Chirurgul Florin Chirculescu, medic la Spitalul Universitar, ºef al Chirurgiei Toracice ºi scriitor de SF, primul care a îndrãznit sã spulbere public tabu-urile sistemului sanitar, a trimis redacþiei Jurnalului Naþional un manifest conex cu legea sãnãtãþii. Cel care, în 2009, a publicat o scrisoare deschisã adresatã ministrului Sãnãtãþii, in care a acuzat fãþiº problemele sistemului, a infiinþat sindicatul medicilor ºi, în paralel cu activitatea sa medicalã, vorbeºte ºi scrie fãrã perdea deschis despre tarele Sãnãtãþii româneºti. Publicãm integral acest manifest tulburãtor. PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMÞÃMÂNT INFORMAT (sau ceea ce nici un politician n-o sã vã spunã despre noua Lege a Sãnãtãþii) Regula cinstitã îmi impune ca atunci când operez un pacient sã-i explic beneficiile ºi riscurile intervenþiei chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeþi încredere în mine, medicul tãu. Iatã cã acum, noi toþi, pacienþi ºi medici deopotrivã, ne pregãtim de o operaþie dificilã. Politicienii o numesc reformã sanitarã dar, câtã vreme nu ºtim despre ce e vorba, ce garanþii avem cã intervenþia pe care o opereazã statul va reuºi? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? ªi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat? Sã ne reamintim – în ianuarie, legea sãnãtãþii a fost retrasã teatral de pe piaþã, ocaziecu care ne-am ales cu o promisiune: dezbaterea ei publicã. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre aceastã lege? Ai idee cât o sã te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni dupã ce legea va fi publicatã în Monitorul Oficial? Vei fi funcþionar de stat, sau te vei bucura, în sfârºit, de statutul unei profesii liberale, statutul tãu dintotdeauna? Din pãcate, dupã cum ne-au obiºnuit, decidenþii mimeazã comunicarea. Ei aruncã în presã doar frânturi de lege, pretinzând cã adoptã regula cinstitã a consimþãmântului informat. În realitate, acest lucru nu are loc. Pentru moment, sã reþinem cã oriceconsimþãmânt informat se încheie cu o semnãturã, o semnãturã prin care pacientul îi conferã medicului dreptul de a-l opera. Noi, românii, pacienþi ºi medici deopotrivã, pe ce document ne punem semnãtura? GENERALITÃÞI – SAU CE SOARTà AU BANII NOªTRI? Suntem cu toþii la curent cu scandalul Cupru Min. Din variile calcule, sã reþinem cea mai optimistã cifrã de afaceri avansatã în presã: un miliard de euro anual. O altã industrie localã – mã refer la fastfood – este ºi ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King, KFC etc. se luptã pentru o piaþã de cinci sute de milioane de euro anual. ªi acum, fiþi atenþi: piaþa sãnãtãþii din România înseamnã de trei ori mai mult decât Cupru Min ºi industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de euro anual. Iatã o piaþã atrãgãtoare pentru asiguratori! În plus, spre deosebire de banii din cupru ºi din fastfood, banii din sãnãtate sunt siguri. Nu trebuie sã foreze nimeni dupã ei ºi nu trebuie sã se lanseze nici o campanie promoþionalã ca sã fie obþinuþi, pentru cã vorbim despre banii pe care îi scoþi din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie cã eºti de acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridicã la numai… 250 de euro anual. Sã reþinem, aºadar: banii din sãnãtate sunt suficienþi pentru un business serios, dar þie, personal , nu prea îþi ajung, chit cã tu plãteºti. Un alt lucru care meritã amintit este cã, oriunde ºi oricând, reformele sanitare au avut loc în þãri în care accesul la serviciile medicale era restrâns ºi scump. Reforma lui Bismarck în Germania a fost un cadou oferit populaþiei care, astfel, putea sã ajungã mai uºor ºi mai ieftin în faþa unui medic. Motive similare au stat ºi îndãrãtul reformei Thatcher: un numãr mai mare de englezi cãpãta dreptul la sãnãtate, în condiþii de egalitate a ºanselor. În România, lucrurile stau pe dos. La noi, reforma sãnãtãþii înseamnã