What make us humans !?

Ne pregãteam sã comandãm la un restaurant select, în compania unor oameni fini. Gazda noastrã, un obișnuit al localului, are parte de întreaga atenție a patronului, care ne servește personal. Ni se prezintã meniul, iar amfitrionul nostru face recomandãri laudative, ca un bun cunoscãtor al bucãtãriei respective. Îndrãznesc sã mã afirm lacto-ovo-vegetarian, și am parte de binecunoscutul tir de întrebãri cu care mã confrunt de la vârsta de 15 ani, când am fãcut aceastã alegere… alimentarã. Dialogul sunã cam așa: –          Dar de ce nu serviți totuși o porție de tentacule de calamar ? Sunt delicioase ! Bucãtarul de aici are o rețetã secretã prin care le face foarte moi… practic se topesc în gurã… –          Pentru cã nu mãnânc carne… replic eu stânjenit de faptul cã trebuie sã repet ce spusesem cu un minut înainte. –          Dar tentacula de calamar nu este carne – se încãpãțâneazã gazda. Sunt fructe de mare ! –          Pentru mine, tot carne este, lãmuresc eu problema. –          Și totuși, de ce nu mâncați, cãci este foarte bunã, conține proteine iar organismul are nevoie de proteine – insistã gazda, binevoitoare sã mã lumineze. –          Știu cã este bunã, însã am hotãrât cu multã vreme în urmã sã nu îmi întemeiez fericirea sau satisfacția pe suferința altora, inclusiv a animalelor, am replicat eu gândindu-mã cum aș putea prezenta mai puțin sectar principiul non-violenței din yoga, precum și cel al compasiunii pentru toate creaturile, din budhism. Astfel cã în final, binevoitorii mei convivi renunțã sã mai ducã muncã de lãmurire cu mine despre beneficiile inestimabile ale proteinei animale, iar conversația urmeazã un  alt curs. Însã aceastã repetitivitate și insistențã a unora – care cunosc de ani buni opțiunile mele alimentare, mã pune pe gânduri. Și mã adâncesc în cugetãri, cãutând sã descopãr sursa acestei “orbiri” a unora. Și îmi amintesc brusc despre o conversație avutã cu un prieten trãit mulți ani în Germania. Respectivul lucrase în construcții o vreme și asistase la o discuție halucinantã dintre proprietarul unei case în curs de amenajare, și un muncitor în vârstã, despre care proprietarul aflase cã respectivul fusese ofițer german la un lagãr de concentrare din al doilea rãzboi mondial. Proprietarul îl întrebase pe respectivul fost ofițer cum a fost posibil ca naziștii sã omoare atâția evrei și țigani fãrã nici o mustrare de conștiințã, la care respectivul i-a replicat candid: – pãi, evreii și tiganii nu sunt oameni ! Care e problema ?! Rãspunsul respectiv, șocant în aparențã, îl regãsesc periodic în discursurile unora, menite sã mã convingã cã un anumit meniu “nu este carne”. Regãsesc aici un soi de judecatã strâmbã (unii ar numi-o chiar ipocritã) pentru adormirea și liniștirea conștiinței prin care, unii oameni sau chiar animale sunt scoase din sfera ființelor apropiate printr-un soi de mecanism defensiv/justificativ. În armatã, ești învãțat cã trebuie sã ucizi “inamicul”, inoculându-ți-se insidios ideea cã existã o deosebire fundamentalã între oameni (populație civilã, propriul popor, familie, etc.) și… “inamici”. La fel, oamenii aleg sã se împartã în categorii care îi dezbinã și îndepãrteazã: nu faci parte din același regn dacã ești rapidist iar celãlalt e stelist, tu ești român iar ceilalți sunt evrei, țigani, unguri, homosexuali sau orice altceva. Sentimentul apartenenței la propriul trib ne împiedicã moral – cel puțin principial ! sã facem rãu celor din aceeași categorie cu noi. Polițistul, procurorul, judecãtorul sau medicul se va simți cumva obligat moral sã simpatizeze cu cel din aceeași categorie profesionalã cu el, acordându-i mai multã bunãvoințã sau atenție decât unui ousider al sferei socio-profesionale din care el face parte. Suntem educați din fragedã pruncie sã “feliem” universul cunoscut în categorii, sã îl ordonãm în jurul nostru, în încercarea de a ne gãsi propriul loc în toatã aceastã poveste bulversantã care este viața. Și astfel ajungem sã nutrim aversiuni sau simpatii, dispreț sau atracție spre diferite lucruri, ființe sau idei, adâncind astfel sentimentul separãrii, al dualitãții dintre noi și lume. De multe ori, aceeste alegeri sunt menite sã ne întãreascã sentimentul iluzoriu de siguranțã, sau sã ne fereascã de suferința brutã a lumii în care am fost aruncați. Câți dintre noi nu am trecut pe stradã pe lângã cerșetori sau oameni amãrâți, ferindu-ne aproape inconștient de apropierea de aceștia ? Mecanismul este atât de bine pus la punct încât uneori aproape nici mãcar nu îi mai observãm, și trecem mai departe nepãsãtori la suferința sau nevoia lor. La fel și cu animalele: suferim de o dublã judecatã de valoare. Pe de-o parte, ieșim indignați sã protestãm împotriva uciderii nemiloase a câinilor maidanezi, dar nu ne deranjeazã defel țipetele jalnice, cu voci de copii, ale mieilor sacrificați de Paște, sau guițãturile aproape omenești, pline de suferințã, ale porcilor sacrificați de Ignat. Acceptãm uciderea acestora într-un mod automat, le consumãm trupul fãrã nici un fel de sentiment sau stare