Articolul de mai jos – tradus pentru prima datã în limba românã în Revista Nexus Magazine – Ediția Românã, vorbește despre un subiect tabu. Rãcirea globalã. Oficial, ni se spune cã pãmântul se încãlzește. Elitele știu însã adevãrul. Iar articolul de mai jos o dovedește cu prisosințã. În lumea științificã, de la un anumit nivel, se știe cã Pãmântul va intra cât de curând într-o nouã glaciațiune, dar celor dispensabili nu li se comunicã acest lucru, pentru a nu se creea panicã. Acesta este scopul acelor buncãre – veritabile orașe subterane, construite de guvernele tuturor țãrilor. Salvarea în subteran de iarna ce va acoperi Pãmântul pentru multe sute (dacã nu chiar mii) de ani. Mulțumesc pe aceastã cale editorilor revistei Nexus pentru permisiunea acordatã – de a culege și publica în format electronic articolul. Liber la preluare, cu menționarea sursei (Revista Nexus Magazine) Iatã articolul:

Într-un raport publicat în 2004, Pentagonul îºi exprima îngrijorarea faþã de temerile privind o rãcire iminentã. Profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, este de aceaºi pãrere, afirmând cã „Timpul nostru pare a se fi terminat”. În viziunea sa, perioada interglaciarã caldã în care ne aflãm în prezent, va lua brusc sfârºit. Potrivit lui Al Gore, încãlzirea globalã este un joc în care vina se aruncã de la un partener la celãlalt: „Topim calota glaciarã a Polului Nord… Destabilizãm muntele masiv de gheaþã din Groenlanda… Emitem atât de mult dioxid de carbon în mediul Pãmântului încât am schimbat literalmente relaþia dintre Pãmânt ºi Soare“.¹ Totuºi, ideea încãlzirii globale contrazice îngrijorãrile oficiale din ultimii 35 de ani. Stimulat de dovezile care indicau o tendinþã de rãcire, un raport din 1973 al CIA ajungea la concluzia cã „are loc o schimbare climaticã globalã ºi cã nu vom reveni prea curând la modele climatice din trecutul recent“.²Acesta a fost curând urmat de Prima Conferinþã de la Miami privind Utilizarea Izotopilor în Climatologie ºi Paleoclimatologie din 1975, unde laureatul Premiului Nobel, Willard Libby R. a avertizat: „Erele glaciare au fost starea normalã în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sutã din timp … Deoarece aprovizionarea globalã cu hranã depinde în primul rând de climã, înþelegerea actualã privind clima trebuie sã fie drastic îmbunãtãþitã …“.³ Aproape 30 de ani mai târziu, într-un raport publicat în 2004, Pentagonul încã îºi exprima îngrijorarea faþã de temerile privind o rãcire iminentã. În timp ce optarea fie pentru un scenariu similar cu cel schimbãrii climatice de acum 8200 de ani, situaþie în care clima s-a modifica doar pentru 100 de ani, fie pentru un scenariu precum Marele Îngheþ (Dryas-ul Recent), eveniment care a rãcit Pãmântul pentru mai mult de 1000 de ani (între circa 12800 ºi 11500 î.e.n), raportul încã descoperea în viitorul anticipat „o scãdere semnificativã a capacitãþii mediului pãmântesc de a susþine viaþa“.⁴ Totuºi, în pofida a tot mai numeroºi prezicãtori ai încãlzirii globale ºi a efortului de a cãuta modalitãþi de diminuare a emisiilor de CO2 din diverse sectoare ale industriei, cel puþin un geolog, profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, a fost de partea Pentagonului afirmând cã „Timpul nostru pare a se fi terminat“, deoarece (în viziunea sa) aceastã perioadã interglaciarã caldã va lua brusc sfârºit.⁵ Cu o diagramã care prezintã fluctuaþiile de temperaturã ce au avut loc pe o perioadã de trei milioane de ani, obþinutã pe baza profilelor izotopilor de oxigen, profesorul Muller subliniazã discrepanþele problematice faþã de teoria lui Milankovitch. Figura 1 aratã cã în ultimii 650.000 de ani, era glaciarã a fost dominatã doar de ciclul glacial de 100.000 de ani, cã precedentele douã milioane de ani au avut un model ciclic predominant de 41.000 ani ºi cã acum circa trei milioane de ani nu existau deloc cicluri de ere glaciare. Ceea ce istoricii au determinat ca fiind perioada totalã de timp necesarã civilizaþiei moderne pentru a se dezvolta este inclusã în actuala noastrã perioadã interglaciarã. Vârfurile ascuþite din grafic nu ilustreazã doar cât de repede se pot termina erele glaciare, dar ºi cât de repede pot începe. „Aceste date ar trebui sã vã sperie … urmãtoarea erã glaciarã este pe cale sã ne loveascã“, avertizeazã prof. Muller.