cheltuieli suplimentare pe care le vei suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îþi aminteºti cum în luna ianuarie era cât pe ce sã plãteºti niºte servicii de urgenþã care deja funcþionau? ªtiu cã-þi aminteºti, pentru cã ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasã, iar tu ai crezut cã ai câºtigat, din moment ce SMURD-ul a rãmas cel pe care îl ºtiai, adicã gratuit, aºa cum este ºi în cele mai ultraliberale þãri. Ceea ce nu ºtii, însã, este cã decidenþii au motive serioase sã sprijine urgenþele: SMURD-ul trebuie sã funcþioneze bine ºi pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odatã accidentat, nu mai ai cum sã iei primul avion cãtre un spital occidental. Când ai cãzut în stradã, ai nevoie de un serviciu care sã te ridice ºi sã te ducã degrabã la un spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar ºi decidenþilor. Cu totul alta e problema dacã te pregãteºti de o internare obiºnuitã. El, decidentul care þine în mânã pâinea ºi cuþitul, ia de regulã avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un scaun într-o salã de aºteptare. S-ar putea ca el, decidentul, sã fie consultat înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au þinut cont de sfatul preºedintelui: – Plecaþi din þarã, eu n-am ce sã fac pentru voi! DE CE PIERZI BANII DE SÃNÃTATE CHIAR ACUM, CÂND CITEªTI ACEST TEXT? ªtii bine cã sistemul românesc de sãnãtate funcþioneazã pe baza a numeroase erori ºi incorectitudini. Iatã doar douã dintre ele – cele fundamentale. În primul rând, CNAS este singurul jucãtor financiar de pe piaþa de sãnãtate. Aceastã situaþie ar mai fi cât de cât corectabilã, cu condiþia ca sãnãtatea sã fie reglementatã, dar cea de-a doua eroare tamponeazã orice fel de strategie cu beneficiu public: mã refer la faptul cã preºedintele CNAS este numit politic. Monopolul ºi obedienþa politicã a CNAS sunt cei doi factori care îþi scot, de ani de zile, bani buni din buzunar. Monopolul ºi obedienþa politicã sunt factorii care permitdeturnarea giratã de stat a contribuþiilor (adicã a banilor tãi privaþi!) pe care le plãteºti pentru sãnãtate ºi care ajung în ceea ce se numeºte bugetul consolidat, de unde cine ºtie câþi mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul ºi obedienþa politicã sunt factorii care permit CNAS sã plafoneze accesul pacientului la medic. Ca sã fiu mai clar, dacã un spital îngrijeºte 50.000 de pacienþi anual, CNAS gãseºte toate motivele din lume ca sã nu semneze contract cu spitalul decât pentru 45.000, sã zicem (ºi asta e o situaþie bunã!), generând datorii perpetue ale aceluiaºi CNAS la spitale. Aceeaºi plafonare, v-o amintesc, o întâlnim ºi la medicul de familie. Motivele plafonãrii? Insuficienþa banilor. De ce sunt banii insuficienþi? Pãi, nu au luat calea bugetului consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca ºi cum sãnãtatea era gratuitã? Iatã cum beneficiul electoral al tuturor politicienilor români a ajuns sã se traducã prin colapsul sistemului. Sã revenim. Tot pe monopol ºi pe obedienþã politicã se bazeazã ºi subevaluarea pe care CNAS o practicã pentru fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. ªi, ca sã punã capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite CNAS sã stabileascã tarife distincte pentru un acelaºi tip de caz, în funcþie de factori… subiectivi. În context, cum þi se pare faptul cã CNAS plãteºte mai mult spitalelor private per caz rezolvat, ºi asta în condiþiile în care spitalul privat îþi solicitã ºi þie, pacient, onorarii? Vã reamintesc cã, în prezent, reþeaua privatã de medicinã din România nu poate încã sã absoarbã cazurile dificile, adicã acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de fonduri. Dacã legea sãnãtãþii ar fi trecut în luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat ºi mai mult.Practic, se menþinea atât monopolul CNAS, cât ºi obedienþa politicã a preºedintelui sãu. În plus, banii