vis-a-vis de suferința lor, cãci ei nu sunt umani, nu fac parte din aceeași categorie ontologicã. Cine a vãzut mãcar o datã în viațã un vițel, un porc sau un miel sacrificat, cunoaște disperarea animalului încolțit de perspectiva morții, lacrimile și țipetele lui de agonie. Am vãzut miei duși la tãiere și oile plângând cu lacrimi de mamã, dupã copii lor. Am vãzut porci care implorau, cu ochi omenești și lacrimi, iertarea de cuțitul mãcelarului. De unde vine oare împietrirea sufleteascã – a celor care omoarã aceste animale cât și a celor care le consumã, dacã nu din aceastã detașare și excludere a acestor sãrmane creaturi din sfera noastrã existențialã ? Observați cât de condiționați și previzibili suntem în concepții: ne este mai multã milã de sacrificarea puilor de animale decât de omorârea adulților din aceeai specie, cãci puii sunt “drãguți” iar aceastã simpatie ni-i apropie, dar oare animalul matur nu suferã la fel de mult atunci când este omorât ? Unde este diferența fundamentalã ? Unii aleg sã nu mãnânce carne de animal, pentru cã suferã, dar mãnâncã liniștiți pește, raci și alte moluște marine, în ideea ne-rostitã cã ele “nu suferã” cund sunt omorâte, cãci nu țipã în mediul în care noi sã le putem auzi țipetele de suferințã. Coborând ștacheta în regnul vegetal, s-a demonstrat științific cã și plantele nutresc reacții detectabile electric, atunci când suferã, având chiar capacitatea sã “recunoascã” la intrarea în camerã, persoana care le-a fãcut rãu lor sau altor plante din aceași încãpere. Cercetãrile mai noi au arãtat cã animalele au comportamente umane și nutresc sentimente: iubesc sau urãsc, sunt geloase sau posesive, și chiar viseazã. Despre nivelul lor de inteligențã sunt studii care aratã cã porcii dezvoltã inteligența unui copil de 3 ani. Jean Jaques Cousteau a descoperit în scufundãrile sale veritabile așezãri “urbane” construite de caracatițe, unde acestea locuiau, structurate pe categorii sociale. Specii întregi de animale, de la pești la mamifere, nutresc sentimente de afecțiune stabilã, unele dintre ele trãind toatã viața cu același partener. Oare sunt toate acestea comportamente instinctuale sau sunt rodul unor alegeri, a unor judecãți ce dovedesc existența conștiinței la aceste creaturi ? Umanitatea a cunoscut o lungã evoluție a conceptelor despre lume. Nu mai demult de anul 581 adunarea Sinodului de la Macon a hotãrât în premierã pentru creștini cã și femeia are suflet, nu doar bãrbatul, cum se considera anterior. Pentru mine, evoluția mea spiritualã ca individ nu constã doar în respectarea “poruncilor” unui învãțãtor divin, cât în lãrgirea conștiinței individuale, în dãrâmarea barierelor dintre mine și Univers. Nu poți cunoaște o veritabilã expansiune a contiinței, dacã nu escaladezi prejudecãțile și tabuurile epocii tale pentru a accede la o conștiințã lãrgitã. Asta nu înseamnã sã cazi în extreme absurde, cum sunt de exemplu acei jaina care au luat acel legãmânt drastic de a nu face rãu nici unei creaturi vii, și care umblau pe pantofi cu talpa pe douã tocuri (pentru a nu cãlca din greșealã vreo insectã), poartã pe gurã  tifoane medicale, pentru a nu aspira din greșealã vreun țânțar, muscã sau altã zburãtoare, și se hrãnesc doar cu fructe cãzute din pom, pentru a nu produce suferințã pomului. Pentru mine, la acest moment cel puțin, conștiința lãrgitã presupune o percepție extinsã asupra fenomenologiei în timp și spațiu, asupra legãturilor dintre cauze și efectele lor. Nu mai pot ingora cã un biftec apetisant din farfurie este rezultatul suferinței atroce a unui animal sacrificat, la fel cum nu pot ignora faptul cã starea de sãrãcire a României și a lumii în general este rezultatul lipsei de implicare civicã a oamenilor în problemele cetãții. Evident, nu se cade sã dãrâmi barierele fãrã discernãmânt, cãci acest lucru ar duce la haos, la o distrugere a ordinii implicite a lumii. Nu voi acorda drept de vot unui porc, dar îi voi respecta dreptul la viațã pe care ni l-a oferit Creatorul. Nu voi fi de acord cu exhibiționismul deșãnțat al poponarilor travestiți ce defileazã la paradele gay, dar nici nu le pot refuza dreptul la existențã. Nu voi fi de acord cu exterminarea țiganilor, evreilor sioniști sau orice alte categorii diferite de mine, dar nici nu pot accepta sã ne stãpâneascã și sã ni se urce în cap, paralizându-ne dreapta judecatã cu privire la acțiunile lor prin repetarea mantrei “discriminãrii”. Și mã întorc atunci la întrebarea principialã: CE NE FACE SÃ FIM OAMENI ? Oamenii care zicem cã suntem, fiecare în categoria lui, în pãtrãțica lui de existențã ? Cât îi mai putem ignora pe ceilalți, cât mai putem permite rãul lor, ÎN NUMELE NOSTRU ? Cãci întrebarea fundamentalã care rãmâne este: unde începe și unde se sfârșește conștiința ? O avem doar noi oamenii, “încununarea Creației”, stãpânii acestei planete, sau ea a fost dãruitã de Dumnezeu și celorlalte viețuitoare ? Și dacã da, cât de extins este acest dar ? Este el un etalon de apartenențã sau de excludere, de naturã sã ne schimbe opțiunile și preferințele ? Mihai Rapcea]]>