NOTÃ: Primele trei pãrþi ale acestei serii au participat integral la etapa naþionalã a Sesiunii de referate ºi comunicãri ºtiinþifice la disciplina istorie, desfãºuratã la Cãlãraºi în perioada 13-16 iulie a.c., purtând titlul Aspecte ale globalizãrii: Uniunea Nord-Americanã, Uniunea Sud-Americanã ºi Uniurea Euro-Asiaticã, unde lucrarea a primit din partea juriului punctajul maxim (100 de puncte) ºi a fost distinsã cu locul I pe þarã. Textul ei integral a fost publicat în numãrul 51 (octombrie 2011) al revistei AXA.

Argument

          În contextul relaþiilor internaþionale, manualele de istorie prezintã doar Uniunea Europeanã ca structurã suprastatalã ºi multinaþionalã, neexistând o bibliografie în limba românã prin care elevul sau studentul sã aibã acces la informaþii privind celelalte structuri mondiale asemenea Uniunii Europene. Câþi oameni ºtiu de existenþa Uniunii Nord-Americane, a Uniunii Sud-Americane sau a Uniunii Economice Euro-Asiatice? Iar acestea sunt doar trei Uniuni din numãrul care existã la momentul actual pe glob, adãugându-se ºi Uniunea Africanã, Liga Arabã, Uniunea Sud-Asiaticã ºi Uniunea Pacificã în curs de dezvoltare. Demersul nostru este totodatã unul istoriografic, bazându-se aproape exclusiv pe articole din presa mondialã în limbile englezã, rusã, spaniolã ºi portughezã, alãturi de textele tratatelor oficiale disponibile pe internet, precum ºi cãrþi în limba englezã, disponibile în biblioteci digitalizate.  

Uniunea Europeanã – model desãvârºit spre globalizare

Ideea de unitate globalã ºi europeanã nu este strãinã istoriei, posedând minþile cuceritorilor ºi gânditorilor de-a lungul timpului, de la Caesar ºi Carol cel Mare pânã la Robert Shumann ºi Jean Monnet. Nu vom insista prea mult asupra Uniunii Europene, ci vom trasa doar liniile definitorii. Originile uniunii de astãzi dateazã încã din secolul XVIII: – Latifundiarul britanic William Penn scria despre „o dietã europeanã sau un parlament european” pentru a preveni rãzboiul; – Academicianul francez Charles de Saint-Pierre propune în 1728 formarea unei organizaþii internaþionale spre pãstrarea pãcii, în care Europa sã fie o federaþie de 18 state cu buget comun ºi fãrã graniþe interne; – Revoluþionarii Tadeusz Kosciuszko ºi Marchizul de La Fayette, inspiraþi de spiritul Revoluþiei Franceze, având ca model formarea Statelor Unite ale Americii, doreau realizarea unui proces asemãnãtor în Europa, iar George Washington îi susþinea, împreunã cu toatã clasa politicã americanã; – Napoleon, spre sfârºitul vieþii, vedea încheierea rãzboaielor numai prin unificarea Europei; – Filosoful german Immanuel Kant o vedea ca pe un „etern congres al pãcii” ºi propunea crearea statutului de cetãþean al lumii – La Revoluþia de la 1848, Giuseppe Mazzini ºi Garibaldi promovau conceptul de Europã unitã ca o consecinþã a unificãrii Italiei. – Victor Hugo propunea unificarea Europei dupã principii socialiste la Congresul de pace de la Paris din 1849. În 1923, Contele Coudenhove-Kalergi, scrie Manifestul Pan-Europa care va influenþa gândirea lui Aristide Briand, creatorul de drept al Ligii Naþiunilor. Aceste idei au fost promovate ºi de un român, Grigore Gafencu. Astfel, pe fondul antagonismului istoric franco-german, se pun bazele Uniunii prin Tratatul de la Roma din 1957 când ia naºtere Comunitatea Europeanã, din dorinþa de a aduce stabilitate în continent. Uniunea în forma pe care o ºtim astãzi, capãtã formã dupã Tratatul de la Maastricht din 1992 când s-au pus bazele instituþionale ºi s-a introdus moneda unicã, euro. Tratatul final, prin care se realizeazã pecetluirea viitorului Uniunii Europene este Tratatul de la Lisabona,[1] pregãtit din 2007 ºi intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona a fost creat ca o colecþie de amendamente care corecteazã tratatele anterioare – TEU (Tratatul pentru o Uniune Europeanã) ºi TFEU (Tratatul de funcþionare al Uniunii Europene).