In vreme ce, pentru Sfintii Parinti, o prima categorie de boli mintale sau de forme de nebunie are o etiologie somatica, si o a doua o etiologie demonica, o a treia categorie are o origine spirituala. In timp ce prima categorie are drept cauza natura umana (alterata), iar cea de-a doua demonii, cea de-a treia categorie tine de liberul arbitru al omului, cu toate ca actiunea demonilor si liberul arbitru au uneori o parte de responsabilitate in primele doua.
Bolile mintale care au o origine spirituala nu trebuie, cu toate acestea, sa fie confundate cu bolile mintale propriu-zise. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane (mai precis, a modului ei de existenta) in raportul personal al omului cu Dumnezeu. Bolile mintale corespund in planul psihic cu tulburarile analoage celor pe care le constituie in planul trupului bolile somatice: e vorba de tulburari ale psihismului considerat in sine, de o disfunctie a naturii lui, cercetata conform ordinii ei naturale.
Dar o astfel de distinctie nu poate avea, din punctul de vedere al antropologiei patristice, decat o valoare relativa. In masura in care natura umana nu poate fi considerata niciodata cu totul in sine, si se defineste in mod fundamental prin relatia ei cu Dumnezeu, omul fiind, din vointa Creatorului, orientat in mod natural catre Dumnezeu prin toate facultatile fiintei sale, cu toate ca depinde de liberul sau arbitru sa le faca sa actioneze conform naturii sau impotriva naturii. Modelul patristic al sanatatii si al bolilor spirituale se raporteaza, deci la modul de exercitare al diferitelor facultati ale omului.
Astfel, pentru Sfintii Parinti o parte importanta a tulburarilor pe care astazi le consideram drept pur psihice tin, de fapt, de domeniul spiritual. In acest sens, nosografia si terapeutica bolilor spirituale inglobeaza psihopatologia, depasind-o in toate. Altfel spus, bolile mintale (sau simptomele) de etiologie neorganica sunt, in ceea ce le priveste, tributare unui diagnostic si unei terapeutici spirituale. Dupa ce am consacrat bolilor spirituale un voluminos tratat, facem trimitere la el pentru o imagine completa asupra acestei chestiuni, si ne vom margini aici la a semnala anumite legaturi intre bolile spirituale ale nosografiei patristice si bolile mintale ale psihopatologiei moderne.
Conceptiile pe care si le face psihiatria actuala asupra sanatatii si bolii mintale n-ar putea sa constituie o referinta absoluta, fiind tributare unei conceptii asupra sanatatii si normalitatii careia miscarea antipsihiatrica i-a subliniat in mod special incertitudinile, aratand ca ele iau drept norme modele eminamente relative si variabile in functie de culturile sau de societatile care le-au conditionat definirea.
Diferenta care exista intre nosografia patristica si nosografia psihiatrica actuala nu permite stabilirea de raporturi numeroase si precise. Pe de alta parte, chiar astazi exista variatii notabile intre scoli si tari in ceea ce priveste clasificarea si definirea bolilor mintale. Chiar posibilitatea unei clasificari pune probleme.
Astfel, apropierile sunt posibile mai degraba intre simptome decat intre sinciroame. Un factor importam de diferentiere este, pe de alta parte, datorat faptului ca psihiatria actuala s-a constituit dupa modelul stiintelor medicale si s-a situat astfel intr-o perspectiva naturalista, excluzand a priori orice referire la domeniile iciisins si moral.
1. Un anumit numar de tulburari recenzate de nosografia clasica actuala ne par a putea fi corelate patimii orgoliului din nosologia patristica. Caracterul patogen al acestei atitudini nu este, de altminteri, ignorat de psihiatria moderna, care a amputat-o, totusi, de dimensiunea ei morala si spirituala, si o desemneaza cel mai adesea drept “supravalorizare” sau “hipertrofiere a eului”. Aceasta atitudine este prezenta in cel mai inalt grad in psihoza paranoica. O gasim, de asemenea, in nevroza isterica. Multe dificultati relationale – simptom prezent in majoritatea nevrozelor – ii pot fi corelate.
In aceeasi ordine de idei, ceea ce este numit in general, de la Freud incoace, “narcisism” corespunde in egala masura acestei patimi, dar se leaga inca si mai riguros de “filaftie”. iubirea patimasa de sine, care are adesea drept prim obiect trupul.
2. Anxietatea si angoasa, prezente in majoritatea psihozelor si in toate nevrozele, pot fi partial raportate patimilor fricii si tristetii, asa cum sunt ele concepute de Sfintii Parinti.
3. Agresivitatea, care se gaseste si ea in majoritatea nevrozelor si in anumite psihoze, poate fi corelata patimii “furiei”, in sensul larg pe care l-am definit.
4. Astenia, simptom comun multor boli mintale, corespunde destul de precis uneia din componentele esentiale ale acediei.
5. Simptomul depresiv, pe care-l regasim in multe nevroze si psihoze, poate fi, in ceea ce-l priveste, pus in stransa legatura cu acedia si tristetea.
In afara de aceste simptome, cateva sindroame ne par a putea fi raportate la patimile nosologiei spirituale.
6. Astfel, nevrozele fobice ne par a putea fi partial raportate la patima fricii; ele sunt, de altfel, definite clasic drept “frici angoasante”.
7. Nevroza de angoasa poate fi inteleasa, in ceea ce o priveste, in relatie cu patima tristetii, dar si, mai ales, cu aceea a fricii.
8. Psihoza melancolica poate fi, intr-o anumita masura, raportata la acedie, pe de o parte, si la tristete, pe de alta, mai ales sub forma ei extrema de “disperare”.
9. Relatia cea mai stransa si directa poate fi, fara nici o indoiala, stabilita intre diferitele forme de depresie si acedia si tristetea din nosologia patristica. Aceasta relatie n-a intarziat, de altfel, sa atraga atentia anumitor psihiatri, si mai multe studii i-au fost recent consacrate. Ne intemeiem pe importanta ei pentru a aminti esentialul analizelor pe care le-am consacrat acestor doua patimi, limitandu-ne, totusi, la dimensiunea si efectele lor psihice.
Tristetea. Nosologie
Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita, dincolo de ceea ce insusi acest cuvant poate indica, din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita”, ingreunare, depresie, insotite, cel mai adesea, de anxietate sau chiar de angoasa.
Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e intotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau/si a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau/si de furie. “Tristetea, explica Evagrie, survine uneori prin frustrarea dorintelor, uneori, de asemenea, ea este consecinta furiei.” Dar ea poate fi produsa in suflet si de o actiune directa a demonilor sau poate, de asemenea, sa se nasca acolo fara un motiv aparent.
Sa examinam in detaliu aceste etiologii diferite.