⁶ Laureatul Premiului Nobel, dr. Willard Libby a avertizat: „Erele glaciare au fost starea normalã în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sutã din timp … Deoarece aprovizionarea globalã cu hranã depinde în primul rând de climã, înþelegerea actualã privind clima trebuie fie drastic îmbunãtãþitã …”   Luna ºi înclinarea Pãmântului O mare parte a eºecului climatologilor de a gãsi o explicaþie mai bunã pentru erele glaciare se datoreazã aplicãrii modelului titirezului în cazul Pãmântului (care se bazeazã pe faptul Pãmântul încã se roteºte în urma impulsului dobândit în timpul formãrii sale) în modelul universului bazat pe gravitatea standard, mai degrabã decât pe mai practicul model al titirezului în modelul universului electric (situaþie în care rotaþia Pãmântului este stimulatã ºi perpetuatã de forþa dominantã a electromagnetismului). Un titirez presupune un singur impuls dat ºi o rezistenþã sau efort de torsiune manifestat contra axului de rotaþie. Aceasta este o imagine care ne induce în eroare în privinþa relaþiei dintre rotaþia Pãmântului ºi planul lui orbital. Convingerea cã Pãmântul nu ºi-ar schimba direcþia de rotaþie în urma unei inversãri a polaritãþii aratã confuzie dacã nu chiar negarea proprietãþilor simple ale fizicii. Un model al efectului giroscopic este mai aproape de modelul real ºi chiar ºi acesta poate oferi o imagine greºitã cu privire la stabilitatea Pãmântului. Datoritã prezenþei Lunii, înclinarea Pãmântului nu poate depãºi 23 de grade din orbita lunarã. Modelul giroscopic ilustreazã cel mai bine relaþia dintre Lunã ºi bombarea regiunii ecuatoriale a Pãmântului, o reprezentare a forþei de frânare exercitatã contra miºcãrii de rotaþie a Pãmântului ºi a modificãrile ciclice ale planului orbital al Lunii care, la rândul sãu, controleazã gradul de înclinare a Pãmântului. Dar, din nou, spre deosebire de un titirez, înclinarea Pãmântului pivoteazã în planul solar care disecã ecuatorul Pãmântului, nu axa sa de bazã. Efortul de torsiune contra axei, care va exista în cazul unui titirez, nu este o reprezentare adecvatã a ceea ce se întâmplã cu Pãmântul. Singurul efort de torsiune al rotaþiei Pãmântului este cauzat de influenþa Lunii contra ecuatorului Pãmântului, o influenþã care absoarbe ºi modificã influenþele suplimentare atât ale Soarelui cât ºi ale lui Jupiter.⁷ Chiar ºi cu variaþiile ciclice cunoscute care afecteazã planeta, Pãmântul este foarte stabil, rotaþia sa fiind întreþinutã de un miez solid, cu încãrcãturã magneticã ºi care este înconjurat de o manta topitã. Acest interior lichid creeazã o forþã centrifugã puternicã ºi stabilã ce acþioneazã contra ecuatorului, care este pãstrat stabil de prezenþa Lunii, care, ulterior, acþioneazã ca un regulator climatic pentru Pãmânt.⁸ Cu axa pivotantã centratã în mijlocul planetei, un anumit grad de deviere polarã (o înclinare axialã din cauza dezechilibrelor de suprafaþã) este posibil, dar ar fi restricþionat în limitele înclinãrii Pãmântului impuse planetei de cãtre Lunã. Orice sugestie cã Pãmântul s-ar fi rãsucit într-o parte ar indica un moment în timp în care Pãmântul nu avea Lunã. Luna ºi sistemul solar Concepþia conform cãreia Luna a sosit relativ recent este ilustratã printr-una din problemele din teoria „Pãmântului ca Bulgãre de Zãpadã”. Existã dovezi îngropate în trecutul Precambrian: niºte formaþiuni de nisip descoperite în straturile de stâncã de la minele de cupru de la Muntele Gunson, din Flinders Ranges, Australia de Sud. Formaþiunile de nisip aratã prezenþa unor fluctuaþii sezoniere de temperaturã într-un loc unde nu ar fi trebuit sã existe aºa ceva, în timpul perioadei „bulgãrelui de zãpadã”. Pentru geologul australian George Williams, cea mai bunã explicaþie pentru repetiþia îngheþ / dezgheþ, care ar duce la apariþia respectivelor formaþiuni de nisip la ecuator, este o înclinare a planetei noastre cu aproape un sfert de cerc.