieni în principal, care puteau aduna donații și abonamente de la fani. Odată încăput pe mâna lui Radvinsky, site-ul a fost specializat pe conținutul erotic.
Dar tocmai după această schimbare de linie, site-ul începe să aibă o mare expunere în ziare și la televiziuni. Întrucât e un domeniu în care concurează atâția pe planetă, e imposibil de ghicit de ce presa mare a ales tocmai afacerea lui pentru a-i dărui această faimă globală. Dar asta-i realitatea, că reclama mascată, presărată în știri și seriale, l-a propulsat. La început, cu titlu de amuzament, apoi cu promisiunea unor câștiguri uriașe în timp scurt și fără efort.
Ca la loterie, sunt prezentate cazurile foarte rare ale celor câteva starlete, care adună câteva milioane pe lună. Cum respectivele au un aspect absolut banal, îmbogățirea și celebritatea păreau la îndemâna oricui. În medie, cele 4 milioane de „creatoare de conținut” de pe platformă, abia trec de 100 de dolari lunar. O sumă derizorie, pentru care se compromit inutil, cu urme greu de eliminat complet și nu imposibil de detectat cu actualele tehnologii de recunoaștere facială. (Există un site tip bază de date cu peste 200.000 de foști „actori” din branșă, precum și altele care permit căutarea unei persoane după o fotografie, pentru a afla dacă are un trecut de acest gen.) Dar la poarta afirmării vin mereu altele, care încearcă marea cu degetul, uneori imediat ce împlinesc 18 ani.
Mai ales în „pandemie”, traficul a explodat, „lucrul la distanță” fiind recomandat chiar de autorități, ca un comportament „responsabil”. Izolarea și psihoza colectivă erau date ca semne de sănătate. Astfel că OnlyFans a ajuns la 380 de milioane de utilizatori. (Nu am idee dacă toți sunt și plătitori, sau au și variante gratuite, ori numărul înseamnă conturi active.) În tot cazul, o audiență imensă.
implicat în politică
Iar Leonid Radvinsky a început să își spele imaginea prin donații, pentru a fi prezentat ca filantrop. Ajunge să se implice și în politică. Presa mainstream și chiar cea alternativă îl prezintă ca fiind „ucrainean”. Într-adevăr, a făcut donații și pentru războiul din țara natală, condusă de Volodimir Zelensky. Dar cele 5 milioane de dolari donate Ucrainei au fost depășite de cele 11 milioane de dolari donate AIPAC, împreună cu soția lui. În 2024, soții Radvinsky deveneau cei mai însemnați sponsori individuali ai asociației. O alegere interesantă, având în vedere că nu era nici vorba de o cauză „progresistă”, ci o cauză „patriotică”, pentru o țară de pe alt continent.
Asociația care promovează prietenia dintre Israel și Statele Unite e cel mai mare trust de lobby politic de pe glob. Nu doar că are pe ștatul de plată majoritatea congresmanilor americani, dar e foarte greu să supraviețuiești în viața politică, dacă i te opui. Pentru că e cunoscută practica AIPAC de a revărsa sume uriașe către contracandidați în circumscripțiile unde există câte un „rebel”. Cum e cazul lui Thomas Massie, cel care a dezvăluit că există câte o „bonă de la AIPAC”, desemnată pentru fiecare politician. Care îl preia, îl invită în excursii de împrietenire în Israel și îi ghidonează agenda legislativă.
Dacă de acest foarte puternic grup de lobby a început să se vorbească mai mult în ultima vreme, e interesant și circuitul mai larg din care face parte, descris în filmul de mai jos. Parcursul începe cu taberele pentru adolescenți. Apoi, pentru etnicii evrei de pe glob există programul „Birth right” („Dreptul din naștere”), cu o excursie inițiatică în Israel, gratuită, pentru cei între 18 și 26 de ani. Programul a fost lansat cu sponsorizarea așa numitului „Mega Group”, care reunea miliardari ca Les Wexner de la Victoria’s Secret și Ronald Lauder.
Gurile rele spun că acea excursie ar fi o formă de turism sexual, combinat cu propagandă naționalistă făcută de ghizi de la IDF, care încearcă să îi convingă să imigreze în Israel sau să mențină o strânsă solidaritate națională. Multe familii sau relații de durată ajung să se fondeze în urma acelor excursii, de care au beneficiat milioane de persoane. Urmează apoi alte etape, coordonate de Hillel, organizația pentru studenți evrei, prezentă în toate universitățile americane, cu peste 200.000 de studenți, în SUA și alte țări.