Prima, cauza: frustrarea in dorinte
“Tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti”, remarca Evagrie.Sfantul Ioan Casian noteaza, la fel, ca tristetea “provine uneori din faptul ca ne vedem dezamagiti intr-o speranta pe care o aveam” si ca una din principalele ei varietati “urmeaza unei dorinte impiedicate”. In vreme ce “o dorinta e legata de orice patima”, fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristetea; “cel care iubeste lumea va fi de multe ori intristat”, mai spune Evagrie. Placerea fiind legata de dorinta, se mai poate spune, o data cu acelasi autor, ca “tristetea e frustrarea de o placere (steresis edones) prezenta sau asteptata”. Sfantul Maxim” si Sfantul Thalassie ii dau aceeasi definitie. Subliniind ca placerea simturilor e inevitabil urmata de durere – aceasta din urma fiind mai adesea psihica decat fizica, luand, altfel spus, forma tristetii – , Sfantul Maxim afirma ca tristetea “este incheierea placerii simturilor”. Ca rezultat al frustrarii de o dorinta trupeasca (in sensul larg al acestui termen) si de placerea care se leaga de ea, tristetea releva un atasament de bunurile sensibile al celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi. Iata de ce Evagrie subliniaza ca ea e legata de toate patimile, in masura in care ele implica dorinta excesiva, si spune: “E imposibil sa respingem acest dusman daca avem un atasament patimas pentru cutare sau cutare din bunurile pamantesti”.” Sfanta Dorotheea din Gaza spune, in acelasi sens: “Cine nu dispretuieste toate lucrurile materiale /…/ nu poate /…/ sa se elibereze de tristete.” SiSfantul Ioan Scararul remarca: “Omul care a ajuns pana la a detesta lumea a scapat de tristete. Dar cel care e legat de orice apartine celor vazute n-a fost inca eliberat de tristete. Caci cum sa nu te intristezi daca esti lipsit de ceea ce iubesti?” Acelasi remarca: “Daca o persoana crede ca n-are nici un fel de atasament pentru ceva si simte totusi tristete in inima ei atunci cand se gaseste lipsita de el, nu exista nici o iluzie mai perfecta, nici mai sigura ca a lui.”
Asa vedem adesea tristetea provocata de pierderea unui bun sensibil, de o paguba oarecare suferita in acelasi plan. Atasamentul patimas al omului fata de viata lui pamanteasca si fata de ceea ce comporta ea intru satisfacerea patimilor sale poate, de asemenea, sa faca sa se nasca tristetea la incercarea sau la gandul a tot ce o poate pune in pericol: boala, toate suferintele la care se gaseste expus, moartea. Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.
Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie in aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata in mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta). Sa mai notam ca tristetea poate sa nu fie provocata de frustrarea de o dorinta speciala, indreptata asupra unui obiect bine-determinat: ea poate fi legata de o lipsa de satisfactie generala, de un sentiment de frustrare globala, indreptat asupra intregii existente si aratand ca dorintele profunde si fundamentale ale persoanei (carora aceasta nu le cunoaste intotdeauna cu claritate adevarata semnificatie) nu sunt satisfacute.
A doua cauza: mania
“Tristetea, arata Evagrie, provine din gandurile de manie”; de fapt, explica el, “mania este o dorinta de razbunare, si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea”. Sfantul Maxim spune, in acelasi sens: “Tristetea si ranchiuna merg mana-n mana. Daca, deci, sufletul incearca tristete atunci cand isi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca ii poarta ranchiuna”. Sfantul Ioan Casian afirma si el, fara a aduce precizari: “Tristetea provine uneori din faptul ca suntem maniosi”; un fel de tristete “urmeaza maniei care se stinge”, mai noteaza el.
Tristetea poate fi in relatie cu alte sentimente decat acela de ranchiuna: ea rezulta adesea din sentimentul ca mania a fost excesiva sau disproportionata in raport-cu ceea ce a motivat-o, sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.
Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare: “Cand suntem jigniti sau cand credem ca suntem jigniti, devenim tristi”, constataSfantul Ioan Damaschin.
In aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca. de altfel, mania careia-i urmeaza. Ea pune in evidenta o reactie a eului frustrat in dorinta lui de afirmare de sine (in asta, aceasta a doua etiologie se alatura celei dintai) si redus la mai putin decat se socoteste. Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mania, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de inaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni. Tristetea se releva atunci a fi expresia sentimentului de esec sau de neputinta pe care il incearca eul in aceasta tentativa de reabilitare de sine.
Tristetea fara motiv
“Se intampla, noteaza Sfantul Ioan Casian, sa fim cuprinsi de o angoasa subita si fara cauza; ne simtim coplesiti de o tristete pentru care nu exista nici un fel de motiv.” Acelasi sfant spune, in alt parte, ca nu exista decat doua feluri de tristete: una cuprinde toate formele pe care le-am studiat mai inainte, “cealalta provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv”. Atunci, limita dintre acest fel de tristete si patima acediei pe care o vom examina ulterior devine mai putin precisa.
Actiunea demonica
Demonii joaca un rol important in nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete, si in mod cu totul special a celei pe care am prezentat-o in ultimul rand. Daca aceasta din urma e asa-zis fara motiv, e pentru ca n-are o legatura directa cu o actiune precisa a persoanei pe care o afecteaza, ca nu este, asemeni celor precedente, fructul nesatisfacerii unei dorinte sau cel al unei iesiri de manie, iar nu pentru ca n-ar avea absolut nici o cauza. Sfintii Parinti recunosc, de fapt, ca ea e cel mai adesea produsa de o interventie diabolica. Sfantul Ioan Casian remarca, astfel, ca “uneori, fara nici o cauza aparenta care sa ne provoace aceasta prabusire, rautatea dusmanului ne copleseste dintr-o data”. Sfantul Ioan Gura de Aur, analizand starea prietenului sau Stagir, care suferea de o tristete adanca, subliniaza si el, in mai multe randuri, rolul influentei demonice. El ii scrie, printre altele: “Demonul iti invaluie sufletul cu aceste negre tristeti ca si cu un intuneric profund, si se straduieste sa-ti fure gandurile care te-ar putea linisti impotriva ta. Dar gasindu-ti atunci sufletul singur, il copleseste de lovituri si suferinte.”
Invazia unui sentiment de tristete in suflet este, de altfel, unul din efectele cele mai imediate ale actiunii diabolice. “Gandurile care vin de la demoni sunt in primul rand tulburi si amestecate cu tristete”, noteaza Sfantul Varsanufie. Si, viceversa, se poate spune ca orice stare de tristete in suflet este, in toate imprejurarile, semnul unei actiuni demonice. “Tot ce se face cu tulburare si tristete vine de la demoni”, mai spune marele scriitor clasic.
Desi unele evenimente exterioare pot naste si motiva tristetea, trebuie subliniat faptul ca in realitate nu in acestea isi are ea sursa: ele sunt pentru ea ocazia, iar nu cauza, care se gaseste numai in insusi sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o adopta fata de evenimentele exterioare, ca si fata de sine. El este, deci, responsabil de tristetea care-l afecteaza, iar circumstantele exterioare si insesi suferintele pe care le poate suferi n-ar putea sa-i serveasca temeinic drept scuze. “Bucuriile si tristetile noastre, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, vin mai putin din natura insasi a lucrurilor, cat din propriile noastre stari sufletesti. Daca acestea din urma sunt conduse cu intelepciune, vom avea intotdeauna in inima noastra un mare temei de multumire. Bolile trupului au mai degraba drept cauza vreo dezordine interioara decat o intemperie atmosferica sau vreo alta influenta exterioara; dar cu atat mai mult se intampla asta cu bolile sufletului. Caci daca acelea ale trupului sunt un apanaj al naturii noastre omenesti, celelalte nu depind decat de vointa noastra.”
Chiar atunci cand demonii sunt cei care genereaza sau intretin starile de tristete, ei nu pot s-o faca decat pentru ca gasesc in suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur ii poate spune lui Stagir: “Demonul nu e catusi de putin in tine autorul acestei intunecate tristeti, ci insasi aceasta tristete ii vine in ajutor demonului, si el iti sugereaza aceste ganduri rele.” Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decat sa profite de situatie pentru a creste patima.
Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Aceasta e una din manifestarile ei deosebit de grave. “O prea mare tristete e periculoasa, evidentiaza Sfantul Ioan Gura de Aur, pana-ntr-atat de periculoasa incat poate cauza moartea.”