⁹ Acest lucru ar implica un Pãmânt Precambrian fãrã Lunã. Teoria „Pãmântului ca Bulgãre de Zãpadã”, în loc sã fie contestatã de cãtre descoperirile lui Williams, este de fapt susþinutã de formaþiunilor de nisip descoperite — din moment ce o lipsã a Lunii în perioada Precambrianã este posibil sã fi trimis Pãmântul în perioade de extremã orbitare elipticã în jurul Soarelui, rãcind incredibil Pãmântul ºi permiþând în acelaºi timp potenþialului de înclinare de a ajunge la un maxim de 90 de grade, creând cele mai bune condiþii pentru apariþia periodicã a fenomenului „Bulgãrelui de Zãpadã”. Cea mai bunã dovadã pentru recenta captare a Lunii este „explozia” Cambrianã ce a avut loc cu circa 542 milioane de ani în urmã. S-a întâmplat ceva care nu numai cã a încheiat definitiv ciclul de rãcire de la suprafaþa Pãmântului la acea datã, dar, în acelaºi timp, a pus Pãmântul pe o orbitã stabilã, mai aproape de Soare, a reajustat scoarþa ºi a pus capãt devastatoarelor schimbãri ale înclinãrii sau oblicitãþii severe. Dispariþia masivã a faunei precambriene a avut loc la graniþa cu Cambrianul ºi s-a stabilit cã a fost cauzatã de schimbãri bruºte ale condiþiilor de mediu.¹⁰ Trecerea Soarelui prin planul galactic (ceva ce sistemul nostru solar face în mod repetat) ºi ulterior colapsul temporar al câmpurilor magnetice planetare, ar putea da naºtere la influenþe gravitaþionale ce ar putea potenþial afecta deplasarea corpurilor astronomice ºi astfel ar ameninþa dislocarea cometelor din norul Oort.¹¹ În 1994, astronomii au descoperit o nouã galaxie, foarte aproape de galaxia Cãii Lactee. O analizã ulterioarã cã aceastã galaxie mai micã, acum cunoscutã sub numele de Galaxia Elipticã Piticã din Sãgetãtor (Sag DEG), este devoratã de Calea Lactee. În mod semnificativ, aceasta intersecteazã Calea Lactee, la un unghi ºi o poziþie ce corespund precis cu cel al sistemului nostru solar.¹² Aceastã coincidenþã ar fi mai puþin semnificativã dacã sistemul nostru solar nu s-ar deplasa la acelaºi unghi prin galaxie. Este cunoscut faptul cã sistemul nostru solar trece prin planul galactic, printr-o miºcare oscilatorie (salt), miºcare ce are nevoie pentru a se finaliza de 33 milioane pânã la 55 milioane de ani. Figura 1. Climatul din ultimii trei milioane de ani (sãgeþile aparþin autorului). (Sursã: R. A. Muller ºi G. J. MacDonald, Ice Ages and Astronomica! Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000) Nu existã niciun motiv direct pentru aceastã miºcare oscilatorie sau pentru aceastã limitã de timp ipoteticã, altul decât o încercare, nu foarte reuºitã, de a potrivi miºcarea sistemului solar cu perioadele cunoscute ale craterelor de suprafaþã sau ale diverselor evenimente de extincþie.¹³ Având în vedere unghiul sistemului solar ºi impulsul dat, este puþin probabil ca salturile/oscilaþiile sistemului solar sã fie legate în vreun fel de planul galactic. Dacã sistemul solar ar fi de fapt orientat spre planul galactic, ar fi mai uºor sã se accepte ideea unei „þopãieli” a sistemului solar de-a lungul planului galactic, asemeni sãriturilor unei pietre pe suprafaþa unui lac, dar acesta nu este impulsul unghiular pe care se ºtie cã Soarele îl are. Indiferent dacã sistemul nostru solar provine sau nu din Sag DEG, deºi se pare cã este foarte probabil, Soarele va fi trecut de mult prin Calea Lactee ºi va fi continuat sã se deplaseze dacã aceastã cãlãtorie a sistemului nostru solar nu ar fi fost oarecum captatã, rezultând o orbitã galacticã care, aparent, duce sistemul solar prin ambele emisfere galactice în întregul sãu ciclu orbital.   