[2] Principalele puncte prin care se face pasul spre supra-statalitate sunt: 1. Desfinþarea graniþelor: „Art. 2, p. 2: Uniunea oferã cetãþenilor sãi un spaþiu de libertate, securitate si justiþie, fãrã frontiere interne, în interiorul cãruia este asiguratã libera circulaþie a persoanelor, în corelare cu mãsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum si prevenirea criminalitãþii si combaterea acestui fenomen.” 2. Art. 2, partea A, paragraful g) Piaþa economicã nu mai este o platformã comunã, împãrþitã între mai mulþi membri, pe baza unor acorduri economice, cã de aceea i se ºi spunea comunã. Acum este piaþa internã a unei uniuni de state, fãrã graniþe, cu liberã circulaþie ºi monedã unicã. 3. Tratatul de la Lisabona va mãri ponderea statelor puternice din UE. Ponderea de vot a Germaniei va creºte de la 8% la 17%, iar ponderile Marii Britanii, Franþei si Italiei vor creºte de la 8% la 12%. 4. UE va putea impune noi taxe cetãþenilor europeni, fãrã modificãri ulterioare ale tratatelor în vigoare (Art.311 TFEU), cum este „taxa europeanã” sau „taxa pe aerul respirat”. 5. Tratatul de la Lisabona este constituþia unui stat federal ºi înlocuieºte constituþiile ºi legile statelor membre. Uniunea a devenit astfel o entitate politicã superioarã celor 27 de state membre ºi poate semna tratate internaþionale (Art. 1 ºi 47 din TEU; a se vedea ºi Declaraþia 17). Þarile membre nu îþi vor mai putea numi comisarii europeni, ramanand la decizia preºedintelui Comisiei Europene alegerea comisarilor (asemenea acordãrii de funcþii de comisari sovietici sau guvernatori în Imperiul Roman). 6. Suntem cetãþeni ai UE ºi suntem fortaþi sã ne supunem autoritãþii Uniunii Europene (Art. 311 TFEU), iar Curtea Europeanã de Justiþie va avea puterea de a decide care sunt „drepturile” noastre în calitate de cetãþeni europeni – Cartea Europeanã a drepturilor fundamentale (Art.6 TEU). 7. UE s-a militarizat, deja existând armata Uniunii, prin cerinþa statelor membre de a-ºi îmbunãtãþi progresiv capacitãþile militare, existând deja celebrul Eurocorps. (Art. 42, p. 3 TEU). 8. Hermann van Rompuy este preºedintele Uniunii, ales de cei 27 de prim-miniºtri din þãrile UE, pe o perioada de 5 ani (Art. 15, p. 5 TEU). Cei care au decis aceste fapte doresc ºi reducerea puterii parlamentelor naþionale precum ºi întâietatea deciziilor Curþii Europene de Justiþie, legea europeanã fiind deasupra legii româneºti (Art.79 TFEU), iar Uniunea are puterea de a reglementa investiþiile strãine (Art.206-7 TFEU) si Curtea de Justiþie puterea de a impune armonizarea taxelor indirecte (Art.113 TFEU). Tratatul va putea fi amendat, ceea ce va permite ca mai multe puteri sã fie transferate cãtre Uniune, fãrã vreun nou tratat ºi fãrã referendumuri (Art. 48 TEU). Având în vedere ca s-a reuºit unificarea politicã, economicã, juridicã, administrativã, militarã ºi chiar culturalã (urmând sã se ajungã ºi la unificarea religioasã prin ecumenism ºi Consiliul Mondial al Bisericilor) a „continentului naþiunilor”, împãmântenindu-se ideea de „cetãþean european”, „om european”, va fi cu atât mai uºor unificarea altor spaþii de pe glob în care diferenþele naþionale sau religioase sunt mult mai mici, Uniunea Europeanã devenind astfel model desãvârºit spre globalizare.  