Diavolul joaca un rol deosebit de important in nasterea disperarii si poate provoca in suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. “Demonul, spune Sfantul Ioan Gura de-Aur, n-are in mainile lui arme mai redutabile decat disperarea; astfel, ii facem mai putina placere pacatuind decat disperand.” Intr-adevar, in aceasta stare omul isi pierde speranta in Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El. Prin aceasta, el lasa camp liber de actiune diavolului, se da legat fedeles in puterea lui si se sorteste mortii spirituale. “Intristarea lumii aduce moarte”, ne invata Sfantul Apostol Pavel (II Corinteni 7. 10). Sub efectul disperarii (si, uneori, chiar al simplei tristeti), adesea omul e impins sa se consacre patimilor distrugatoare, crezand ca ele ar putea aduce alinare starii sale, crutandu-l macar de constiinta acesteia. Astfel, Sfantul Apostol constata: “Din pricina impietririi inimii lor, acestia petrec in nesimtire si s-au dat pe sine desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei” (Efeseni 4. 19). Sfantul Grigore cel Mare noteaza, la randul sau ca din tristete “decurge ratacirea sufletului catre lucrurile oprite”.
Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa indemne omul la a-si darui mortii trupul: impingandu-l sa nu mai astepte nimic de la viata, ea imprima sufletului sau idei de sinucidere si il incita sa le puna in practica. Sfantul Ioan Gura de Aur, pentru a explica acest fapt, retine posibilitatea unei interventii diabolice, dar afirma ca, in orice caz, ea nu este singura implicata, vrand sa insiste si aici asupra responsabilitatii omului insusi: “Aceste ganduri funeste, ii scrie el lui Stagir, nu vin doar de la demon, iar melancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, aceasta intunecata tristete le provoaca cu mult mai mult decat duhul rau, si poate ca ea le este cauza unica. E intr-adevar sigur ca unii, in afara acestei obsesii diabolice, resimt aceasta manie a sinuciderii ca urmare a unor suferinte violente.” “O profunda tristete, mai spune el, chiar fara ajutorul diavolului da nastere celor mai mari suferinte. /…/ Sub apasarea unei descurajari intunecate, nefericitii impletesc un lat, se strapung cu un pumnal, se arunca in apa, recurg la orice alt fel de moarte violenta. Chiar cei in care se releveaza actiunea duhului rau trebuie sa-l acuze mai putin pe acesta de pierzania lor decat tirania si lipsa de masura a tristetilor lor”.
Tristetea, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului a carei importanta e mare, iar efectele – puternice. A fortiori se intampla cu disperarea. “Mare e imparatia tristetii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur: e o boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau.”
Sfintii Parinti prezinta adesea aceasta patima drept o forma de nebunie, stare care se manifesta intr-un mod deosebit de clar in disperare. Sfanta Singlitichia, invocand “tristetea care vine de la dusman”, spune cum ca ea este “plina de nebunie”. Si Sfantul Ioan Casian evidentiaza ca “daca o lasam sa puna stapanire incetul cu incetul pe sufletul nostru, dupa voia diferitelor imprejurari, atunci ea ne zdruncina si ne deprima (labefactat et deprimit) sufletul”; “o data adus /cel pe care-l afecteaza/ in starea de a fi incapabil sa ia o hotarare salvatoare si lipsit de pacea inimii, ea face din el un nebun /…/ pe care-l doboara si-l scufunda sub o disperare apasatoare”.
Efectele patologice ale tristetii sunt importante si de temut. “Tristetea i-a pierdut pe multi”, constata Ecclesiastul (30, 21). Sfantul Ioan Gura de Aur nu ezita sa spuna: “O tristete profunda, ne este cu mult mai vatamatoare decat, toate atacurile duhului rau.”
In afara de faptul ca ea da nastere, aproape inevitabil, disperarii si gravelor ei consecinte, daca e lasata sa se dezvolte, aceasta patima produce, de la primele manifestari, atitudini patimase cum ar fi supararea, rautatea, pizma, amaraciunea, ranchiuna (pe care am vazut-o generand tristetea, dar pe care aceasta din urma o sporeste in schimb), nerabdarea. Prin aceasta, ea perturba in mod grav relatiile omului cu aproapele sau.
Sa mai notam ca, asemeni tuturor celorlalte patimi, tristetea umple sufletul de obscuritate, acoperind in primul rand spiritul de tenebre, intunecand inteligenta si reducandu-i considerabil facultatea de discernamant. Unul din efectele ei specifice este sa ingreuneze sufletul. Ea produce, de altfel, in intreaga fiinta omeneasca o stare de astenie si de slabiciune, il face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav in planul spiritual, unde il priveaza pe om de orice dinamism, ii contracareaza eforturile ascetice, “pustieste rugaciunea”, in special atunci cand ea urmeaza unei greseli.
Acedia. Nosologie
Acedia (akedia) e vecina tristetii, in asa masura incat traditia ascetica, al carei inspirator in Occident este Sfantul Grigore cel Mare, reuneste aceste doua patimi intr-una singura. Traditia ascetica rasariteana le distinge, totusi.
Termenul grecesc de akedia e reluat in latina sub forma acedia si in franceza sub aceea de “acedie”: e intr-adevar dificil sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si completa; cuvintele “lenevie” sau “plictiseala”, prin care e redat adesea, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care el o desemneaza.
Acedia corespunde cu siguranta unei anumite stari de lenevie si unei stari de plictiseala, dar si de dezgust, de aversiune, de oboseala si, de asemenea, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lancezeala, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare a timpului, ca si a sufletului, acedia putand chiar sa-l impinga pe om la somn fara sa fie obosit cu adevarat”. Exista in acedie o insatisfactie vaga si generala. Omul, in momentul in care se afla sub imperiul acestei patimi, nu mai are pofta de nimic, gaseste orice lucru fad si insipid, nu mai asteapta nimic de la nimeni.
Acedia il face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Facultatile lui devin inconstante; spiritul lui, incapabil sa se fixeze, trece de la un obiect la altul. Mai ales cand e singur, nu mai suporta sa ramana in locul in care se gaseste: patima il impinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga intr-un loc sau in diferite altele. Se porneste uneori sa rataceasca si sa vagabondeze”. In general, el cauta cu orice pret contactele cu semenii”. Aceste contacte nu sunt in mod obiectiv indispensabile, ci, dus de patima, el simte nevoia lor si-si gaseste “bune” pretexte pentru a le justifica. El stabileste si intretine astfel relatii adesea inutile, pe care le alimenteaza prin discursuri vane sau manifesta in general o curiozitate desarta”.
Se poate intampla ca acedia sa-i inspire celui pe care-l afecteaza o aversiune intensa si permanenta pentru locul in care se afla, sa-i dea motive pentru a fi nemultumit de el, sa-l faca sa creada ca i-ar fi mai bine in alta parte. “El este atunci determinat sa doreasca alte locuri, unde va putea sa gaseasca mai usor ceea ce ii trebuie”. Acedia poate, de asemenea, sa-l impinga sa scape de activitatile sale – mai ales de munca lui, pe care ea o face lipsita de satisfactii – , si ea il indeamna atunci sa caute altele, facandu-l sa creada ca acestea vor fi mai interesante si il vor face mai fericit…
Toate aceste stari care se leaga de acedie sunt insotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, in afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.
E caracteristic pentru cei care se daruiesc vietii spirituale faptul ca demonul acediei provoaca: el cauta sa-i intoarca de pe caile Duhului, sa impiedice in multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si in special sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice de care ea are nevoie, sa intrerupa tacerea si imobilitatea care o favorizeaza. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta drept “o slabire a sufletului, o delasare a spiritului, neglijarea ascezei”. Ea il face pe omul inzestrat cu forta spirituala “moale si lipsit de curaj pentru toate activitatile pe care le are de facut acasa la el. Il impiedica sa ramana acolo si sa-si dea osteneala”. Sub influenta acestei patimi, spiritul lui “devine trandav si incapabil de orice activitate spirituala” si incearca, in mod ciudat, mari dificultati in a se ruga; el devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu”, inceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pana la a dispretui bunurile duhovnicesti.
