Delfini

Uitaţi-vă atent la păsările cerului, fiindcă ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng în hambare. Totuşi, Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Nu sunteţi voi mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26) Desigur, Iisus nu putea face referiri directe la delfini, deși El știa adevărul. Însă deloc întâmplător, simbolul timpuriu al creştinismului nu a fost Crucea, ci… delfinii (chiar dacă mai târziu s-a crezut că erau doar nişte peşti). Delfinii nu au simțit niciodată nevoia să-si construiască orașe sau să-i subjuge pe alții (acest lucru l-au făcut rude de-ale lor mai primitive, cum ar fi caracatiţele).  Delfinii nu au uitat să fie puri precum nişte copii, să se joace, să iubească, să se bucure de existenţă. Înaintea Omului, ei au fost primele creaturi construite să dețină abilitatea latentă de a trăi etern. În vreme ce omul trece orb prin lume, alergând înnebunit după himerele propriei lăcomii, în adâncuri, în vastul laborator al Creaţiei Primordiale, acolo unde a început totul, Viaţa şi Evoluţia îşi urmează neabătute căile spre Eternitate. Cel mai mare mister al Oceanului nu este acela al speciilor şi miriadelor de creaturi necunoscute omului, cât acela al milioanelor şi miliardelor de fiinţe inteligente, care trăiesc, iubesc, raţionează şi evoluează spre cunoaşterea pură a Naturii Ultime din care toţi provenim. Oare câte istorii şi căi de evoluţie spirituală neştiute nu ascunde Oceanul Planetar ? În vreme ce oamenii noştri de ştiinţă scrutează depărtările, căutând viaţa inteligentă pe alte planete, Oceanul Planetar adăposteşte zeci şi sute de specii gânditoare, care privesc cu compasiune eforturile noastre oarbe de a ne găsi calea. Noi, cei care ne credem Stapânii Pământului, crezând că ştim totul despre lumea noastră pentru că avem imaginile ei din sateliţi, uităm adesea faptul că uscatul nu reprezintă decât 29% din lumea pe care pretindem că o stăpânim. În mod cu totul ironic, suntem precum acei locuitori ai peşterii din parabola lui Pitagora, care văd reflecţia luminii pe peretele peşterii şi îşi imaginează că aceea este toată lumea, fără să fie capabili să părăsească peştera. Aidoma celor din parabola pitagoreică, ignorăm cu desăvârşire trei sferturi din lumea noastră: lumea apelor. Însă această lume a apelor este mult mai dens populată decât Uscatul: căci dacă pe uscat, gravitaţia ne limitează utilizarea spaţiului pe orizontală, în ape, aceste limite nu există ! Oceanul nu este altceva decât un imens oraş-zgârie-nori, în care locuitorii lui se mişcă liberi, pe toate palierele. Trebuie să fii nebun să părăseşti multi-spaţialitatea în favoarea dimensiunilor unui singur plan. Şi totuşi omul a făcut-o, ceea ce demonstrează încă o dată faptul că ştim să fim extrem de perseverenţi atunci când o apucăm pe un drum anevoios şi greşit. Căci noi, oamenii, fără să cunoaștem cum ne putem activa și optimiza giganticele forțe care zac în noi neștiute, suntem sortiți Morții. Însă atunci când călăreții norilor coboară pentru a experimenta in Lume jocul dualității, ei se implică în Joc și uneori aleg un exemplar cu trăsături eroice, exceptional – si ii optimizează calitățile, așa cum tu ai upgrada un personaj dintr-un joc digital, alegandu-i din cămara înzestrărilor sale cele mai bune și mai eficiente instrumente de joc. Și-atunci, cel atins de Mana Zeului, trece prin lume ca un rege, permanent în Lumină, profet intre profeți pentru semenii lui. Din păcate pentru noi, prea puțin dintre ei sunt oameni. De aceea, să nu vă mire faptul că, dacă veți ajunge in Paradis, nu veți găsi acolo decât delfini şi prea puţini oameni. ]]>