Am primit pe email urmatorul mesaj, din partea unei foste colege de curs, care m-a rugat sa ii public pe site acest articolas despre moralitatea unor asazisi “lideri” de la MISA. In cazul de fata, chiar presedintele MISA, Nicolae Catrina. Iata mesajul primit:

Am fost plecatã din þarã o vreme ºi în þara unde am fost plecatã, scotocind cu sârguinþã prin cotloanele unei mici biblioteci de cartier (ce-i drept, bine aprovizionatã), am dat peste o cãrticicã foarte interesantã. Dumnezeu mi-a scos-o în cale, într-o perioadã în care aveam mare nevoie de o astfel de alinare. Cu fiecare paginã pe care o citeam, realizam cã mesajul ei trebuia sã ajungã la cât mai multe fiinþe umane. Titlul cãrþii era „The peaceful warrior”. Nu mi-a trebuit foarte mult timp sã-mi doresc sã o traduc chiar eu cât mai curând ºi, prin urmare, întorcându-mã la Bucureºti ºi mergând „în audienþã” la „maestro” (ceea ce a însemnat, evident, ore bune de aºteptare), i-am cerut pãrerea despre carte ºi l-am întrebat dacã acceptã s-o traduc (în beneficiul financiar la MISA, evident), astfel încât sã fie pusã la dispoziþia celor de la curs (ºi nu numai). A fost de acord, iar eu m-am apucat imediat de treabã – un timp mi-a venit în ajutor un prieten (pe calea internetului).

Nu a fost simplu, fiindcã nu aveam computer ºi mergeam pe la internet cafe-uri, pânã când o prietenã foarte bunã s-a îndurat de mine ºi m-a lãsat sa vin la ea acasã sã lucrez, apoi mi-a împrumutat chiar ºi computerul ei vreo lunã-douã. În sfârºit, dupã ce am reuºit sã termin de tradus, a trebuit sã transmit lucrarea mai departe „to whom it may concern”… Cum erau vremurile tulburi ale lui 2004, pe la mijlocul verii, iar mahãrul nu era în þarã, m-am gândit cã ar trebui sã merg la Nicolae Catrina cu lucrarea, iar acesta îºi fãcea veacul pe atunci prin ashramul Obor.

Nu speram la o întrevederele personalã, nici mãcar pentru faptul cã era oarecum pentru un motiv important. Eram conºtientã cã omul era greu de abordat, fiind un VIP „spiritual” care se respectã, adicã nu se pune aºa cu una cu douã la dispoziþia omului de rând. Astfel cã nu m-am complicat sã aºtept pe la uºi cine ºtie câte ore ºi l-am rugat pe un prieten de acolo sã-mi facã favoarea de a-i transmite discheta pe care era traducerea, într-un plic pe care mi-am scris numele ºi numãrul de telefon, în care am adãugat ºi exempalrul în original (era singurul pe care îl aveam), împreunã cu mesajul verbal ca traducerea sã fie valorificatã, adicã sã fie publicatã, iar ceea ce se obþinea din vânzare sã intre în conturile MISA. Cu alte cuvinte, nu am pretins nici un ban pentru asta – a fost o donaþie.

ªi uite-aºa, a trecut o zi, au trecut douã ºi apoi multe altele, însã nu am primit nici un feed-back. Nu mã aºteptam la asta, evident, pentru cã, pe vremea aceea – în starea de hiponozã misanã în care mã aflam – îmi închipuiam cã s-ar cãdea un „mulþumesc” sau, în cel mai rãu caz, un „nu, mulþumesc” de rigoare. Dar þi-ai gãsit – ce pretenþii poþi avea de la un mãscãrici care se considerã personalitate spiritualã autenticã, dar în fapt se poartã ca un mujic de cartier? Nici una. Mi-am zis atunci cã l-o fi durut în cot de carte, nu dã doi bani pe ea ºi ca atare n-o sã vadã niciodatã lumina tiparului. Nu mai conta nici mãcar cã vorbisem cu bosu cel mare, care acum era preocupat cu supravieþuirea departe de casã ºi nu aveam de gând sã-l mai deranjez cu problema asta minusculã, ºtiind cã rãspunsul la un eventual bilet ar fi venit cine ºtie dupã câte luni. Cert este cã mi-am luat gândul cã voi vedea cartea publicatã vreodatã.

Însã nu micã mi-a fost mirarea când – dupã un an, adicã în 2005 – fiind în tabãra „spiritualã” de la mare, am zãrit cartea pe tarabele vajnicilor vânzãtori de cãrþi misani. Normal cã ardeam de curiozitate sã vãd cine, când ºi unde a publicat-o. Titlul era tradus întocmai cum îl tradusesem eu, adicã „Calea luptãtorului paºnic” (spun asta, pentru cã în original titlul era „The way of the peaceful warrior”, ceea ce putea fi tradus ºi drept „Calea rãzboinicului paºnic”)… Mai era un subtitlu pe îl luasem în considerare pentru carte la un moment dat, dar care nu s-a materializat – „Mic îndreptar amuzant ºi plin de învãþãminte despre relaþia autenticã maestru-discipol”. Oricum, traducãtorul era altul, iar editura era una din Braºov. Probabil domnu Catrina o fi pasat cartea vreunui amic din branºã, aºa cã nici pomenealã ca MISA sã câºtige ceva din chestia asta.

Nici pânã în ziua de azi Catrina nu a dat vreun semn în legãtura cu acest lucru ºi nici nu mai am demult pretenþia asta, fiindcã acum lucrurile sunt clare. Fiindcã, hai sã fim serioºi, ce pretenþii poþi sã îndrãzneºti mãcar sã ai sã ai de la un astfel de om (?), cãruia nu-i poþi ajunge la nas nici cu liftul? Pune-l pe lup paznic la oi ºi ia-þi grija de la ele, þi le face frigãrui cât ai zice „peºte”. Aºa cã, domnule Catrina, vã doresc – pe aceastã cale (a luptãtorului paºnic…;O): Karmã fericitã!