pentru cazuri disperate” mereu la tine… sunt diferite tehnici pentru a supraviețui zilei de 1 martie… nu o sã mã apuc eu acu sã revelez secretele existenței chinuite de bãrbat… dar poate cã ar merita sã ne întrebãm de ce, statistic trãim mai puțin decât așa-zisul “sex slab” (slab pe naiba !). Una peste alta, ieri în București a fost o zi frumoasã, și am reușit sã trec chiar și peste aspectul mercantil al momentului, și sã mã bucur simțind în aer atmosfera tipicã de sãrbãtoare a mãrțișorului. Au fost chiar vre-o douã momente unice, în care femeile care au primit mãrțișorul de la mine (deși nu le cunoșteam îndeaproape), s-au bucurat ca niște copii, și chiar și l-au pus în piept – apoi aflasem cu stupefacție cã era primul lor mãrțișor primit în acea zi… iar treaba asta se petrecea dupã ora 13… În fine, seara, ne-am hotãrât sã ieșim cu mamele noastre la restaurantul unde merg ele (ca douã vãduve vesele) sã danseze și sã se distreze cu alți oameni de vârsta lor, de 2-3 ori pe sãptãmânã. Am mai scris mai demult despre șocul descoperirii faptului cã bãtrânii de fapt nu sunt chiar atât de bãtrâni… iar eu, cu cât mã apropii de 40 de ani, descopãr cã nu sunt nici eu (biologic) prea departe de vârsta lor… Ca sã vã introduc în atmosferã, trebuie sã descriu un pic momentul. Imaginați-vã o salã de restaurant clasicã (sala de mese circularã, de pe timpuri), cu mese în jurul unui spațiu de dans. Barul și orchestra la perete, în mijloc – o țopãialã nebunã, și o poftã de viațã rar vãzutã. Așa-zișii bãtrâni, se bucurã de viațã mai intens și mai profund decât știm sã o facem noi, tinerii, poate și datoritã faptului cã apreciazã altfel puținul care le-a mai rãmas, din perspectiva unei vieți poate nu tocmai împlinite. Mai multe femei decât bãrbați. Multe vãduve. Maicã-mea, îmbrãcatã într-o rochie de searã, cu spate ușor decoltat, imi șoptește pe sub evantai (da, are și așa ceva !) despre fiecare în parte: “uite, domnul acela e vãduv de 2 ani, i-a murit soția de infarct, e fost profesor de dans. Acolo, tipul în cãmașã roșie, e fost vecin cu noi, când locuiam pe Viorele, soția lui a murit într-un accident de mașinã stupid. Acolo în spate, doamna aia sãltãreațã este mama lui Andrei, care avea un chioșc lângã metrou, dacã mai ții tu mine, când locuiam pe Postãvarul. Soțul ei a murit acu 5 ani. Acolo, în spate, domnul acela înalt, cu chelie, e fost inginer, acum pensionat, a fost amantul lui cutãreasca, prietena mea, pe vremuri…” Și tot așa, în fața ochilor mi se dezvãluie biografii secrete, “trecute vieți de doamne și domnițe”. Iar maicã-mea este invitatã la dans din 3 în 3 minute. Eu n-am vãzut-o dansând decât cu tata. Aici, se desfãșoarã într-un regal, cu o tinerețe și grație pe care nu mi le mai aminteam. Profesorul de dans face minuni pe ring. Ca un umil învãțãcel la porțile tango-ului argentinian, știu acum sã fac diferența. Omul are posturã, atitudine, intenție, și chiar dacã aparent nu face mare lucru, modul în care se mișcã schimbã totul în jur. De unde pofta asta de viațã la niște oameni trecuți de-a doua tinerețe ? Apoi, intru în vorbã cu ceilalți comeseni și aflu cu stupoare povești care mai de care mai triste. Și încep sã înțeleg pofta disperatã de viațã a acestor oameni. Multe vãduve. Disperate sã se miște, sã danseze, sã cunoascã oameni, sã iasã din fundãtura în care viața lor pare cã s-a oprit. Și aici, mintea mea a dus concluzia mai departe. Sabina m-a strâns ușor de mânã, și mi-a șoptit: “Dumnezeule, sper sã nu ajungem și noi așa…” Atunci mi-am amintit din nou de aspirațiile mele de adolescent, ce reânvie din când în când de sub noianul de preocupãri cotidiene. Mi-am amintit despre cât de diferitã este existența noastrã, de cea a cãlugãrilor tibetani. Despre copii duși de cãtre pãrinți la porțile marilor universitãți monastice. Pentru mentalitatea noastrã, de occidentali, este greu de înțeles. Doar dacã ai sã cunoști vre-un venerabil lama tibetan poți înțelege. La noi, școala e ceva parțial (4-6 ore pe zi), obligatoriu pentru toatã lumea pânã la o anumitã vârstã. Apoi, conceptul de universitate e la fel de parțial. Intri bou la un curs de 4-5 ani, și ieși vacã, cu o diplomã, care îți dã o idee despre câte ceva dintr-o științã. Și dacã ai norocul sã gãsești locul de muncã potrivit, mai și profesezi. În mentalitatea noastrã occidentalã, tot acest demers are scopul acumulãrii de informații și formãrii într-un scop eminamente pragmatic. Sã faci ceva în viațã, sã îți câștigi existența contribuind cu un plus de valoare la societate. Sã aduci ceva pe piața muncii. Asta așa, în mare. Exceptând studioșii, vizionarii și inovatorii, care împing înainte evoluția Umanitãții prin aportul lor. Cum e la tibetani ? Viziunea este complet diferitã. Omul este un vizitiu al propriei cãruțe, pe care muncește întreaga viațã sã o aducã sub control, pentru binele întregii Creații. Vorbire, Minte și Trup, cele trei forme ale manifestãrii omenești, sunt educate și studiate cu atenție. Copilul de 6 ani care intrã într-o universitate tibetanã studiazã între 12-16 ore pe zi, timp de 18-24 de ani. Fãrã vacanțe. Încontinuu. Distracție ? Orice distragere a atenției de la Cale este consideratã pierdere de timp, timp atât de puțin și de prețios pentru o existențã umanã. Realizarea este pentru cãlugãrul tibetan ceva palpabil, ce ține de însãși existența lui. Bãtrânii cãlugãri tibetani pe care i-am întâlnit pânã acum sunt ca niște extratereștri pentru noi, europenii. Oamenii cei mai împãcați cu sine pe care i-am cunoscut. Au în urma lor un mod de viațã, o existențã fundamental diferitã de a noastrã. Pe care nu o poți înțelege decât dacã ai ajuns la o anumitã vârstã. Vârsta la care percepi disperarea unora dintre noi, europenii, care vor sã mai soarbã cele câteva picãturi rãmase în Cupa Vieții lor. Îmi doresc ca urmãtoarea existențã (dacã existã așa ceva, sau dacã o voi avea), sã fie într-o astfel de universitate monasticã tibetanã…]]>