Daca e adevarat ca acedia ii afecteaza in mod cu totul special pe cei care se straduiesc sa se supuna unei discipline spirituale regulate, care-si reduc, din acest motiv, la strictul necesar activitatile exterioare si deplasarile, si cauta, cat mai mult posibil, tacerea si singuratatea, daca e adevarat, de asemenea, ca, cu cat se ordoneaza spiritual si se izoleaza pentru a se consacra in tacere rugaciunii care-l leaga de Dumnezeu, omul este mai lovit de aceasta patima deosebit de temuta de eremiti, aceasta nu-i lasa, totusi, in pace pe cei care traiesc in afara oricarei discipline sau chiar a oricarei activitati duhovnicesti. Ea se leaga de ei sub alte forme, dupa cum evidentiaza Sfantul Isac Sirul: “cei care-si duc viata in muncile trupului sunt loviti de o alta acedie, care e la vedere pentru ochii tuturor”. Aceasta acedie ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de dezgust, de plictiseala, de oboseala fata de ei insisi, de existenta, de anturajul lor, de locul unde-si au resedinta, de munca lor sau chiar de orice activitate, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv, de o anxietate generalizata sau de o angoasa periodica sau continua. in general, ei sufera, legat de aceasta, de o stare de apatie, de o toropeala psihica si fizica, de o oboseala generala si constanta, resimtita fara motiv special, de o somnolenta periodica sau permanenta a sufletului si a trupului. Adesea, in paralel si pentru a indeparta intr-un fel aceste stari nenorocite, acedia ii impinge la numeroase activitati si deplasari deloc indispensabile, la relatii lipsite de utilitate si la toate cele prin care li se pare ca pot sa scape de angoasa si de plictiseala, sa fuga de singuratate si sa-si compenseze insatisfactia pe care o resimt, in vreme ce vor si cred adesea ca in acest fel se satisfac si se regasesc, in realitate ei nu fac decat sa se indeparteze de sine si de datoria lor duhovniceasca, de natura si de destinul lor adevarat, si. chiar prin aceasta, de orice satisfactie deplina si completa.
La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei, patimi isi ating maximul de intensitate in preajma amiezii. “Mai ales in junii celei de-a sasea ore, scrie Sfantul Ioan Casian, /acest dusman/ ii tulbura /pe singuratici/, atatand la ore fixe, asemeni unei febre care revine periodic, sufletul lor bolnav de fierbintelile pe care ea le aprinde. Unii dintre Cei Vechi spun ca e vorba aici de “demonul de amiaza” de care vorbeste Psalmul 90.” Dintre Cei Vechi, trebuie citat Evagrie, care afirma: “Demonul acediei, care se mai cheama “demonul de amiaza”, il ataca pe calugar catre cea de-a patra ora si ii hartuieste sufletul pana la cea de-a opta ora.”
Ceea ce distinge in mod esential acedia de tristete este faptul ca nimic precis n-o motiveaza, ca duhul e tulburat fara motiv”, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian. Dar faptul ca nu are motiv nu inseamna ca ea nu are cauza. Etiologia demonica, dupa cum o indica observatiile precedente, este preponderenta. Ea presupune totusi, pentru a putea actiona, un teren favorabil. Faptul de a fi atasat placerii si de a fi sub influenta tristetii constituie pentru ea o forma careia Sfantul Talasie ii subliniaza importanta. “Acedia este nepasarea sufletului. Este nepasator sufletul care e bolnav de patima placerii”, mai noteaza el. Sfantul Macarie, in ceea ce-l priveste, incrimineaza lipsa de credinta. Iar Sfantul Isaac remarca faptul ca, la omul dotat cu insusiri duhovnicesti, “acedia vine din neatentia inteligentei”.
Descrierea de mai inainte a tulburarilor care caracterizeaza acedia ne permite sa intelegem ca Sfintii Parinti o considera drept o boala a sufletului. Numeroasele ei efecte patologice nu fac decat sa confirme acest mod de a o clasifica.
Cel mai important dintre aceste efecte este o intunecare generalizata a sufletului: acedia intuneca mintea (nous) si o opacizeaza, si scufunda in bezna sufletul in intregul lui. Sufletul devine atunci incapabil sa inteleaga adevarurile esentiale. “Sufletul care a fost ranit de aceasta suferinta e intr-adevar amortit in privinta oricarei contemplari a virtutilor si a oricarei viziuni a intelesurilor duhovnicesti”, constata Sfantul Ioan Casian. Consecinta cea mai grava este ca omul se afla, prin aceasta patima, intors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.
Sfintii Parinti mai constata ca acedia, care constituie o lancezeala a sufletului si o delasare a duhului, genereaza golul in suflet, il conduce pe om la o nepasare generalizata, il face lipsit de vlaga, imbinata cu tristetea, ea o sporeste, si poate atunci sa ajunga cu usurinta la disperare. Ea are drept alta consecinta cunoscuta faptul de a irita. Tot de la ea, spune Sfantul Isaac, “vine spiritul de ratacire, care este sursa a mii de tentatii”.
Spre deosebire de alte patimi principale, acedia nu genereaza nici o patima particulara, din motivul ca ea le produce aproape pe toate. Evagrie explica: “Fenomenul psihic al acediei nu e urmat de nici un alt fenomen psihic, mai intai pentru ca dainuie, apoi pentru ca el contine aproape toate fenomenele psihice.” La fel. Sfantul Maxim spune ca acedia “pune in miscare aproape toate patimile”. Sfantul Varsanufie arata, intr-un mod mai general, ca “duhul acediei genereaza orice rau”. Sfantul Ioan Scararul noteaza, in consecinta, ca “acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strange din toate partile”, iar Sfantul Simion concluzioneaza in acelasi fel ca ea “este moartea sufletului si a spiritului”. Si adauga: “Daca Dumnezeu i-ar ingadui /acestui demon/ sa-si foloseasca intreaga forta impotriva noastra, fara indoiala ca nici un ascet n-ar fi mantuit.”
Astfel, in fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, “cea mai grava dintre cele opt”, ca “nu exista patima mai rea decat ea”. Sfantul Isaac ajunge pana la a spune ca ea face sufletul “sa incerce iadul”.
Terapeutica tristetii si acediei preconizata de Sfintii Parinti este, in esenta ei, o terapeutica spirituala. Sa ne amintim diferitele ei componente.
Terapeutica tristetii
Terapeutica tristetii, mai mult decat a oricarei alte patimi, presupune constiinta faptului de a fi bolnav si vointa de vindecare. Caci nu rareori se intampla, dupa cum remarca, de exemplu, Sfantul Ioan Gura de Aur, ca bolnavul sa se complaca in aceasta boala, sa traga din ea “folosul secundar” al unei anumite placeri morbide si sa se abandoneze, deci, in mod pasiv starii sale, uneori chiar fara sa-si dea seama ca a cazut prada unei patimi deosebit de grave prin efectele ei nefaste asupra vietii spirituale in totalitatea ei. Astfel, Sfantul Ioan Casian, dupa ce aminteste aceste efecte vatamatoare, scrie: “Daca vrem sa ducem lupta spirituala dupa reguli, trebuie sa vindecam aceasta boala cu tot atata precautie ca si pe cele precedente”, iar Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra necesitatii /pentru bolnav/ “de a voi si dori sa se vindece”, si remarca faptul ca “e foarte folositor, pentru a risipi tristetea, sa se chinuie intens din cauza ei”.