Ciclurile glaciare ºi perioadele interglaciare Definirea lungimii acestei orbite solar-galactice ne duce înapoi la ciclul erei glaciare. Chiar dacã fiecare perioadã de încãlzire dintre evenimentele glaciare este numitã perioadã interglaciarã, din punct de vedere tehnic nu este aºa – pentru cã un ciclu de erã glaciarã dureazã 650000 ani pentru a se finaliza. Existã fluxuri de încãlzire ce apar în avansarea glaciarã (nu scurtele interstadiale, intervale de climã calde din timpul unei perioade de glaciaþie, care dureazã mai puþin de 10000 de ani), dar acestea nu sunt adevãrate perioade interglaciare. Noi nu ne aflãm la sfârºitul unui flux glaciar în prezent, ci într-o adevãratã perioadã interglaciarã care se încadreazã într-un ciclu total de erã glaciarã ºi dureazã doar 13000 de ani sau o jumãtate de ciclu de precesiune. Când, în 1975, Libby a emis ipoteza conform cãreia climatul temperat va dura doar cinci la sutã dintr-o erã glaciarã, el a fost aproape de adevãr. O adevãratã perioadã interglaciarã – e vorba de durata de timp, nu dintre ciclurile fluxurilor de gheaþã, ci dintre o erã glaciarã totalã ºi urmãtoarea – ocupã aproximativ trei la sutã din ciclul total, în timp ce un flux de încãlzire -perioada de încãlzire dintre evenimentele glaciare maxime – poate fi de 10 la sutã sau mai mult din durata ciclului. O altã analizã a graficului lui Muller privind clima din ultimele trei milioane de ani (fig. 1) aratã cã fiecare perioadã glaciarã asociatã cu modificãri notabile din era anterioarã dureazã aproximativ 650000 de ani. Al Gore s-a concentrat doar pe graficul cu concentraþiile de CO2 din ultimii 650000 de ani dintr-un motiv bine întemeiat. Perioada interglaciarã care a avut loc dincolo de acest punct a fost atât de caldã, încât existau hipopotami ºi hiene în Anglia.¹⁴ Dupã fiecare ciclu de erã glaciarã de 650000 de ani, inversãrile de polaritate cauzeazã miºcãri continentale care forþeazã Groenlanda sã se mute mai departe spre nord, în timp ce Europa se extinde spre est, mai departe, fiecare schimbare ducând la o creºtere a volumului de ape calde din Oceanul Atlantic care ajung în Oceanul Arctic polar în urmãtorul ciclu glaciar. Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeaºi perioadã de timp de 650000 de ani este erupþia supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupþii al vulcanului Yellowstone nu este întâmplãtor ºi a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare. Aparenta lipsã de gaz ºi de particule din mostrele luate din miezul lui de gheaþã indicã faptul cã acesta este doar asociat cu începutul fiecãrei perioade glaciare ºi nu este cauza acestora. Erupþiile din Yellowstone sunt de foarte multe ori asociate cu o zdruncinare semnificativã a continentului Nord-American. Caldera în sine nu se miºcã, dar platoul de deasupra, da. Aceastã miºcare continentalã este bruscã ºi dezvãluie o repetare în direcþia în care interiorul continental se miºcã de cel puþin 13 de milioane de ani (fig. 2). Figura 2. Punctul focar al vulcanului Yellowstone. (Sursã: US Geological Survey) Deformarea scoarþei terestre înainte de o inversare a polaritãþii este motivul pentru care vulcanul Yellowstone poate semnala începutul fiecãrui ciclu de erã glaciarã. Pe mãsurã ce sistemul solar se apropie de planul galactic, unde câmpurile magnetice se prãbuºesc înainte de a se schimba, câmpul magnetic al Pãmântului, în mod similar, se va prãbuºi înainte de schimbare. În 2002, oamenii de ºtiinþã au observat o accentuatã aplatizare a polilor, dar nu au putut gãsi o explicaþie potrivitã. Ca explicaþii posibile, ei au menþionat destinderea post-glaciarã, schimbãrile de vreme induse de încãlzirea globalã ºi modificãrile gravitaþionale (!).¹⁵ Fluctuaþiile forþei câmpului magnetic al miezului permit forþelor centrifuge ale magmei topite sã se bombeze mai mult la ecuator, rezultând o aplatizare a planetei la poli ºi creând presiuni extraordinare pentru latitudinile mici ºi mijlocii, deoarece acestea poartã greul deformãrii scoarþei. Yellowstone, fiind aproape la 45 de grade latitudine, se aflã de fapt chiar pe cuta provocatã de deformarea scoarþei. Începând cu anul 2004, magma de sub Yellowstone a început sã urce dintr-o camerã aflatã la 48 de kilomatri de suprafaþã într-o altã camerã situatã la numai 9,5 kilometri de suprafaþã ºi la o vitezã de trei ori mai rapidã decât cea înregistratã anterior.¹⁶ Chiar dacã ideea de a specifica o anumitã datã pentru inversarea polaritãþii pare greu de acceptat (precum mult discutatul an 2012), faptul cã Pãmântul se confruntã cu o prãbuºire a câmpului sãu magnetic este de necontestat. Unele cercetãri aratã cã puterea câmpului magnetic al Pãmântului a început sã slãbeascã de cel puþin 4000 de ani, în timp ce mãsurarea câmpului magnetic al Pãmântului din ultimii 30 de ani aratã faptul cã declinul puterii acestui câmp este tot mai accentuat.¹⁷ În punctul în care polul magnetic care se degradeazã se sincronizeazã cu polul care se roteºte al axei, modelul giroscopic se prãbuºeºte într-un model al titirezului ºi va urma o inversare a polaritãþii.