Uniunea Nord Americanã

Ideea de Uniune Nord Americanã dateazã încã de la Rãzboiul American de Independenþã din 1775–1783, când elita politicã americanã,[3] covârºitã de succesul ei, avea gânduri de expansiune. Cel mai proeminent adept al acestui plan a fost al treilea preºedinte al SUA, Thomas Jefferson.[4] În 1790 îi scria colaboratorului sãu, George Clark: „în vreme de pace, ai cãrei termeni au fost gândiþi de anumite puteri, vom forma Uniunea Americanã […] ºi vom adãuga Imperiului Libertãþii o þarã întinsã ºi bogatã, convertind astfel duºmani periculoºi în prieteni valoroºi”, iar în 1809 îi scria confratelui James Madison[5] astfel: „Va trebui atunci sã includem numai nordul în confederaþia noastrã, ceea ce ar trebui sã fie desigur în primul rãzboi, ºi ar trebui sã avem un Imperiu al Libertãþii […] Sunt singur cã nici o constituþie nu a fost pânã acum aºa de bine calculatã pentru imperialism ºi guvernare proprie, precum a noastrã”.[6] În zilele noastre, aceste planuri sunt puse în aplicare de cãtre CFR[7] (Consiliul de Relaþii Externe al SUA – a se vedea neapãrat nota 7). Aceastã organizaþie este creatoarea ºi susþinãtoarea directã a procesului de integrare nord-american, prin cearea Uniunii Nord Americane din SUA, Canada ºi Mexic.[8] [9] Baza Uniunii Nord Americane este NAFTA (Acordul Nord American de Comerþ Liber), despre care diplomatul Henry Kissinger[10] spunea cã „este o piatrã de temelie la construirea Noii Ordini Mondiale”, crearea ei fiind propusã încã din 1981 de preºedintele american Ronald Reagan, dupã planurile din 1967 ale preºedintelui Lyndon B. Johnson.[11]  Este un tratat economic, prin care s-au pus practic bazele Uniunii Nord Americane, asemãnãtor cu Tratatul de la Maastricht, dupã modelul juridic european. A fost ractificat la începutul anului 1994, în ciuda opoziþiei mexicanilor ºi canadienilor,[12]dupã lungi dezbateri în Canada ºi Congresul american. Consecinþele economice ale unui spaþiu economic comun sunt întotdeauna benefice pentru cei bogaþi ºi devastatoare pentru cei sãraci, oferind ocazia exploatãrii unei pieþe mai slabe. Astfel, în urma ractificãrii NAFTA s-a ajuns la apogeul crizei peso-ului mexican din 1994, prin care Mexicul primea un împrumut de 6 miliarde de dolari de la SUA ºi Canada, care a dus la destabilizarea economiei mexicane ºi la sãrãcirea populaþiei.[13]Pânã în ziua de astãzi, Mexicul a suferit în continuu prin depopularea satelor, datoritã importurilor masive de cereale, peºte ºi cherestea din SUA ºi Canada, care au sãrãcit agricultorii, pescarii ºi silvicultorii mexicani, ducându-i la faliment ºi la acte disperate,[14]fapte nespuse în presã, CFR-ul minþind în jurnalele oficiale, [15] dupã bunul obicei al presei. CFR propunea din 2005 ca liderii celor trei state sã se concentreze asupra definitivãrii Uniunii, pe baza NAFTA, prin infiinþarea instituþiilor cumune care sã impunã deciziile stabilite la summit-uri, unificarea totalã a graniþelor, unificarea forþelor militare terestre, aeriene ºi maritime care sã asigure securitatea spaþiului nord-american, unificarea sistemelor de învãþãmânt prin programe masive de schimb de elevi ºi profesori, ºi desigur, prin stabilirea identitãþii comune.[16] Moneda unicã pentru cele trei state ar trebui sã fie amero,[17] [18] urmând ca ea sã fie emisã de Banca Nord-Americanã de Dezvoltare.