Organizația studențească e coordonată și sponsorizată de North American Jewish Federation, care oferă multiple posibilități de promovare și networking, stagiaturi inclusiv pe lângă politicienii din Washington, în organizațiile de lobby ca AIPAC și J-Street, în firmele de avocatură, media și companiile de pe Wall Street.
Contrastul între valorile pozitive ale familiei și identității naționale, față de cele ale viciului e vizibil. Mai ales când ne gândim că AIPAC stipendiază în egală măsură și politicieni republicani, care își spun „conservatori”, mulți din ei adunând voturi de la enoriașii neo-protestanți. Nici nu e nevoie să privim în spatele scenei, la rețeaua vastă a proxenetului Jeffrey Epstein. Al cărui principal furnizor de fonduri, era același Les Wexner, care rula în prezentările de lenjerie intimă unele din cele mai frumoase fotomodele de pe glob, recrutate de cele mai mari agenții de modelling.
Chiar la vedere, în afară de corporații, cele mai mari sponsorizări pentru republicani și Donald Trump au venit de la familia Sheldon și Miriam Adelson. A cărei avere provine din afacerile cu cazinouri din Las Vegas și pariuri online. Așadar, o clasă politică acaparată nu doar pe sub masă – prin corupție cu bani și servicii sexuale din cele mai rușinoase. Dar întreținută la vedere din câștigurile realizate de exploatarea fără scrupule a viciilor oamenilor. Pentru că în ambele cazuri, deși participarea e voluntară (n-a fost nimeni târât nici în cazinouri, săli de păcănele sau pe site-uri deochiate), în realitate, sunt industrii care trăiesc în mare măsură din contribuțiile celor dependenți. Și au dezvoltat o tehnică sofisticată de a stârni și a detecta acel tip de dependență.
întâia noapte de război
Cineva ar putea zice că acele contrarii s-ar compensa cumva. Adică ai niște afaceriști lipsiți de scrupule, care adună averi din vicii, dar apoi întorc ceva comunității, cumpărând politicieni care fericesc popoarele. Dar ar trebui să faci abstracție că în ultimii ani acest lobby, la care s-a alăturat și Radvinsky între atâția alții a susținut cu pasiune războaie de proporții. Unul cu sute de mii, poate milioane de morți între Rusia și Ucraina, susținută de blocul NATO. Altul reaprins de o lună contra Iranului și Libanului, care atrage un număr în creștere de țări din regiune, cu o evoluție greu de anticipat. Același lobby a asigurat complicitatea clasei politice occidentale pentru genocidul palestinian, pentru înfometarea în văzul lumii a două milioane de sinistrați alungați în corturi de peste doi ani.
Sunt războaie care produc milioane de refugiați, ce vor destabiliza definitiv Europa și o vor face de nerecunoscut. Dacă criza petrolieră continuă, amenință să degenereze în criză alimentară în părți din Africa și Asia, cu același efect colateral. O nouă generație riscă să fie sacrificată într-o mare depresiune economică. Nicicând legătura dintre „eros și thanatos”, trecută prin liantul corupției, n-a fost mai obscenă. Politicienii înșiși au devenit niște prostituate pentru industria morții.
Cazul Ucrainei natale lui Radvinsky e chiar șocant, când te gândești. Individul adună bani din prostituarea virtuală a femeilor locului, din care trimite o parte ca bărbații locului să moară pe front. Iar un număr uriaș de ucrainence iau calea exilului sau recurg la exhibiționismul online să se întrețină, ori trec de acolo la prostituția propriu-zisă. În Polonia, unde sunt 900.000 de refugiați din Ucraina, o estimare spunea că prostituatele locale au ajuns să fie în proporție de 60% ucrainence. Dramatic, umilitor și trist, mai ales dacă ne gândim că și fără război sunt bordeluri prin Occident unde româncele au ajuns să fie printre cele mai numeroase.
amploarea socială
Cu câțiva ani în urmă, un fost șef al ANAF a dezvăluit că doar în România ar fi implicate peste 400.000 de persoane în industria de videochat. Pe lângă acestea, ar fi altele, în prostituția clasică, uneori disimulată în saloane de masaj erotic. Societatea n-a fost deloc descumpănită de acest bilanț. Dimpotrivă, presa ne anunță că singura urmare a fost că Ministerul Muncii a fost reclamat la CNCD pentru discriminare, de un ONG al „lucrătoarelor sexuale”. Problema ar fi deci intrarea în noua normalitate cu acte în regulă, prin legalizare și oficializare. Să li se dea condicuță.