Figura 3. Valori ale expunerii la Soare. (Sursã: Michael Pidwirny, University of British Columbia, Okanagan, www.physicalgeography.net)

Într-o adevãratã perioadã interglaciarã, care dureazã doar 13000 de ani ºi în care suntem ºi acum, straturile continentale glaciare se topesc, Pãmântul se înclinã la deviaþia stabilitã de unghiul orbitei Lunii, iar anotimpurile încep ºi planeta se învârteºte în sens invers acelor de ceasornic, aºa cum îi dicteazã polaritatea negativã. Precesiunea, fiind un rezultat al înclinãrii Pãmântului, se desfãºoarã numai în acest interval de timp. La începutul urmãtoarei ere glaciare, precesiunea se va termina. Marele An al lui Voltaire (Platon nu a ºtiut nimic despre precesiune) doar sfârºeºte prin a fi o vacanþã de varã. Odatã ce Pãmântul îºi schimbã polaritatea ºi se roteºte în sensul acelor de ceasornic, contra orbitei Lunii, va pierde influenþa pe care Luna o exercitã asupra înclinaþiei ºi axa sa va deveni perpendicularã. Rotaþia în sensul acelor de ceasornic, de asemenea, duce la atragerea Lunii pe o orbitã mai apropiatã, inversând astfel îndepãrtarea lentã a acesteia de Pãmânt.¹⁸  Perpendicularitatea ar face într-o permanentã stare de echinocþiu, caz în care orele zilei ºi ale nopþii sunt aceleaºi de poli la Ecuator. Valorile înregistrate ale expunerii la radiaþiile solare sezoniere aratã cum aceastã perpetuã stare de expunere din primãvarã / toamnã (dupã cum se prezintã în citirile din lunile martie ºi septembrie) ar putea favoriza acumularea glaciarã în cazul latitudinilor înalte ºi al celor înalte spre mijlocii, fãrã o întindere a elipsei în stil Milankovitch (fig. 3). O rotaþie a Pãmântului în sensul acelor de ceasornic ar inversa ºi curenþii oceanici, mai ales pe cei ai Oceanului Atlantic, care s-ar putea acum deplasa direct de-a lungul coastei Africii în Oceanul Arctic. Aceastã schimbare a curenþilor oceanici ar satura celula polarã Hadley cu umiditate ºi ar crea o climã temperatã în zona Arcticã. Celula Hadley ar transporta ºi elibera umiditatea sa la latitudinile de mijloc, mai jos de curentul din nord. Într-o lume care nu se roteºte, aerul cald de la ecuator s-ar ridica ºi s-ar deplasa spre regiunile polare mai reci unde ar coborî ºi s-ar deplasa de-a lungul solului, pânã când ar ajunge la ecuator unde ciclul va începe din nou. De vreme ce lumea noastrã se învârte, acest ciclu de înãlþare ºi de coborâre a aerului este purtat peste neregularitãþile de suprafaþã ºi împãrþit în trei celule de aer ce se ridicã ºi coboarã, la fel ca ºi dungile lui Jupiter. Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeaºi perioadã de timp de 650.000 de ani este erupþia supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupþii al vulcanului Yellowstone nu este întamplãtor ºi a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare. Celulele care încep de la Ecuator ºi se întind câte 30 de grade pe fiecare parte sunt numite celule tropicale Hadley Ele au fost descoperite ºi denumite astfel de cãtre George Hadley, în 1753. Între 30 ºi 60 de grade se aflã celulele Ferrel, numite dupã William Ferrel care le-a descoperit în 1856. Celulele Ferrel sunt determinate de curenþii care se deplaseazã atât la graniþele sudice, cât ºi la cele nordice. Deasupra celulei Ferrel este celula polarã Hadley. Chiar deasupra regiunii polare se aflã un vânt constant numit „vortex polar”, care rãmâne fixat deasupra fiecarui pol. Este interesant faptul cã straturile glaciare din Pleistocen din America se opresc chiar sub curentul-jet din nord, aproape formând o linie ce traverseazã America de Nord cu o coborâre acceptabilã la vest de Marile Lacuri din cauza fenomenului „zãpezii de lac”. Aceasta aratã douã lucruri: un