tãi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societãþi private de asigurãri, care se trezeau în braþe cu un cadou la care nici o casã de asigurãri din lume n-a visat: obþinerea unor pacienþi (clienþi) fãrã concurenþã ºi fãrã efortul de a le colecta contribuþiile. Practic, CNAS s-ar fi transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat fondurile strânse din banii tãi unor operatori privaþi, care nu se oboseau nici mãcar sã lupte unii cu alþii pentru clientelã. Cât despre casele de asigurãri, ele privatizau profitul, în timp ce riscurile ºi pierderile conexe cu activitatea medicalã deveneau datorie publicã. În concluzie, sistemul nostru public-privat de sãnãtate cãpãta dreptul de a obþine beneficii financiare, în timp ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asiguraþi ºi, în al doilea rând, de personalul sanitar subplãtit. Sã fie acesta adevãratul capitalism? Sã fie aceasta libera iniþiativã, cea pe care în naivitatea noastrã o credeam obligatã sã-ºi asume riscuri pentru a obþine beneficii? În fine. Spuneam cã legea retrasã cu tam-tam permitea atât caselor de asigurãri, cât ºi noului CNAS sã facã profit, ºi asta în condiþiile în care cele mai multe case europene de asigurãri din sistemul public au obligaþia de a prezenta un bilanþ zero la finele anului financiar. Sã presupunem cã românii sunt ºi aici originali ºi cã vor o lege deosebitã de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit? De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an ºi care ºi-aºa nu-þi ajung? Profit? Pe seama unor pacienþi din ce în ce mai bolnavi ºi, prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt plãtiþi cu un ordin de mãrime sub cele mai slabe salarizãri europene? O altã întrebare este: oare casele de asigurãri ºtiau în ce se bagã? Oare îºi fãcuserã calcule la modul serios, sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în braþe un cadou otrãvit? Cum-necum, profitul despre care discutãm îþi mai scotea din circuit niºte bani, din cei ºi aºa foarte puþini (doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne aratã un necesar de minimum 7%) cu care îþi plãteºti sãnãtatea. Oare ce prevede legea care se elaboreazã acum, la adãpost de ochii noºtri, referitor la profitul caselor de asigurãri? EXISTà SISTEME PERFECTE DE SÃNÃTATE PUBLICÃ? Rãspunsul este NU. Practic, orice sistem de sãnãtate se confruntã cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar disparitatea dintre necesarul ºi resursele de sãnãtate se accentueazã perpetuu, indiferent de þarã. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sãnãtate au ca scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacã Declaraþia Drepturilor Omului ar fi abolitã, problemele sistemelor de sãnãtate s-ar rezolva imediat, pentru cã am putea, nu-i aºa, sã includem o sumedenie de pacienþi în categoria pierderilor colaterale. Asta sã fie soluþia sistemelor publice de sãnãtate? O politicã eugenicã, justificatã prin raþiuni financiare? În context, sã amintim cum este caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adicã sistemul unei þãri capitaliste prin excelenþã: „o insulã de socialism într-o mare a pieþei libere”. Momentan, aºa sunã esenþa unui sistem naþional de sãnãtate publicã. Dar, despre NHS vom mai vorbi. SISTEME DE SÃNÃTATE – CONTROVERSA PROFESIONIªTILOR Cu aproape doi ani în urmã, am avut prilejul sã discutãm cu doi dintre autorii legii de sãnãtate retrase de pe piaþã. Cu acea ocazie , am gãsit multe puncte comune de discuþie. Sã le luãm pe rând. În primul rând, domniile lor au fost de acord cã atât monopolul CNAS, cât ºi dependenþa politicã a acestei structuri trebuie desfiinþate. Cu alte cuvinte, cãzuserãm de acord asupra principiului ca în România sã existe mai multe case de asigurãri concurente, care sã se „batã” între ele atât pentru pacienþi, cât ºi pentru medici. Ne imaginam cã o concurenþã realã între asiguratori