Cum fenomenele se desfășoară în subteran, sunt mai greu de măsurat. Există date mai vechi, din 2023, care evaluau diferit fenomenul. Studiul ar fi numărat 714.000 de furnizori de videochat. (Pare a fi o subestimare, din moment ce doar OnlyFans se laudă cu 4, chiar 4,6 milioane.) Din acestea, trei țări ar fi dat 75%. În top s-ar fi aflat:
- Columbia 218.000
- Rusia 150.000
- România 140.000
- Statele Unite 31.000
- Filipine 31.000
- Ucraina 19.000
- Venezuela 11.000 (…)
- Moldova 4.000
Alte date dau Statele Unite ca producătorul cel mai mare de pornografie, cu peste 1 milion de „actori”, majoritatea amatori și sub 50.000 de „profesioniști”. Contrar percepției generale, fluxul acestei industrii nu e doar dinspre fete tinere din Est spre bărbați bătrâni din Vest. Utilizarea e generalizată, mai ales în tinerele generații, funcționând ca un substitut pentru relații intime propriu-zise. 77% din generația Z americană consumă pornografie (tineri între 18 și 24 de ani). Vârsta primului contact cu pornografia în era smartphone-urilor e imediat după cea a copilăriei, fiind cea care modelează percepția despre normalitate, despre feminitate, masculinitate, apropiere și manifestarea iubirii.
Ne putem gândi la răspândirea și normalizarea pornografiei ca la un vast program de sterilizare în masă. Metaforic, ecranul funcționează ca un prezervativ și o formă de captivare mentală cu tot soiul de fantasme: erotice, politice, sportive, bazate pe ficțiune, violență. Dar diferite de rolul pregătitor pentru viața reală, pe care îl aveau literatura, teatrul, radioul, cinematografia, poveștile prin viu grai ale altora. Acelea erau forme de cultură sau interacțiune autentică, te invitau să devii om, te spiritualizau, nu te abrutizau și nu te canalizau pe obsesii animalice. Deluviul de ore de transmisii live și înregistrate, de păreri și certuri online despre orice, nu mai sunt un sprijin pentru orientare, ci un labirint în care te pierzi, care înlocuiește viața însăși.
subminarea familiei
Iar cea mai gravă formă de substituție e surogatul pentru iubire, pentru familie, pentru apropierea și trăirea umană autentică. Pentru că e o fantasmă care poate duce la stingerea lanțului vieții, pentru cei care cad în capcana virtualului. Industria pornografică are capacitatea perfidă de a exploata simultan ambele sexe în forme diferite, promițând deopotrivă un amăgitor sentiment de putere, pe care societatea contemporană îl refuză majorității. Ca la cazinou, câștigă doar organizatorul. Pe termen lung, și cumpărătorul și vânzătorul pierd lucruri esențiale.
Băiatul adolescent și bărbatul matur sunt malformați să devină consumatori cinici ai unor destine de care nu le pasă. Devoratori de fast food și fast sex, sau de-masculinizați în pasivitatea unui voyeur, care privește performanțele de tip sportiv ale altui mascul, posedând femei inaccesibile. Nu ajung să mai cunoască femeia nici cu inocența îndrăgostitului, nici cu împlinirea găsită în singura care devine mama propriilor lui copii, cea lângă care să îmbătrânească împreună. Ci ajung doar să cunoască latura unidimensională a prostituatei, mereu dispusă să se prefacă pentru prețul corect, pentru cât timp ai cumpărat. Ambalată într-o mască de machiaj și stereotipuri vulgare ale frumuseții.
Tocmai acel tipar de femeie, ce imită șirul tot mai lung de bombe sexy, devine reperul adolescentelor și apoi al femeii moderne. Mai discret sau mai grosolan. Pentru ele, calea amăgirii are alt traiect, dar aceeași finalitate. Poate intră în industria sexuală, sau în periferiile ei mai onorabile, visând să devină asistentă TV, influenceriță. (Azi fetele nu mai visează să se facă actrițe, vor să aibă 7 milioane de urmăritori online, imediat după liceu, ca Andreea Bostănica, transmițând banalități despre luxul din Dubai). Tot sistemul actual feminist e bazat pe aceeași iluzie livrată de industria de videochat celor pe care le minte că sunt „actrițe”: un sentiment că îți folosești puterea de seducție la maxim, că vei fi admirată, dorită, nu doar folosită, ci răsfățată. Dar mecanismul sistemului e gândit doar să îți devoreze foarte scurta perioadă de înflorire și fertilitate.