curent-jet saturat ºi o vreme fãrã variaþii sezoniere. Pentru ca straturile de gheaþã sã creascã la fel de mari ca cele gãsite pe durata Pleistocenului (circa 1,2 milioane pânã la 10000 de ani înainte de prezent), o evaporare masivã trebuie sã aibã loc. Aceasta este enigma ignoratã a ciclului erei glaciare. Dacã straturile glaciare s-au strecurat în jos din regiunile polare îngheþate, cum a ajuns umiditatea la celulele polare Hadley care hrãneau gheþarii de latitudine mijlocie ºi din nord? Dintr-un studiu detaliat al modelelor vânturilor, profesorul Xiahong Feng de la Dartmouth College, Marea Britanie, principalul autor al unui raport publicat în 2007, sugereazã cã vânturile ce dominau toatã suprafaþa Americii de Nord în timpul Pleistocenului au venit de la est. Analiza celulozei antice aratã cã cele mai înalte nivele ale izotopilor de oxigen ºi hidrogen se gãsesc pe Coasta de Est, în timp ce scad spre Coasta de Vest – complet în opoziþie cu modul în care vânturile suflã astãzi, dar este exact ceea cea ce se aºteaptã de la o rotaþie a planetei în sensul acelor de ceasornic ºi de la o inversare a curenþilor oceanici ºi a curenþilor-jet din prezent.¹⁹ Rotindu-se în sensul acelor de ceasornic ºi perpendicular, Pãmântul acum acþioneazã ca un adevãrat titirez, ºi, ca atare, acumularea de straturi glaciare în emisfera nordicã împreunã cu scãderea nivelurilor mãrii în emisfera sudicã ar face ca planeta sã reacþioneze la acest dezechilibru în acelaºi fel în care ar face-o un titirez. Cu o forþã de torsiune sau de tragere mai intensã la vârf, contra vitezei de rotaþie, greutatea straturilor glaciare din emisfera nordicã ar putea determina o pivotare a Pãmântului pe polul sau axa sa sudicã, determinând Pãmântului sã rãspundã cu o uºoarã înclinare spre centrul orbitei sale, Soarele. Aceasta nu ar duce la o revenire la precesiune deoarece pivotarea axei de jos ar lãsa Pãmântul înclinat spre Soare într-o continuitate anualã, nu sezonierã. Masele grele de pãmânt din nord s-ar înclina spre Soare doar cu câteva grade, fiind scãldate în luminã permanentã timp de mii de ani, pânã când gheþarii se retrag suficient pentru a reumple oceanele ºi procesul începe din nou. Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtunã globalã” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtunã globalã”). Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prãbuºirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o nãvãlire a unui aer extrem de rece, de origine arcticã, provocând furtuni enorme în toatã lumea. Cunoºtinþele antice despre inversarea polaritãþii Existã ilustrãri din Egiptul antic care aratã Pãmântul ca având punctele cardinale inversate. Acestea pot sugera cã anticii ºtiau de inversarea polaritãþii. Unele hãrþi astronomice din camera arhitectului lui Hatshepsut, Senmut, aratã acest lucru, la fel ca ºi documentele de la Harris ºi papirusurile de la Ipuwer ºi Hermitage.²⁰ În aceastã poziþie perpendicularã a axei Pãmântului, steaua polarã se aflã în constelaþia Draco (ce are forma unui ºarpe). Toate popoarele preistorice situate deasupra ecuatorului erau supravegheate de acest „ºarpe”. O rotaþie în sensul acelor de ceasornic va modifica lungimea anului, a lunii ºi a zilei. Eliminarea schimbãrii de direcþie a centrului de greutate, cauzatã de Lunã, va egaliza ºi va distribui mai bine retragerea mareelor, fãcând ca Pãmântul sã accelereze uºor. Aceastã schimbare a lungimii calendarului este confirmatã de modelele fosilizate ale mareelor de la Pichi Richi, în sudul Flinders Ranges, Australia de Sud, unde geologul George Williams a stabilit cã la graniþa dintre Precambrian ºi Cambrian anul solar dura 13 luni ºi ziua sub 22 de ore.