ar fi determinat scãderea costurilor, pe principiul cã un asigurator n-o sã-ºi fure cãciula fãcând achiziþii bazate fundamental pe comision. Totodatã, speram ca un astfel de asigurator va oferi pachete de sãnãtate concurenþiale, astfel încât sã-ºi atragã o „pacienturã” cât mai numeroasã. Speram ca asiguratorul sã fie interesat sã ofere pachete de salarizare la fel de concurenþiale pentru medici, astfel încât sã-i atragã în spitalele ºi cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii de sãnãtate din România sã devinã ceea ce sunt oriunde: avocaþii din oficiu ai pacienþilor ºi plãtitorii corecþi ai medicilor. Între timp, aceastã paradigmã pare sã se fi schimbat, iar profitul cu orice preþ este cuvântul de ordine al noilor asiguratori de sãnãtate. Aºa cã, ne punem urmãtoarea problemã: este obligatoriu sã fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sãnãtate, în condiþiile unei þãri care alocã prea puþini bani acestui sector? Revenind la discuþia cu autorii legii retrase de pe piaþã, propusesem atunci organizarea unui grup de profesioniºti (specialiºti în sãnãtate publicã) care sã discutecare este varianta de sistem care se adapteazã cel mai bine la realitatea noastrã socio-economicã. Toatã lumea a fost de acord, numai cã pânã la urmã, grupul de lucru a fost alcãtuit doar din cei doi specialiºti ai administraþiei prezidenþiale. În plus, principiile cu care fuseserã de acord în ce priveºte casele de asigurãri s-au dovedit a fi apã de ploaie. Ei nu discutaserã despre capitalism, ci despre biºniþa româneascã standard. Ei ne vindeau cafea ºi þigãri la suprapreþ ºi ne explicau cât de bine o sã ne fie. La scurt timp dupã aceste discuþii, am avut prilejul sã discut cu o profesoarã de sãnãtate publicã neimplicatã în dezbatere. Cu acea ocazie , ea m-a întrebat aºa: – De ce crezi tu cã doar societãþile de asigurãri reprezintã soluþia pentru România? I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clãtinat din cap: – Oare un sistem naþional de sãnãtate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o þarã sãracã, oamenii au venituri scãzute, eu cred cã asta este soluþia pentru România. Sigur m-am schimbat la faþã – un sistem naþional de sãnãtate nu-mi aducea aminte decât de situaþia pre ’89, nu-mi sugera decât eºecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simþindu-mã, profesoara m-a întrebat: – Tu crezi cã la noi, acum, cu existenþa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenþã faþã de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naþional de sãnãtate, numai cã el beneficiazã de cosmetizarea ºi costurile suplimentare denumite CNAS. ªi, ca sã nu mã mai acuzi de socialism, a adãugat, te rog sã reflectezi la sistemul de sãnãtate britanic. Englezii au sistem naþional. Þi se pare cã merge prost? Pe vremea aceea nu ºtiam decât cã Marea Britanie oferã salarii dintre cele mai bune pentru medici. Aceastã realitate a fost suficientã ca sã mã gândesc mai atent la ce înseamnã un sistem naþional de sãnãtate. Cu acea ocazie , am aflat cã ºi canadienii, de pildã, se bucurã de un sistem similar. CE SISTEM DE SÃNÃTATE NE DORIM? De fapt, cu aceastã întrebare ar trebui sã înceapã argumentaþia pro ºi contra, pentru cã, dupã cum am spus, nu existã un sistem perfect de sãnãtate. ªi, pentru cã ne aflãm, totodatã, în faþa unui consimþãmânt informat, care consimþãmânt informat este sancþionat politic prin vot, ar trebui sã ºtim mãcar care sunt costurile ºi beneficiile diferitelor sisteme de sãnãtate. Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru cã legea retrasã în ianuarie se inspirase, iniþial, pe un model american, o sã începem cu un rezumat al felului în care pacientul plãteºte în USA. În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacã nu eºti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgenþelor majore, ºi asta, pe o perioadã limitatã de timp. Dacã nu eºti asigurat ºi ai nevoie de medic pentru o problemã serioasã, ai varianta de a face un împrumut ca sã ieºi din impas. Dacã vrei sã te asiguri, fii sigur cã vei avea de plãtit, lunar, o grãmadã de bani. Iar dacã doreºti sã fii tratat de o somitate în domeniu, te costã suplimentar de te usucã. Ei, bine, în ciuda faptului cã USA vehiculeazã în sãnãtate aproximativ 16 % din PIB ºi în ciuda faptului cã la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveºteknow-how-ul ºi organizarea (dar ºi salarizarea medicului!), sistemul de sãnãtate american în ansamblu are carenþele sale. Iatã un singur exemplu: a treia cauzã de mortalitate pe teritoriul american este infecþia, iar infecþia este un marker de mortalitate al þãrilor în curs de dezvoltare. Aºadar, un sistem de sãnãtate care sã se asemene cu cel american ar presupune: contribuþii ridicate pe care nu le pot plãti toþi cetãþenii, la care se adaugã plãþi suplimentare pentru serviciile speciale. Atenþie: intrarea în sistemul unei case de asigurãri presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru cã nu existã casã de asigurãri care sã acþioneze din altruism ºi care sã te aºtepte cu braþele deschise, indiferent de starea sãnãtãþii tale. În context, casele de asigurãri private sunt obligate, prin natura jocului financiar, sã te consulte la includere ºi periodic, astfel încât contribuþiile pe care le vei plãti vor fi deosebite, în funcþie de riscurile pe care le prezinþi. Un pacient de 30 de ani, nefumãtor, fãrã probleme de sãnãtate aparentã, care practicã sport de trei ori pe sãptãmânã, va plãti mult mai puþin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune ºi cardiopatie ischemicã. Sã reþinem acest aspect ºi sã-l transferãm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sãnãtate, dar cu mult mai sãrac decât pensionarul american, va fi obligat sã plãteascã (logic!) o contribuþie mai ridicatã decât un pacient activ. Totodatã, la includerea într-o casã de asigurãri, va avea de plãtit consultaþiile prin care se stabileºte cât de bolnav este ºi, implicit, nivelul contribuþiei. Sã mai adãugãm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamãnã cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multã patologie asociatã, deci mai costisitor. Oare este suficientã media de 250 de euro pe an pentru a susþine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sãnãtatea publicã româneascã nu poate susþine? Cum vor face casele de asigurãri beneficiile la care le dã dreptul legea, cu pacienþi mult mai costisitori, dar mult mai sãraci decât în sistemul-mamã? Oare americanii îi asigurã pe… homeleºi? Cu alte cuvinte: mai putem sã vorbim de un sistem public de sãnãtate? La polul opus se aflã sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiazã de un sistem naþional de sãnãtate, prin urmare, orice cetãþean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintã sistemul britanic, sau cel canadian, garanþia cã pacientul român va cãpãta satisfacþie? Care este costul acestei asigurãri cvasitotale? Costul este… timpul. Timpul, adicã lista de aºteptare. Lista de aºteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operaþii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgenþele nu au listã de aºteptare dar, sã nu vã imaginaþi cã urgenþa va fi examinatã deîndatã la camera de gardã. Iatã un singur exemplu. Pacientã, gravidã, la termen. Încep „durerile facerii” ºi se adreseazã unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internãm decât începând de la dilataþie 6.” (Dilataþia completã este 10, iar travaliul începe în condiþii de dilataþie 0, ca sã simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aºa cã decide sã aºtepte pânã la dilataþie 6 în parcul din apropiere. Dupã vreo orã, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardã. Rãspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveþi dilataþie 3. Nu vã internãm decât de la dilataþie 6.” Aºadar, iatã cã