Ravagiile la scara societății sunt masive, atât pentru bărbați cât și pentru femei, ducând vizibil la catastrofa demografică. Ele nu se restrâng la „pensionarele” premature ale industriei sexului și la cei dependenți la nivel clinic de pornografie. Se răspândesc în toate straturile societății prin pervertirea sufletească, susținute de media, de ideologiile feministe și macho-iste.
Între efecte sunt: crearea unor așteptări nerealiste în privința aspectului fizic, în special din partea bărbaților, sau în privința așteptărilor materiale din partea femeilor. Numărul mare de parteneri, așa zisa cultură a „cuplării” și concubinajului duc la amânarea mariajului spre vârste infertile sau spre niciodată. Tinerelor li se induce ideea că ar fi fraiere să se mărite de tinere, înainte de „a-și fi trăit viața” sau împlinit cariera. Încât căsătoria ajunge un fel de pensie luată în considerare după 30-40 de ani, așteptând soțul perfect, care să bifeze toate calitățile partenerilor anteriori. Cu numărul partenerilor scade și capacitatea de conectare emoțională, trăirea, disponibilitatea pentru sacrificii în vremuri dificile. În loc, apar resemnarea, depresia, însingurarea, dependența de substanțe și de alte surogate pentru lipsa de sens existențial.
conducerea prin vicii
În paralel, în România sunt 1,5 milioane de împătimiți ai jocurilor de noroc, din care 150.000 sunt bănuiți a fi dependenți. Pentru unii, consecințele sunt ruinătoare, cu extensii în alte sfere, chiar interlope, cum ar fi cămătăria. (E destul de probabil că majoritatea sunt bărbați și că o parte din ei devin neeligibili.)
La fel ca drogurile sau alcoolul, sunt forme de fugă din realitate, fantasme, care acaparează mintea până la obsesie, pentru unii. De la apariția filmului, dar la cu totul alt nivel după internet și smartphone, prostituția a început să aibă o variantă virtuală prin proliferarea pornografiei.
Cu cinci ani în urmă, am făcut un succint istoric al domeniului: cum a fost popularizat de câțiva pioneri și dus la cotele unei mega-afaceri, controlate de corporații. Întâmplător, era prilejuit tot de dispariția unei vedete a genului, faimosul Larry Flint. Atunci, fusesem intrigat de prezentarea sa unanimă în presă ca „erou al libertății de exprimare”. Cifrele probabil au crescut de atunci. Dar rămân actuale atât articolul cât și constatarea că această etichetă nu e aplicată niciodată celor ostracizați pentru ziceri „incorecte politic”:
Ulterior am scris și despre cazul absolut bizar în care Parlamentul Canadei a fost amenințat de un rabin să nu dea o lege privind verificarea vârstei la accesarea site-urilor pentru adulți. La fel de straniu era chiar faptul că avocatul investitor Solomon Friedman, educat ca rabin la Ierusalim, a ajuns patron peste corporația care produce și difuzează majoritatea pornografiei de pe glob în clipa de față.
Realitatea e că Larry Flint, Hugh Hefner, Solomon Friedman, Leonid Radvinsky, soții Adelson sau Jeffrey Epstein au avut un impact asupra societății în care trăim incomparabil mai mare decât orice politician recent sau orice laureat Nobel din ultima vreme. Dar nimeni nu îndrăznește să spună că au modelat prezentul și ne-au periclitat viitorul.
iluzia electorală
Așadar, politica mainstream e cumpărată de baroni ai exploatării viciului. Deloc de mirare că e un subiect de care politicienii nu se ating. Nu doar cei care sunt corupți la modul direct, prin acest gen de sponsorizări. E o barieră mentală, care ne arată că orientările politice cele mai populare acum nu au soluții la deriva civilizațională și demografică. Vorbim de corupția conducătorilor, dar nu de coruperea condușilor.
O explicație ar fi că neo-ideologiile sunt ele însele fantasme ale minții, create artificial pentru a destructura și subjuga societățile. Am schițat cu ani în urmă caracteristicile sumare ale celor trei ideologii ale globalismului: neo-marxismul, neo-liberalismul și neo-conservatorismul. (N-am apucat să tratez în acel serial decât prima din ele, dar am avut și despre celelalte numeroase articole mai puțin sistematice.) Caracterul lor iluzoriu se vădește când le punem în raport cu tema de față.