²¹ O reflectare a acestui calendar strãvechi ºi marea lui apropiere de aceastã perioadã interglaciarã poate fi gãsitã în sistemul vechi de cãrþi de Tarot unde Major Arcana (Marea Tainã) (Soarele) reprezintã cele 22 de ore ale zilei din era glaciarã ºi Minor Arcana (Luna) aratã cele 56 de sãptãmâni lunare dintr-un an. Renunþarea timpurie la a mai utiliza cele 56 de orificii Aubrey de la Stonehenge poate de asemenea ilustra restructurarea cunoºtinþelor vechi. Înlãturarea unei cãrþi de la fiecare suitã din setul pentru Minor Arcana (pentru a deveni cãrþile de joc comune pe care le ºtim astãzi) a reflectat o reajustare a numãrului de luni lunare ºi a numãrului total de sãptãmâni din noul an calendaristic. Cu toate acestea, refacerea în totalitate a simbolisticii pentru schimbãrile privitoare la orele zilei a fost mai dificilã în cazul Arcanei Major ºi acestea nu au apãrut pânã la crearea celor 24 de rune antice Futhark (cele mai vechi forme ale alfabetului runic -n.ed). Cercetãtorul în domeniul runelor, Audrey Fletcher, susþine cã runele antice Futhark au origini antice egiptene ºi surprind de fapt descoperirea precesiunii. În scopul de a interpreta corect sensul lor adevãrat, cele 24 de rune trebuie sã fie aranjate ºi citite, contrar Marii Taine (Major Arcana) din Tarot, în direcþie inversã acelor de ceasornic.²² Coborârea mezosferei La sfârºitul ultimei ere glaciare, straturile de gheaþã erau încã foarte mari. Dominaþia perioadelor de 100000 de ani de formare a gheþarilor a necesitat atât de multã apã încât nivelurile oceanice au scãzut cu aproximativ 90 de metri la ecuator ºi pânã la 120 de metri în zona Arcticã. Pe mãsurã ce Pãmântul trecea prin planul galactic cu 13000 de ani în urmã, un mare eveniment s-a produs în zona Arcticã, eveniment care a schimbat topografia ºi a ºters de pe faþa pãmântului turmele foarte mari de mamifere din câmpiile Arctice. La baza celei mai mari pãrþi a peisajului Arctic se gãseºte un noroi îngheþat, plin de resturi de diferite mamifere, insecte ºi plante din Pleistocen. Un fenomen meteorologic catastrofal necunoscut a avut loc în momentul deplasãrii polilor ºi a schimbat, pe parcursul unei zile, peisajul temperat Arctic din Pleistocen în cel îngheþat pe care îl ºtim astãzi. Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtunã globalã” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtunã globalã”).23 Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prãbuºirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o nãvãlire a unui aer extrem de rece, de origine arcticã, provocând furtuni enorme în toatã lumea. Ideea lui se bazeazã pe o anomalie care a apãrut la sfârºitul Pleistocenului, în timpul unui fenomen cunoscut de geologi ca Dryas-ul Recent, când circulaþia termohalinã s-a prãbuºit. Aceastã stopare a circulaþiei termohaline, în asociere cu o schimbare a vânturilor tropicale, a dus la o perioadã de rãcire extremã a unor pãrþi din Europa ºi America de Nord, inversând de fapt încãlzirea care se produsese o datã cu încheierea erei glaciare.²⁴ Cu toate acestea, incidentul de care vorbim nu a creat o iarnã globalã, aºa cum se afirmã în scenariul lui Strieber, ci doar a amânat topirea gheþarilor pentru o mie de ani. A afectat mai ales nordul Europei ºi pãrþi ale Americii de Nord.²⁵ O adevãratã superfurtunã globalã ca cea prezisã de Strieber ar implica un eveniment rar, nerecunoscut de cãtre ºtiinþa modernã ºi fãrã precedent în istoria meteorologiei moderne. Deasupra fiecãrui pol, nordic ºi sudic, dincolo de vânturile ameþitoare din vortexul polar, existã un gol de aer extrem de rece în stratul atmosferei cunoscut sub numele de mezosferã. Aici temperaturile pot varia de la -90 la -125°C, existând ºi variaþii sezoniere.²⁶ Mezosfera s-a rãcit cu aproximativ un grad pe an în ultimii 30 de ani. De asemenea, plafonul ei a scãzut cu opt kilometri ºi se anticipeazã cã va coborî încã 20 km în urmãtorul secol. În mod ciudat, s-a descoperit cã rãcirea crescutã a mezosferei e legatã de o creºtere a gazelor cu efect de serã.²⁷ Grafic al temperaturilor din mezosferã O coborâre a acestei temperaturi mezosferice foarte scãzute la suprafaþã se petrece în cazul în care celulele Hadley ºi Ferrel se prãbuºesc, în momentul când Pãmântul se opreºte ºi îºi inverseazã rotaþia – apãrând, în sfârºit, o adevãratã superfurtunã globalã. Chiar ºi dacã va fi influenþatã de cãtre temperaturile polare de la suprafaþã, o mezosferã în coborâre va face ca temperaturile de la suprafaþa Pãmântului sã ajungã la -73.3°C. Coborârea iniþialã a mezosferei la sfârºitul ultimei ere glaciare ar fi dus, de asemenea, la diferenþe extreme ale gradienþilor de presiune ºi ar fi creat vânturi, care se încadreazã dincolo de parametrii care definesc uraganele noastre din prezent, cu o forþã care ar fi dezmembrat – ºi într-adevãr a dezmembrat – cam tot ceea ce a gãsit în cale, dupã cum reiese din dovezile obþinute în anumite zone din Alaska ºi Siberia.