In partea consacrata nosologiei, am vazut ca tristetea poate avea diferite cauze. Fiecarui caz i se potriveste o terapeutica specifica.
a) Prima cauza posibila a tristetii este frustrarea de o placere prezenta sau asteptata si, deci, in mod fundamental, pierderea unui bun sensibil, frustrarea de o dorinta trupeasca sau dezamagirea intr-o speranta trupeasca. In cazul unei asemenea etiologii, terapeutica tristetii implica in mod esential renuntarea la dorintele si placerile “trupesti”, si, in legatura cu asta, detasarea in privinta tuturor “bunurilor” sensibile, mergandu-se pana la dispretuirea acestora. Sfantul Maxim remarca: “Cel care scapa de toate poftele nemasurate ale lumii devine inaccesibil intregii tristeti a lumii”, iar mai departe sfatuieste: “impotriva /…/ tristetii, dispretuieste /…/ lucrurile materiale.” Sfantul Ioan Scararul constata, in aceeasi ordine de idei: “Omul care ajuns sa deteste lumea a scapat de tristete, dar cel care e atasat de orice tine de vizibil nu este inca eliberat de tristete. Caci cum sa nu te intristezi daca esti privat de ceea ce iubesti?” Iar Evagrie noteaza: “Cel care fuge de toate placerile lumii reprezinta o citadela inaccesibila demonului tristetii. Tristetea, de fapt, este frustrarea de o placere, prezenta sau asteptata, si e imposibil de respins acest dusman daca avem un atasament patimas pentru cutare sau cutare din bunurile pamantesti; caci acesta isi intinde plasa si produce tristetea acolo unde vede ca se indreapta cu precizie inclinatia noastra.” Orice patima avand drept fundament o dorinta trupeasca aflata in cautarea unei placeri a simturilor, e evident ca terapeutica tristetii e legata de terapeutica celorlalte patimi. Evagrie explica: “Tristetea survine atunci cand nu obtii ceea ce doresti trupeste; or, de orice patima e legata o dorinta: cel care a invins patimile nu va fi dominat de tristete /…/. Cel care domina patimile domina tristetea, insa cel care e invins de placere nu va scapa de legaturile sale. Cel care iubeste lumea va fi deseori intristat /…/. Dar cel care dispretuieste placerile lumii nu va fi tulburat de gandurile tristetii.”
Omul supus carnii e avid nu numai de bunuri materiale, ci si de onoruri si glorie omeneasca, si am retinut, studiind patima tristetii, legatura stransa pe care aceasta o intretine cu patima cenodoxiei, dezamagirea in cautarea onorurilor si gloriei in aceasta lume fiind o cauza frecventa de tristete atat pentru cei care le poseda deja, dar doresc glorie si onoruri mai mari, cat si pentru cei care aspira sa iasa din obscuritate. In acest caz, terapeutica tristetii implica dispretuirea acestei glorii si acestor onoruri mondene, sau, mai bine, o totala indiferenta in privinta lor, fie ca beneficiem, fie ca suntem lipsiti de ele: “impotriva tristetii, dispretuieste gloria /si/ obscuritatea”, sfatuieste Sfantul Maxim. O a doua cauza esentiala de tristete este mania, fie ca este urmarea acesteia, fie ca este consecinta unei ofense suferite, luand adesea forma ranchiunei.
Sfintii Parinti subliniaza ca originea tristetii nu se afla in cei impotriva carora ne-am maniat si fata de care simtim ranchiuna, nici in cei care ne-au ofensat, ci in noi insine. A pune capat, cu aceasta ocazie, oricarei relatii cu persoanele la care ne referim n-ar putea, prin urmare, sa constituie o terapeutica adecvata. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: “Dumnezeu, creatorul a toate, stiind mai bine decat oricine cum sa-si vindece fapturile si ca nu in lucruri, ci in noi insine salasluiesc radacina si cauza pacatelor noastre, nu ne-a poruncit sa abandonam frecventarea fratilor nostri, nici sa-i evitam pe cei pe care-i socotim lezati de noi sau pe cei de care ne credem ofensati.” Frecventarea seamanului, in acest caz, permite, dimpotriva, o vindecare mai rapida decat singuratatea, in masura in care constituie, pentru om, o incercare care-l confrunta in mod direct cu dificultatile care se gasesc la originea tristetii pe care o simte, si ii permite, astfel, sa le rezolve mai usor si mai repede. Riscul, altminteri, ar fi ca aceste dificultati sa devina mai mult sau mai putin inconstiente, ramanand mereu active si mentinand omul cufundat in tristete; pe de alta parte, se stie ca amintirea jignirilor, resentimentul, ranchiuna si, in general, toate consecintele maniei au tendinta nu sa se stinga de la sine, ci, dimpotriva, sa se dezvolte intr-ascuns, sa se intareasca sub influenta imaginatiei, sa se raspandeasca asemeni unui venin si sa otraveasca, incetul cu incetul, sufletul in intregul sau. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie ca tristetea face parte dintre acele cateva patimi care, “vindecate de meditatia inimii si de o vigilenta prelungita, sunt, de asemenea, vindecate prin frecventarea fratilor si prin provocarea constanta a acestora: cu cat aceste tulburari sunt manifestate si ni se reproseaza, cu atat mai repede reusim sa ne vindecam de ele”. El noteaza, de asemenea, in alta parte, ca, pentru aceste patimi, “societatea nu vatama; dimpotriva, ea ofera cele mai mari avantaje celui care doreste cu adevarat sa si le indrepte. Ele se dezvaluie la frecventarea oamenilor; si prin insusi faptul ca se manifesta mai frecvent in mijlocul ocaziilor, permit, de asemenea, o vindecare mai rapida”.
In aceasta perspectiva recomanda Sfintii Parinti nu numai sa nu-i purtam pica ofensatorului, ci si sa-l consideram drept un binefacator, drept un medic care lucreaza la vindecarea sufletului, si sa-i aducem multumire. Daca unul din fratii tai “te jigneste sau te mahneste in alt mod, recomanda un Clasic, roaga-te pentru el, dupa cum au spus Sfintii Parinti, cu gandul ca el iti procura mari binefaceri si ca este un medic care vindeca in tine dragostea pentru placere”. Un altul da sfat: “Daca cineva pastreaza amintirea cuiva care l-a mahnit, lezat sau insultat, trebuie sa-si aminteasca de el ca de un medic trimis de Hristos si sa-l considere drept un binefacator. Caci, daca, in aceste imprejurari, te mahnesti, e pentru ca sufletul tau e bolnav. De fapt, daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie, deci, sa-i multumesti acelui frate pentru ca datorita lui iti cunosti boala, sa te rogi pentru el si sa primesti ceea ce vine de la el drept leacuri care-ti sunt trimise de Domnul. Daca, dimpotriva, esti suparat pe el, e ca si cum i-ai spune lui Iisus: “Nu vreau sa-Ti primesc leacurile.”
In orice imprejurare, se cuvine sa-l iertam pe ofensator, sa abandonam orice ranchiuna fata de el si sa dam, in privinta lui, dovada de bunavointa si bunatate. “Tristetea si ranchiuna merg mana-n mana”, explica Sfantul Maxim. “Daca, deci, sufletul incearca tristete atunci cand isi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca ii poarta ranchiuna”. “Simti ranchiuna impotriva cuiva? Roaga-te pentru el, si vei sfarama avantul patimii, rugaciunea purificand de orice amaraciune amintirea raului pe care ti l-a facut acel om. Apoi, ajuns la mila si bunavointa pentru aproape, vei elimina din sufletul tau orice urma a patimii.”