[19] Dezvãluirile despre acest proiect au creat o isterie naþionalã, mai ales în SUA, dar mass-media americanã nu a fãcut decât sã batjocoreascã pe cei care au dezvãluit aceste fapte ºi sã îi catalogheze drept „adepþi ai teoriei conspiraþioniste.”[20] Arhitecþii Uniunii Nord Americane au creat douã organisme care au funcþii identice cu NAFTA: Parteneriatul pentru securitate ºi prosperitate în America de Nord,[21] fondat în 2005,[22] desfinþat în 2009,[23] al cãrui site oficial a fost închis de administraþia SUA pentru a se ºterge urmele,[24] ºi Grupul independent de iniþiativã pentru viitorul Americii de Nord, format din marii afaceriºti americani, care asigurã suportul juridic pentru viitoarea Uniune proclamatã, prin CFR, publicând documente fundamentale precumRaportul 53: Construirea unei comunitãþi nord-americane[25] [26] sau declaraþia preºedintelui grupului, intitulatã Crearea unei comunitãþi nord-americane[27], prin care se cere unificarea TOTALà a continentului. Spre deosebire de celelalte uniuni globale, care îºi desfãºoarã activitatea oficial, datoritã gradului de transparenþã, lucru vizibil prin apariþia ºtirilor din mass-media continentlã ºi prin existenþa unor site-uri web oficiale ale uniunilor, care conþin tratate ºi date, Uniunea Nord Americanã nu îºi descoperã deloc identitatea, toate acþiunile din spatele ei fiind camuflate de presã.[28] În presa mondialã nu a apãrut pânã acum nicio ºtire legatã de protestele împotriva Uniunii Nord Americane.[29] Singurele date certe despre aceste proteste pot fi gãsite în înregistrãrile video de pe site-ul YouTube.com,[30] unde pot fi vizualizate înregistrãri cu MII de oameni din SUA, Canada ºi Mexic care protesteazã, în stradã ºi în faþa instituþiilor guvernamentale,[31] împotriva organismelor Uniunii Nord Americane. La ultimul summit al liderilor nord americani, þinut în 13 decembrie 2010 la Quebec, care s-a desfãºurat cu uºile închise, accesul presei fiind interzis, s-a pus problema primirii în Uniune a þãrilor din America Centralã ºi Caraibe, precum ºi a unificãrii resurselor umane ºi instituþionale ale celor trei þãri, în vederea protejãrii mediului, prevenirii epidemiilor ºi definitivãrii infrastructurii nord-americane, sistemele unificate de transport fiind ultimul punct al unificãrii economice.[32] Punctul cel mai important a fost proiectul „cetãþenia nord-americanã”, susþinut de SUA. Singurele informaþii care au parvenit publicului, sunt datorate unei greºeli a biroului de presã al Ministerului de Externe al Canadei.[33] Numai un prezentator de ºtiri de la CNN[34] a avut curajul sã facã mai multe reportaje despre Uniunea Nord Americanã,[35] dar dupã aceea a fost ameninþat cu moartea[36] ºi ºi-a dat demisia de la CNN.[37] Eforturile de unificare a celor trei þãri nord-americane, îi iritã pe mexicani ºi pe canadieni, dar mai ales pe americani, fiind vãzute ca o ameninþare la adresa „patriotismului american”, fãcându-se apel la memoria „pãrinþilor fondatori” de la 1776 – anul Declaraþiei de Independenþã. Se încearcã astfel, prin mediatizarea controlatã ºi tolerarea blogurilor americane anti-unioniste,[38] care propun lupta revoluþionarã împotriva masoneriei, destabilizarea întregului continent prin revolte ºi conflicte, care sã adânceascã perspectiva ºi nevoia de a avea o cetãþenie unicã ºi o religie unicã, spre asigurarea pãcii. ]]>