^28,29 Astãzi, o superfurtunã nu va mai fi limitatã de gheþari înalþi de 1,5 – 3 km care strãjuiesc latitudinea nordicã. Trecerea prin planul galactic la sfârºitul acestui tip de perioadã interglaciarã este mult mai distructivã decât la sfârºitul unei perioade glaciare. Nivelurile ridicate ale oceanului vor pãtrunde mult în interiorul continentului, ca reacþie la rotaþia Pãmântului, iar erupþia vulcanului Yellowstone va elimina orice rãspuns pe care Statele Unite ar fi de aºteptat sã-l dea pe scena internã sau internaþionalã. Dacã aceastã sosire a urmãtoarei ere glaciare este asemãnãtoare cu sfârºitul ultimei perioade glaciare, atunci omul modern, care este complet nepregãtit pentru acest eveniment, s-ar putea sã aibã aceeaºi soartã ca ºi   autul lânos.   Despre autor: Michael W. Weir a fost botanist ºi cercetãtor în ultimii 21 de ani. În prezent el îºi îndreptã eforturile înspre validarea ºtiinþificã a relatãrilor strãmoºilor sãi ºi lucreazã în prezent la douã cãrþi, Saving Your Bees: Natural Remedies for Your Hives („Salvarea albinelor: remedii naturale pentru stupi”) ºi Elven Handbook -Volume 1: The Lost History of Earth Manualul Elven – Volumul 1: Istoria pierdutã Pãmântului”). El poate fi contactat la adresa: PO Box 55, Quilcene, WA 98376, SUA, ºi prin e-mail la: endofprecesiune@aol.com. Pentru a citi versiunea completã a acestui articol, accesaþi site-ul autorului: http://www.endofprecession.com. Note de final: 1.  Gore, A., An Inconvenient Truth, Rodale Books, New York, 2006, p. 10 2.  Tompkins, P. and Bird, C., Secrets of the Soil, Earthpulse Press, 1998, pag. 179 3. ibid. 4. Schwartz, P. and Randall, D., An Abrupt Climate Change Scenario and its Implications for the United States National Security, Global Business Network, octombrie 2003, disponibil la: http://docbug.com/blog/supplemental/90/climate-change.pdf 5. Muller, R.A., Brief Introduction to the History of Climate, capitolul 1 de R.A. Muller ºi G.J. MacDonald, Ice Ages and Astronomical Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000; disponibil la http://www.muller.lbl.gov/pages/IceAgeBook/history_of_climate.html 6. ibid. 7. The Earth’s Orbit, Life in the Universe, http://www.lifeinuniverse.org/noflash/earthorbit-05-03-02.html 8.  Laskar, J., Joutel, F., Robutel, P., Stabilization of the Earth ‘s obliquity by the Moon, „Nature”, 18 februarie 1993; 361 9.  Walker, G., Snowball Earth, Three Rivers Press, New York, 2003, pag. 165; vezi ºi G. Williams ºi P. Schmidt, Proterozoic equatorial glaciation: Has ‘Snowball Earth a snowball’s chance?, The Australian Geologist, 31 decembrie 2000; 117 10. Ward, P.D., Brownlee, D., Rare Earth: Why Complex Life is Uncommon in the Universe, Copernicus Books, New York, 2000, pag. 178 11.  Rampino, M.R., Stothers, R.B., Terrestrial mass extinctions, cometary impacts and the Sun’s motion perpendicular to the galactic plane, Nature, 19 aprilie 1984; 308:709-712 12.  Eden, D., Scientists Now Know: We’re Not From Here!, Viewzone, http://www.viewzone. com/milkyway.html Este vorba despre un subiect care a dat naºtere la multe controverse. Îi încurajez pe cititori sãstudieze acest subiect. Vezi reportajul la http://www.virginia.edu/topnews/releases2003/ milky-sept-24-2003.html ºi http://www.space. com/scienceastronomy/ galaxy_gobble_030924.html. Controversa Is the Sun From Another Galaxy?, se gãseºte la http://blogs.discover magazine.com/badastronomy/2007/06/27/is-the-sun-fromanother-galaxy/. De asemenea puteþi accesa niºte fotografii interesante ºi un film despre Cãlea Lactee care distruge Sag DEG la http://www.solstation.com/ x-objects/sag-deg.htm, unde astrofizicianul Rosemary Wyse de la Johns Hopkins University estimeazã cã]]>