Sãptãmâna trecutã, în Sãptãmâna Mare a romano-catolicilor, marele muftiu al Arabiei Saudite, cea mai înaltã autoritate religioasã a islamului sunnit a cerut distrugerea tuturor bisericilor din Peninsula Arabã. ªi cu asta am cam spus totul despre „toleranþa”, „înþelepciunea” ºi „pacifismul” islamului contemporan. Dacã nu aþi auzit aceastã ºtire este pentru cã foarte puþine agenþii de presã, publicaþii ºi televiziuni au gãsit aceastã informaþie demnã de a fi fãcutã publicã. Sã comparãm acum acest dezinteres cvasi-unanim al mass-media cu marea controversã iscatã acum câþiva ani în jurul moscheii construite în apropiere de Ground Zero (pe locul turnurilor gemene ale World Trade Center, pentru cei care ºi-au petrecut ultimii 11 ani în altã galaxie). Ce sfântã indignare civicã! Ce mobilizare exemplarã politically correct! Ce mai acuzaþii de „bigotism”, „intoleranþã” ºi „islamofobie”. N-are a face cã practica islamului este cât se poate de publicã ºi nu poate fi, prin definiþie, izolatã în sfera privatã, e o chestiune de „toleranþã” ºi „spirit civic”.Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de afiºarea în spaþiul public a simbolurilor creºtine. Atunci, ni se reaminteºte cã trãim într-o societate modernã, deci secularã, cã biserica este necesarmente separatã strict de stat, cã afirmarea unei identitãþi creºtine ascunde bigotism, ignoranþã, rasism ºi extremism mascat. Chiar în aceste zile guvernul (conservator!) al Majestãþii Sale încearcã sã demonstreze la CEDO cã decizia British Airways de a concedia o stewardesã pentru crima de a purta o cruciuliþã în jurul gâtului în timpul zborurilor a fost una justã pentru cã afiºarea publicã a simbolurilor religioase ar putea fi consideraratã ofensatoare. Asta se întâmplã într-o þarã care are pe drapel douã cruci (a sfântului Gheorghe ºi a sfântului Andrei) ºi unde ºeful statului este, în acelaºi timp, ºi capul bisericii Anglicane. Am ajuns în situaþia în care dacã te declari creºtin în America, atunci sigur eºti KKK, dacã o faci în Europa, atunci eºti antisemit ºi/sau reacþionar, dacã o faci în România eºti fie legionar, fie apãrãtor al popimii corupte ºi securiste. Nu mai poþi sã spui un „Hristos a înviat!” cã devii suspect. Am ajuns sã considerãm cã e preferabil din punct moral ºi social sã îþi petreci noaptea Învierii în cluburi de manele unde cântã Guþã mersului la bisericã. Pânã ºi cei care o fac, o fac repede, pe fugã, fãrã sã se gândeascã la minunea care se petrece sub ochii lor. Inevitabil dau scurta bãtãlie ritualã pentru a ajunge în faþã sã ia Paºti, aprind o lumânare dupã care se urcã în maºinã ºi dau fuga acasã înainte sã se stingã. Purtatul cu mare grijã al lumânãrii este marele sport naþional al nopþii de Înviere. Puþini, foarte puþini dintre noi mai stau sã mediteze fie ºi pentru câteva clipe asupra morþii, asupra biruinþei lui Hristos ºi a miracolului Învierii, asupra Mântuirii, cã stai sã te întrebi dacã mai suntem aºa cum spunea Fericitul Augustin, un popor pascal. Moartea a ajuns sã fie privitã din ce în ce mai mult în perspectivã atee (sau agnosticã, sau deistã, sau New Age, sau Jedi) ca o chestie naturalã, banalã deºi cam enervantã asupra cãreia nu se cade sã adaºti prea mult cãci ar fi de prost gust sau chiar obscen. Nici o înfiorare, nici un miracol, nici o bucurie, doar un imens plictis metafizic. În faþa acestui secularism agresiv dar, în cele din urmã dezolant, cel care ºi-a pãstrat credinþa trebuie sã îºi adune curajul de mãrturisi miracolul Învierii Domnului. Azi, când este scris acest articol, este Joia Mare, ziua Cinei cele de Tainã în care Hristos a instuit taina Sfintei Euharistii. E, totodatã ziua în care le destãinuie apostolilor cã unul dintre ei Îl va vinde. E ziua unei mari promisiuni ºi a unei mari disperãri. Tuturor cititorilor României Libere, creºtini sau nu, o vorbã a papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vã abandonaþi disperãrii cãci suntem un popor al Paºtelui ºi Aleluia este cântecul nostru”. Hristos a înviat!