Liberalismul furnizează mentalitatea dominantă, cultura modernității și la stânga și la dreapta, impregnând inclusiv regimurile autoritare din afara Occidentului. E spiritul timpului, din care nu te poți sustrage. El funcționează ca justificare pentru decadență: pornografia nu poate fi cenzurată, e libertate de exprimare. „Corpul meu, alegerea mea”. Orice e bun, dacă e cerut de piață. Varianta neo-liberală duce materialismul în forme extreme, face din mișcarea capitalului peste statele naționale un drept de la sine înțeles și din corporații entități cu drepturi naturale în influențarea votului.
Dacă piața decide că un popor dispare, asta e, n-ai ce să-i faci. Aduci alții în loc și afacerea merge mai departe mai profitabil. Dacă un grup mafiotic se organizează să captureze „piețele”, media, rețelele sociale sau statul… iarăși, n-ai ce să faci. Ridici din umeri sau pui mâinile pe piept. Nu există conceptul de decadență în paradigma „laissez faire”.
Competiția capitalistă produce multă bunăstare per total. Dar transformă orice individ într-o marfă și orice dorință într-o tranzacție. Copilul devine țintă de marketing încă dinainte să se nască, o investiție ce se cere cumpănită în: tratamente de fertilizare in vitro, ecografii, cezariană, maternitate, bonă, meditatori, doctori, excursii, universități, gadget-uri, garderobă… Încât o familie minimală se prefigurează ca intimidant de inaccesibilă. O formă de sabotare a natalității pe cale economică, exacerbată de competiția cu lumea a treia prin migrație și externalizarea producției.
În schimb, pentru oligarhie, capitalismul poate legifera orice, dacă lobby-ul insistă destul. De exemplu, am menționat mai sus patronul de la Victoria’s Secret, Les Wexner. Despre care s-a aflat recent, că l-a finanțat pe Epstein cu sume chiar mult mai mari decât se știa – l-a plătit cu circa 1 miliard de dolari. Ei bine, nu doar că e intangibil juridic. Dar și-a creat propriul lui orășel în Ohio, care a crescut la circa 11.000 de locuitori. Ca într-o fantezie libertariană, corporația a primit chiar dreptul să își pună propriile taxe locale (prin asociația rezidenților), din care să se ocupe de utilități exact ca o primărie.
Am arătat mai sus că războaiele neo-con n-au vreo greață în a fi sponsorizate de proxeneții virtuali și de patronii de săli de jocuri de noroc. N-or fi industrii mai imorale decât comerțul cu arme, sau decât agențiile de propagandă, care manufacturează motive pentru noi războaie. Variantele „neo” ale conservatorismului oricum n-au conservat nimic. Neoconii pot vorbi de familie în campanii electorale, dar în privința moravurilor sunt „inclusivi” și flexibili.
Despre neo-marxism, cunoscut și ca „sexo-marxism” nu mai e nevoie să insist. Aduce cu sine o puzderie de obsesii, care rar se întâmplă să nu fie contrare natalității. Pentru feminismul cel mai actualizat, dreptul „natural” la avort e idealul suprem al libertății feminine. Activiștii noii stângi luptă pentru o sumedenie de așa zise „minorități sexuale”, redefiniri după teoria genului. Propaganda a produs efecte la scară societală, cu până la o treime din femeile generației tinere americane revendicându-se de la paleta LGBT.
Aceleași mișcări ale stângii au abandonat preocuparea pentru muncitorime. Azi militează pentru onorabilizarea „lucrătoarelor sexuale”. Degradarea femeii de industria pornografică, de prostituția stradală sau de „escortele” cu anunțuri la vedere nu sunt pe lista de preocupări ale noului feminism. Demografia nu e o prioritate, pentru că, din principiu, curentul militează pentru importul de populații din zone mult mai prolifice (care oricum reprezintă vasta majoritate, dar sunt prezentate ca „minorități”).