Mai degraba decat sa-si acuze ofensatorul cel care a fost jignit trebuie sa se acuze pe sine, fie ca se recunoaste demn de jignire datorita starii lui de pacat, fie ca recunoaste ca a provocat-o printr-un cuvant, o atitudine sau un gest deplasat fata de celalalt. Astfel, Sfantul Dorotei din Gaza arata ca “daca ne analizam cu frica de Dumnezeu si ne scrutam cu grija constiinta, ne vom descoperi oricum raspunzatori”. In toate cazurile, explica el, “cauza suferintei /pe care o simtim ca urmare a unei jigniri/, daca o cautam cu grija, este intotdeauna faptul de a nu ne acuza pe noi insine. De aici vine faptul ca avem aceasta mare tristete si ca nu ne gasim niciodata linistea. Nu trebuie sa fim uimiti daca toti sfintii spun ca nu exista nici o alta cale decat aceasta /…/. Daca nu urmam aceasta cale, nu vom inceta niciodata sa provocam suferinta si sa suferim noi insine, lucrand astfel in zadar. Dimpotriva, de ce bucurie, de ce liniste are parte pretutindeni unde merge cel care se acuza pe sine, dupa cum a spus Avva Poemen! Daca are parte de un necaz, de o jignire sau de o suparare oarecare, el se considera a priori demn de ele, si nu e niciodata tulburat. Exista vreo stare care sa fie mai ferita de griji?”
c) Am vazut ca, alaturi de formele de tristete carora e posibil sa le determinam cu precizie cauza, exista o tristete “nemotivata”, care poate aparea in suflet fara motiv si care este, in majoritatea cazurilor, suscitata de o interventie demonica mai directa decat in celelalte. Nu este posibil, in acest caz, sa imaginam un leac specific, si o terapeutica cu caracter general se cuvine pusa in practica, aceeasi, de altfel, care completeaza terapeuticile definite pentru formele de tristete luate in consideratie mai inainte.
E important ca omul, sub influenta tristetii, sa nu se refugieze in sine, fapt ce ar favoriza dezvoltarea acestei boli, ci sa-si dezvaluie starea si sa-si manifeste gandurile in fata unor oameni inzestrati cu puteri spirituale si sa se intretina cu ei. El va putea astfel sa fie eliberat de aceste ganduri si sa inteleaga cuvintele consolatoare care vor constitui pentru el un ajutor de neinlocuit. Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza, astfel, valoarea terapeutica a discursului spiritual pentru cei care sufera de tristete: “Atata vreme cat aceasta rana a tristetii nu va fi complet inchisa, ii voi aplica leacul consolarii. Daca, intr-adevar, medicii trateaza plagile trupului pana cand orice durere inceteaza, n-ar trebui oare sa actionam in acelasi fel in privinta bolilor sufletului? Plaga sufletelor voastre este tristetea, si trebuie sa turnam fara incetare asupra ei apa binefacatoare a cuvintelor dulci. Da, ele domolesc framantarea sufletului mai bine decat potoleste o apa calduta ranile carnii. Medicii au nevoie de un burete, noi aplicam leacul cu limba: n-avem nevoie de foc, ca medicii, pentru a incalzi apa; harul Sfantului Duh ne incalzeste vorba. Si astazi, cautam sa va consolam. Daca n-am face-o, unde ati gasi usurare pentru suferintele voastre”.
Omul mai poate gasi ajutorul si consolarea de care are nevoie in lectura si meditatia asupra pasajelor potrivite din Sfintele Scripturi, care constituie un leac cu atat mai eficient cu cat e insotit de rugaciune. Rugaciunea, sub toate formele ei, constituie, intr-adevar, principalul leac pentru tristete, oricare ar fi originea acesteia. “Rugaciunea e antidotul tristetii si descurajarii”, arata Sfantul Nil.
Daca psalmodierea se releva drept un tip de rugaciune deosebit de eficace impotriva tristetii care vine direct de la demoni, rugaciunea inimii, practicata cu vigilenta si atentie, apare drept leacul prin excelenta al tuturor formelor de tristete. Sfantul Ioan Casian, care noteaza ca tristetea face parte din acele patimi care sunt “vindecate prin meditatia inimii si printr-o vigilenta prelungita”, precizeaza, mai departe: “Iata cum vom putea indeparta de noi aceasta patima funesta: mentinandu-ne /…/ fara incetare spiritul ocupat cu meditatia spirituala, in acest fel, intr-adevar, vom putea invinge toate felurile de tristete, fie ca aceasta din urma provine din manie, din pierderea unui castig, dintr-o stricaciune pe care am suferit-o, dintr-o jignire care ni s-a adus sau pe care o credem fara nici un motiv rational, sau care ne antreneaza intr-o disperare mortala.”
Terapeutica acediei
Am vazut, descriind patima acediei, ca ea are drept particularitate faptul ca afecteaza toate facultatile sufletului si pune in miscare aproape toate patimile. “Acedia /…/ este o
moarte care /il/ strange /pe om/ din toate partile”, noteaza Sfantul Ioan Scararul. Aceasta particularitate necesita o terapeutica multiforma, dupa cum subliniaza Sfantul Ioan Casian: cel “care vrea sa duca lupta perfectiunii dupa toate regulile trebuie /…/ sa combata pe toate fronturile acest spirit pernicios al acediei”. Terapeutica presupune ca boala sa fi fost data la lumina si sa fi fost reperata ca atare, caci aceasta patima are drept caracteristica faptul de a fi nemotivata si de a fi adesea, in consecinta, inconstienta sau incomprehensibila, aceasta cu atat mai mult cu cat unul din principalele ei efecte este de a orbi spiritul si de a intuneca sufletul in intregul lui. Iata de ce Sfantul Ioan Casian mai scrie ca acela care vrea sa lupte cum trebuie “e nevoit sa se grabeasca sa extirpe aceasta boala din tainita sufletului sau”. Si Avva Poemen noteaza, la randul sau, ca “daca omul o ia drept ceea ce este, obtine linistea”.
Boala caracterizandu-se, pe de o parte, mai ales la singuratic, prin nevoia de a-si parasi chilia, de a se deplasa, de a intra in contact cu aproapele, e vorba, in primul rand, de a recunoaste ca justificarile acestei nevoi pe care omul si-o imagineaza atunci nu sunt decat pretexte vane dictate de patima insasi. Asta nu va fi de ajutor la a nu ceda acestei nevoi. Sfintii Parinti recomanda intr-adevar, in mod unanim, atunci cand patima se prezinta sub aceasta forma, lupta pentru a-i rezista, /cel bolnav/ straduindu-se mai intai de toate sa nu paraseasca locul in care se gaseste sub nici un pretext. “Nu trebuie, scrie Evagrie, sa parasim celula la ora tentatiilor, oricat de plauzibile ar fi pretextele pe care ni le faurim, ci trebuie sa ramanem asezati in interior, sa fim rabdatori si sa-i intampinam cu vitejie pe asaltatori, pe toti, dar mai ales pe demonul acediei /…/.” “Cand spiritul acediei te cuprinde, nu parasi casa si nu evita lupta /…/”, mai sfatuieste el. Sfantul Ioan Casian noteaza, la fel, ca omul trebuie sa lupte impotriva spiritului acediei in asa fel incat “sa nu se lase izgonit ca un fugar din incinta sihastriei sale sub nici un pretext, oricat de pios ar fi acesta”.
Atunci cand acedia se manifesta sub forma unei tendinte spre somnolenta, se cuvine, de asemenea, sa-i rezistam, straduindu-ne sa nu cedam toropelii sau somnului. In toate cazurile, remarca Sfantul Ioan Casian, “experienta dovedeste ca nu scapi tentatiei acediei fugind, ci trebuie s-o infrangi rezistandu-i”.