pentru a asigura egalitarismul în faþa unui sistem care nu poate plãti la nesfârºit, apar altfel de costuri, care nu se concretizeazã în bani, ci în timp de aºteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjaþi de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în douã viteze, iar dacã dintr-un motiv sau altul consideri cã nu vrei sã intri pe lista de aºteptare, plãteºti suplimentar acelor societãþi care, dintru bun început ºi-au asumat riscurile de a intra pe piaþã, fãrã sprijin de la stat ºi fãrã ca statul sã le preia funcþiile ºi datoriile generale ale întreprinzãtorilor. Între cei doi poli existã varii metode de asigurare, pe care le puteþi studia aici: http://medlive.hotnews.ro/harta-asigurarilor-de-sanatate-europa-versus-romania.html. Dintre toate exemplele de pe hartã, m-aº opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primeºte 7,2% din PIB, Cehia a reuºit sã ofere un pachet de asigurare de bazã într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaþie se asigurã suplimentar. Ei cum au reuºit performanþa asta? Sã fie imposibilã pentru noi? PROBLEMELE ROMÂNEªTI Problema pachetului de asigurare de bazã este cheia sistemului nostru de sãnãtate. Care este oferta statului sau/ºi a caselor de asigurãri pentru acest pachet? Este oare o ofertã 0, ca în USA, ceea ce implicã sã plãteºti foarte mult? Este o ofertã completã, ca în Marea Britanie, dar care te obligã sã aºtepþi? Este oare o ofertã „mutualã”, de tip francez, la care 82% din pacienþi plãtesc asigurãri suplimentare, în condiþii de 11% din PIB direcþionaþi cãtre sãnãtate? Rãspunsul corect pe care o sã þi-l dea decidentul român (fãrã sã mintã!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenþii se feresc ca de dracu sã stabileascã plafonul ofertei de bazã. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât sã stai de vorbã cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaºi bani, sã beneficiezi ºi de operaþii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bazã pentru un salon curat, de cel mult douã persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsã de locuri? De ce nu ºtim care este valoarea pachetului de bazã? Foarte simplu: pachetul de asigurãri de bazã este elementul de negociere critic, care permite statului român sã vândã o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societãþi de asigurãri care, spre deosebire de alte þãri europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiþii publice. Dacã, tu, pacient român, ai avea de fãcut o afacere, ai proceda la fel ca societãþile de asigurãri. Ai stabili abia dupã cumpãrare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scãzut, astfel încât sã poþi sã-þi taxezi clienþii în vederea obþinerii unui profit maxim, pe o investiþie publicã distrusã în mod sistematic, în acelaºi fel în care au fost abandonate alte industrii ºi întreprinderi româneºti. Totodatã, ai lansa tot soiul de fumigene pe piaþã, legate de calificarea medicilor ºi de plata lor, astfel încât sã-i salarizezi cât mai jos pentru cã, nu-i aºa, legea românã îþi permite profit fãrã ca tu sã-þi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligã sã concurezi pentru pacienþi, statul român nu te obligã sã-þi ridici contribuþiile prin propriul tãu efort, statul român doreºte doar sã facã un cadou asiguratorilor pentru cã el, statul român, se doreºte incompetent. Numai cã voi, pacientul ºi medicul român, vã aflaþi la celãlalt capãt al afacerii. ªi vã mai paºte, pe amândoi, încã un set de cheltuieli de care habar n-aveþi. Pe lângã pachetul de bazã pe care Ministerul Sãnãtãþii ºi CNAS nu au catadicsit sã-l facã public, statul mai are un as în mânecã la vânzare: costurile per serviciu medical. Vã reamintesc ce am spus mai sus: CNAS gãseºte toate motivele din lume ca sã nu plãteascã toþi pacienþii ºi ca sã subevalueze fiecare caz rezolvat… Ce anume le permite acest lucru? Absenþa standardelor de