Sistemul e atât de solid structurat încât poate produce false alternative. Ca anti-feminismul de tip Andrew Tate, care nu e decât un fel de sub-contractor pentru industria sexului virtual, dominată de jucători majori ca Solomon Friedman sau Leonid Radvinsky. Și care validează același cinism, pe care îl normalizează în rândul tinerilor.
o lume răsturnată
O știre de ieri ne arată pierderea totală a busolei. Clubul de fotbal Steaua Roșie Belgrad a fost amendat de UEFA pentru o coregrafie cu o icoană uriașă. Amenda totală a fost de 95.000 de euro, din care 40.000 explicit pentru acea imagine religioasă (care pare a fi a Mântuitorului sau a unui sfânt), însoțită de mesajul: „Fie ca credința noastră să ne conducă spre victorie”. Mesajul a fost apreciat ca „nepotrivit” de forul european.
În schimb, înjurăturile sexuale cele mai grotești sunt permise. Nu și mesajele naționaliste, unioniste sau identitare. Nici protestele contra crimelor de război sau opiniile. „Nu facem politică”. Excepție chiar cazurile când federațiile fac propagandă politică multiculturalistă. Am verificat dacă nu cumva era un meci cu vreo echipă dintr-o țară necreștină, să se considere că e o „provocare”. Dar era vorba de o echipă din Franța, teoretic, încă o țară creștină.
Comparațiile s-au impus de la sine. „Europa civilizată” nu suportă să vadă icoane pe stadion, dar suportă ritualuri satanice la Eurovision, cu pentagrame și lumânări aprinse în cerc, suportă maimuțărirea „Cinei de taină” la Olimpiadă. Suportă parade în fundul gol pe bulevarde, cântece cu femei cu barbă în rochii transparente. Ca să nu mai vorbim de echipe ce se prezintă ca „diavolii roșii” sau nenumărate coregrafii infernale trecute ca neobservate.
Persecutarea libertății de conștiință religioase vine la pachet cu obligația de a tolera păcatul, de a accepta propagarea lui și în școli și în tabere pentru minori. E mai mult decât evidentă toleranța față de prostituție și videochat în lumea reală și online. Toată lumea vede vânzoleala turiștilor străini în așa zisele „saloane de masaj” din Centrul Vechi din Bucureștiul, decăzut la statutul de Thailanda Estului. Dar nimeni nu se revoltă și poliția e ocupată cu vânătoarea de păreri neconforme exprimate online.
Modelul e clar, ilustrat de o știre mai veche. În 2024, societatea engleză a fost șocată de uciderea a trei fetițe într-un atentat cu cuțitul. S-au făcut mitinguri spontane, conducerii i s-a cerut să pună capăt politicii granițelor deschise. Între cei revoltați, o mămică de 41 de ani din Northhampton, soția unui consilier local. În furia față de acea triplă crimă, tânăra a scris pe o rețea să se treacă la deportări în masă și să i se dea foc hotelului unde statul englez cazează refugiați. A încheiat spunând: „dacă asta mă face rasistă, asta e”.
Pentru acel mesaj, Lucy Connolly a fost condamnată la 2 ani și 7 luni de închisoare. Din care a executat aproape jumătate, timp în care i s-a respins cererea să își vadă fiica și soțul bolnav. Abia anul trecut a fost eliberată.
E departe de a fi un caz unicat. În 2025, în Marea Britanie poliția susține că a anchetat 137.550 de infracțiuni motivate de ură. Realizarea paradisului multicultural și multireligios al iubirii fără „derapaje” pare că mai are de așteptat. În tot cazul, apărarea migranților de bombănelile populației gazdă e o prioritate de grad zero.
Pe vremuri, și într-o societate normală la cap, mama era pusă pe un piedestal de respect și ocrotire. Acum glorificăm panaramele și peștii lor. Dacă o nebună anunță că se culcă cu o mie de bărbați, ca să bată un record, imediat devine vedetă. Contează audiența și încasările. Pentru marasmul în care ne găsim, nici liberalismul, nici progresismul, nici tehnocrația nu au soluții. E nevoie de o renaștere spirituală, bazată pe valorile religioase și naționale, singurele capabile să se opună derivei materialiste. Dar tocmai acestea sunt descurajate și amenințate.
Fără repere din afara lumii banului, societatea consumului va aluneca inexorabil spre propria dispariție, făcând loc unei noi barbarii. Suntem continuu desensibilizați, încât toleranța la anormalitate crește mereu. Momentan, doar ideea abuzului copiilor a mai zguduit ceva în conștiința contemporană. Ca dovadă ecoul, măcar rumoarea făcută de dosarul Epstein. Poate va fi nevoie ca ultima mare iluzie colectivă să facă implozie odată cu transformarea banului într-o ficțiune bazată pe datorii și speculații neverosimile.