Sa cedezi acediei ar fi, in orice caz, o solutie gresita, care n-ar face decat sa intensifice boala. “Asaltat de viclesugurile dusmanului, bietul suflet impresurat de spiritul acediei /…/ e determinat fie sa cedeze somnului, fie sa paraseasca perimetrul chiliei si sa caute in vizita la un frate un leac pentru tentatia ei. Dar leacul pe care il foloseste acum il va face si mai bolnav ceva mai tarziu. Caci adversarul il va ataca inca si mai violent pe cel despre care stie ca are sa-i intoarca spatele imediat ce a fost angajata lupta si pe care-l vede sperand la salvare nu prin victorie sau prin lupta, ci prin fuga”, noteaza Sfantul Ioan Casian, care spune, in alta parte, acelasi lucru despre cei pe care-i ataca acedia: “Daca-si acorda libertatea de a iesi prea des, ei vor da nastere unui flagel si mai groaznic impotriva lor, chiar prin modul in care spera sa gaseasca un leac. Unii astfel de bolnavi isi imagineaza ca sting fierbintelile febrei band apa proaspata. Dar e evident ca prin aceasta se inteteste acel foc interior mai degraba decat se domoleste; aceasta usurare de o clipa va fi urmata de o durere inca si mai vie.”
Asa cum cauza acediei se afla in interiorul omului, iar nu in conditia lui de singuratic, tot asa si principiul vindecarii de aceasta boala consta in cercetarea relatiei omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele, impresia ca ar putea primi un ajutor de la ceilalti fiind, in majoritatea cazurilor, inselatoare. Sfantul Isac Sirul scrie, in aceasta privinta: “Sanatatea si vindecarea omului al carui suflet se intuneca ii vin din hesychiam. Acolo se gaseste consolarea sa. Nimeni nu primeste vreodata prin frecventarea oamenilor lumina consolarii, nici nu e vindecat vreodata prin relatiile pe care le intretine cu acestia. Acedia nu-l paraseste decat pentru a-l asalta ulterior cu mai multa violenta. Preafericit sa fie cel care rezista unor astfel de tentatii, ramanand in chilia sa.”
Sfintii Parinti admit, desigur, ca, in anumite cazuri, “e cu totul necesar sa intalnesti un om luminat care are experienta acestor lucruri, pentru a primi de la el lumina si forta”. Dar acest lucru nu poate exista decat ca exceptie”. Cu toate acestea, rezistenta la patima nu da niciodata un rezultat imediat. Victoria asupra acediei presupune, aproape intotdeauna, o lupta lunga si asidua. Astfel, terapeutica cere, inainte de toate, sa dai dovada de rabdare si de perseverenta. Virtutea rabdarii apare chiar drept unul din principalele leacuri pentru aceasta patima.
“Acedia e reprimata de rabdare” scrie Evagrie. Iar Sfantul Maxim subliniaza ca aceasta terapeutica ne-a fost daruita de Hristos insusi: “Acedia, care ataca toate puterile sufletului, pune in miscare deodata aproape toate patimile; si, de aceea, intre toate ea e de temut. Pretios e cuvantul Mantuitorului care-i opune leacul: «Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre» (Luca 21, 19).” Speranta apare drept un alt leac fundamental, care trebuie alaturat rabdarii. Un om “plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge inarmat cu aceasta arma”, arata Sfantul Ioan Scararul”. Iar Evagrie da sfat: “Atunci cand ne ciocnim de demonul acediei, /…/ semanand in noi bune sperante, sa rostim impreuna cu David aceasta incantatie: «Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu. ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu» (Psalmi 41. 6)”.” Speranta care trebuie pusa in aplicare nu este numai aceea de a fi intr-un timp mai lung sau mai scurt eliberat de patima si de a obtine linistea, ci si aceea a bunurilor viitoare care, arata Sfantul Ioan Scararul, constituie judecata acestei patimi si o “distruge complet”.
Un al treilea remediu esential sunt pocainta, jalea si regretul. Daca omul “isi aduce aminte de pacatele sale, Dumnezeu il ajuta in toate, si el nu sufera de acedie”, arata un Clasic. “Fie ca acest tiran sa fie inlantuit de amintirea pacatelor noastre” da sfat, la randul sau, Sfantul Ioan Scararul”, care mai spune: “Cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia.” Lacrimile care urmeaza pocaintei si jalei spirituale apar in chip evident drept un remediu inca si mai puternic. “Acedia e reprimata de lacrimi”, noteaza Evagrie, care mai scrie: “A varsa lacrimi e un mare remediu impotriva fantasmelor noptii, generate de acedie. Or, Profetul David aplica cu intelepciune aceste remediu patimilor sale, spunand: «Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu il voi uda» (Psalmul 6, 7).”
“Amintirea mortii” constituie un alt remediu important. Aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti in permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni in orice clipa. Acestei “amintiri a mortii” i se adauga sfatul formulat adesea de Sfintii Parinti, de “a trai in fiecare zi ca si cum ar fi ultima”, sfat care are mai putin in vedere sa pregateasca omul ca sa moara cum trebuie, cat sa-l ajute sa traiasca cum trebuie. “Amintirea mortii” are, intr-adevar, drept functie principala pe aceea de a-l ajuta pe om sa nu risipeasca timpul pretios pentru mantuire, “rascumparand vremea”, dupa cum spune Apostolul (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna in practica poruncile divine si sa se lase in grija Domnului. “Amintirea mortii” este deosebit de eficace in cazul acediei, in masura in care aceasta constituie o stare de nepasare, de letargie si de lenevie spirituala, il face pe om nepasator fata de mantuirea sa si il impinge la o activitate, la deplasari si la relatii trecatoare care constituie, din punct de vedere spiritual, o lipsa de atentie si o pierdere de timp. O apoftegma relateaza: “A fost intrebat unul din Cei Vechi: «De ce nu esti niciodata descurajat?», iar el a raspuns: «Pentru ca in fiecare zi ma astept sa mor».” Iar Sfantul Antonie cel Mare arata: “Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvantului Apostolului: «Mor in fiecare zi!» (I Corinteni 15, 31). Intr-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim in fiecare zi, nu vom pacatui. Iata ce trebuie inteles prin aceasta: in fiecare zi, la desteptare, sa ne gandim ca nu vom rezista pana seara si la fel, cand suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gandim ca nu ne vom mai trezi”.” Evagrie sfatuieste, in Antirhetka sa, sa opunem gandurilor de acedie aceste versete din Scripturi: “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului; asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau” (Psalmul 102, 15-16) si: “Zilele noastre pe pamant nu sunt decat o umbra” (Iov 8, 9); “Nu sunt oare zilele mele destul de putine?” (Iov 10, 20). Si el aminteste preceptele parintelui sau spiritual asupra acestui subiect: “Iata ce spunea prea sfantul si prea invatatul nostru maestru: Trebuie ca pustnicul sa ramana intotdeauna gata, ca si cum ar trebui sa moara in ziua urmatoare /…/. Aceasta, intr-adevar, spunea el, suprima gandurile de acedie si il face pe calugar mai sarguitor /…/.” Asta se justifica prin observatiile precedente, dar si prin faptul ca, dupa cum noteaza in alta parte Evagrie, demonul acediei “arata /omului/ cat de lunga e durata vietii”, incercand sa-i inspire prin aceasta delasare si dezgust in fata dificultatilor care apar, si mai ales in fata “ostenelilor ascezei”.