cost. Nici o structurã responsabilã cu sãnãtatea nu a fost interesatã în ultimii 22 de ani de o operaþiune economicã elementarã: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacã o apendicitã banalã costã efectiv, sã zicem, 1000 de lei, nimeni n-o sã împiedice un decident sã stabileascã, în absenþa unor standarde de cost, cã ea nu costã decât 900 de lei ºi sã nu-þi dea þie, pacient, doar aceastã contravaloare, pretinzând cã restul pânã la 1000 îþi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau cã ar trebui sã þi-i recuperezi chiar de la medic. Pentru cine nu mã crede, sã întrebe Ministerul sau CNAS: cât costã o arteriografie, sã zicem, la Iaºi? Dar la Bucureºti? Existã diferenþe de preþ? Dacã da, de ce? Realitatea este cã absenþa standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului. Absenþa standardelor de cost mai este „bunã” la ceva: în absenþa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casã de asigurãri, poate sã pretindã cã protocoalele de diagnostic ºi tratament sunt valide în þara noastrã ºi cã este doar vina medicilor cã nu au fost introduse încã. Dar, ce te faci dacã afli cã respectarea protocoalelor are costuri prea mari faþã de câþi bani catadicseºti sã dai (investeºti) în sistem ºi cã tu, stat, sau casã de asigurãri, nu ai puterea financiarã de a le susþine? Vei introduce… lista de aºteptare, asta vei face. Vei introduce lista de aºteptare specificã sistemelor naþionale de sãnãtate, chit cã tu ai pretenþia sã te numeºti societate privatã de asigurãri. ªi atunci, ne întrebãm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenþii? CONSIMÞÃMÂNTUL PROPRIU-ZIS Aºadar, ce vã doriþi? Un sistem bazat pe asigurãri, care va presupune mai mulþi bani scoºi din buzunar, sau un sistem naþional de sãnãtate, care presupune liste de aºteptare? Veþi dori un sistem de asigurãri care, în peisajul românesc se preteazã extrem de uºor la cartelizare ºi la umflarea preþurilor, sau un sistem naþional care, prin monopolul sãu ºi prin obiceiurile pãmântului, se asociazã cu politica de achiziþii la nivel înalt prin comision? Indiferent ce ai dori, însã, ºi indiferent ce opinii ai, nu uita cã sãnãtatea nu are culoarepoliticã. ªi nu face rabat de la urmãtoarele întrebãri simple, la care orice politician va trebui sã-þi rãspundã: 1) Ce pachet de bazã îmi oferi, ca sã ºtiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurãrile? 2) Vrei sã-mi oferi un sistem public de sãnãtate cãruia îi este permis, prin lege, sã facã profit? 3) De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât sã ºtiu cu cât m-ar încãrca în plus asigurãrile? 4) De ce nu-mi explici ce înseamnã un sistem naþional de sãnãtate ºi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce þãri precum Marea Britanie ºi Canada se bazeazã pe un asemenea sistem? 5) De ce nu-mi plãteºti doctorii aºa cum sunt plãtiþi oriunde la vest de Szeged, astfel încât sã nu mai plece din þarã ºi sã mã trateze la mine acasã ºi peste câþiva ani, fãrã ca eu sã recurg la alte expediente? 6) De ce refuzi sã aloci serviciilor de sãnãtate mãcar 7% din PIB? 7) Dacã vei aloca 7% din PIB sãnãtãþii, ai curaj sã-mi spui, înainte de alegeri, cât o sã mã coste povestea asta? Ei, bine, dacã tu, politician, o sã-mi rãspunzi vreodatã la aceste întrebãri fãrã sã te refugiezi în termeni tehnici ºi în justificãri stupide, poate cã am sã semnez acest consimþãmânt informat – dar dacã nu…. Ei, bine, dacã nu, eu o sã te întreb mereu: – Tu chiar îþi propui sã ai grijã de sãnãtatea mea, sau te intereseazã doar votul meu? Iar când o sã te întreb asta, o sã-þi aduc aminte cã peste nu mai mult de 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îþi va tipãri portretul în cãrþile de istorie ºi în articole… ªi dupã ce-o sã-þi aduc aminte asta, o sã-þi mai spun aºa: – Azi, s-ar putea sã mã fraiereºti ca sã te votez – dar mâine, ce-o sã vrei sã scrie sub portretul tãu? sursa: jurnalul.ro