Frica de Dumnezeu constituie si ea un puternic antidot impotriva acestei patimi; “nimic nu este atat de eficace”, afirma chiar Sfantul Ioan Scararul. Printre remediile prescrise de Sfintii Parinti, mai trebuie citata munca manuala”. Ea poate, intr-adevar, sa-l ajute pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia si somnolenta, care sunt parti constitutive ale acestei patimi. Ea poate contribui la nasterea sau la pastrarea sarguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala, si pe care acedia cauta sa le rupa. Inainte de toate, ea se opune in mod direct leneviei, care este una din formele principale pe care o poata lua acedia, si care este o sursa de nenumarate suferinte. Sfantul Ioan Casian. referindu-se la invataturile Sfantului Apostol Pavel, prezinta pe larg munca manuala drept un remediu pentru acedie, pe care o infatiseaza mai ales sub aceasta ultima forma. “Preafericitul Apostol, scrie el, fie pentru ca vazuse ca aceasta boala care se naste din spiritul de acedie incepea deja sa se insinueze, fie pentru ca. prin revelatia Sfantului Duh. prevazuse ca ea avea sa se raspandeasca, se grabeste, ca un adevarat medic spiritual, s-o previna prin remediul salvator al preceptelor sale. intr-adevar, scriindu-le Tesalonicenilor, el domoleste, intai de toate, ca un medic foarte competent, slabiciunea bolnavilor sai prin terapeutica atragatoare si blanda a cuvantului sau. El incepe prin a vorbi de mila si le face elogii asupra acestui punct, pana acolo incat rana mortala, imblanzita de aceasta medicatie alinatoare, sa poata suporta mai usor remediile cele mai energice, iritarea suferintei fiind suprimata.” Dupa ce a subliniat astfel vecinatatea terapeutica a Apostolului. Sfantul Ioan Casian pune in evidenta preceptele care constituie remediile propuse: 1) “Si sa ravniti ca sa traiti in liniste” (I Tesaloniceni 4. 11). adica, comenteaza el, “ramaneti in chiliile voastre si nu va lasati tulburati de diferitele framantari /…/”; 2) “Sa faceti fiecare cele ale sale” (I Tesaloniceni 4. 11), adica “sa nu doriti sa cercetati cu curiozitate ce se face in lume, nici, spionand felul in care traiesc unii, sa va risipiti in a va critica fratii mai degraba decat sa va indreptati si sa va dati osteneala pentru virtuti”; 3) “Sa lucrati cu mainile voastre precum v-am dat porunca” (I Tesaloniceni 4,11). Dupa aceea. Sfantul Ioan Casian aminteste si comenteaza exemplul pe care Sfantul Apostol Pavel. In Cea de-a doua epistola catre Tesaloniceni, il da asupra propriului sau comportament: “Caci voi insiva stiti cum trebuie sa va asemanati noua, ca noi n-am umblat fara randuiala intre voi. /…/ Am lucrat noaptea si ziua ca sa nu impovaram pe nimeni dintre voi” (II Tesaloniceni 3, 7-8). Si dupa ce a citat continuarea acestui pasaj in care Sfantul Apostol Pavel ii evoca pe aceia care “umbla fara randuiala, nelucrand nimic, ci iscodind” (II Tesaloniceni 3, 11), Sfantul Ioan Casian face remarca ca Apostolul “se grabeste acum sa aduca indreptarea potrivita /…/. El isi regaseste inca o data inima /…/ de medic compatimitor si /…/ aduce vindecarea prin acest sfat salvator: «Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos. ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor” (II Tesaloniceni 3, 12). Prin unicul precept salvator al muncii, ca un medic extrem de experimentat, el , vindeca cauza tuturor acestor rani care se dezvolta in lenevie, stiind ca toate bolile care se inmultesc din aceeasi radacina vor disparea imediat, o data suprimata cauza bolii principale”. In acelasi timp in care subliniaza valoarea terapeutica a sfaturilor relative la munca manuala ale Sfantului Apostol Pavel, Sfantul Ioan Casian le indica valoarea profilactica: “Cu toate acestea, ca un medic foarte avizat si prevazator, nemultumit sa caute sa vindece ranile bolnavilor, el da si recomandari potrivite celor sanatosi, pentru ca ei sa-si poata pastra vesnic sanatatea.” Pentru a incheia preceptele sale asupra acestui punct, Sfantul Ioan Casian citeaza exemplul lui Avva Pavel care, cu toate ca traia intr-un loc prea indepartat de orice oras in care si-ar fi putut vinde produsele trudei sale, isi impunea, cu toate acestea, in fiecare zi o anumita cantitate de munca “si atunci cand grota lui era plina de munca intregului an, dadea foc o data pe an acestei munci care-l costase atata preocupare”; si el conchide: “Astfel, pentru a dovedi ca, lipsit de munca manuala, calugarul nu poate nici ramane stabil, nici sa se inalte intr-o zi la culmea perfectiunii, el muncea, cu toate ca n-avea nevoie de munca pentru a se hrani, ci numai pentru a-si purifica inima, pentru a impiedica ratacirea gandurilor, pentru a persevera in chilia sa si pentru a repurta o victorie completa impotriv acediei insasi.”
In sfarsit, rugaciunea constituie cel mai important dintre toate remediile impotriva acediei, caci omul nu se poate elibera total de aceasta patima decat prin harul lui Dumnezeu, si nu-l poate primi pe acesta decat cerandu-l prin rugaciune. Fara acest ultim remediu, toate celelalte nu au decat o eficacitate partiala; dimpotriva, din el isi trag intreaga lor forta. Iata de ce lupta impotriva patimii, rezistenta care se opune acesteia, rabdarea de care se da dovada, speranta care se manifesta, doliul si lacrimile, amintirea mortii, munca manuala trebuie insotite de rugaciunea care se sprijina pe Dumnezeu si le face sa nu mai fie doar simple mijloace omenesti.
Cu toate acestea, o dificultate tine de faptul ca acedia il impinge pe om sa abandoneze rugaciunea si il impiedica sa recurga la ea. Atunci e esential ca el sa reziste din toate fortele acestei tentatii si sa pastreze rugaciunea, daca n-a abandonat-o inca, sau s-o reia daca a pierdut-o deja. Practica simultana a mataniilor este deosebit de recomandata in cazul acediei. pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune trupul pe care patima il amorteste o data cu sufletul, si contribuie la a le scoate pe amandoua din letargia lor. Sfantul Simion Noul Teolog recomanda: “Deoarece tu cunosti cauza acestei stari si de unde a venit ea, intoarce-te cu curaj in locul in care te rogi de obicei; prostearna-te in fata Dumnezeului milei; cere cu lacrimi si vaiete, in suferinta inimii tale, sa fii eliberat de aceasta povara a acediei si a gandurilor rele; daca te lovesti cu forta si perseverenta, vei reusi in curand sa scapi de ea.”
Psalmodierea apare drept o forma de rugaciune deosebit de eficace impotriva acediei ca si rugaciunea inimii, practicata cu vigilenta si atentie, dupa cum subliniaza Sfantul Diadoh al Foticeei: “Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte inguste si ne indreptam privirile pe gandul unic la Dumnezeu; intr-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la ravna sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite.”
Pentru ca acedia contine, intr-un anume fel, in ea toate patimile, nici o patima nu apare imediat dupa ce ea a fost distrusa: “Acest demon nu e urmat imediat de nici un altul: o stare de calm /…/ ii succede in suflet dupa lupta”, noteaza Evagrie”‘.
In afara acestei linisti, efectul principal al victoriei asupra acestei patimi este “o bucurie inefabila” care umple sufletul.
Vedem bine, in aceste doua exemple, al tristetii si al acediei, cum planul psihic se integreaza planului spiritual si este tributar acestuia atat in ceea ce priveste etiologia, cat si terapeutica. Dar vedem si cum dimensiunea spirituala debordeaza si transcende dimensiunea psihica. Jean Claude Larchet – creștinortodox.ro
]]>
