Povestea copilului dificil

O mamă născătoare purta un dialog telepatic cu fătul ei pe cale să se nască. Așa, ca în basmele românești, cum e acela cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și se ruga de el să se nască, iar nărodul nu și nu. Ca să îl tenteze, Mama îl momea pe bietul suflet încă ne-născut pe această lume, cu toate bucuriile și tristețile ce fac deliciul muritorilor de rând. Că va avea colici, apoi dureri de dinți. Că va plânge de foame, de sete, de dorul celor dragi. În prima  zi de creșă, grădiniță, școală. Că va începe de mic cu munca: la școală, apoi liceu, poate și facultate. Apoi va munci să se întrețină: va (re)intra în lanțul trofic-uman unde se va hrăni cu rahatul lui pe alții, iar el se va hrăni din rahatul altora. Că va cunoaște iubirea: părintească, apoi dragostea și erosul, iar declinul va veni odată cu dragostea pentru copii. Și că în final va închide ochii, obosit de viață la fel ca un naufragiat obosit de valuri, și își va dori (din nou) liniștea, nemișcarea, Absolutul Clipei Suspendate în Eternitate. Deci să facă bine să se nască odată, căci lumea îl așteaptă, să îl înghită, să îl macine, viermuitoare și fecundă în bucurii și dureri.

Iar copilul se născu, pentru a miliardinfinitimea oară. Încă o dată, ratase poarta Eliberării din matrice.

Și pe parcursul vieții sale, de fiecare dată când cineva îl trimitea la origini… el zâmbea tainic, cu răbdare.

O nouă dovadă de ipocrizie și fariseism – marca MISA – Yogaesoteric

În urmă cu 20 de ani, mă aflam în sala de curs de yoga, după cursuri, împreună cu Gregorian Bivolaru și mai mulți alți cursanți. Țin să menționez că la acea epocă eram de o îngustime a vederilor și un puritanism înfiorător. Țineam periodic regimul oshawa, postul negru obligatoriu – din ashram (de la acea vreme) – cel puțin o zi pe săptămână (vinerea) și eram slab ca o scândură. Toate iubitele din acea vreme se plângeau de mine că se înțeapă în oasele mele când le iau în brațe. Până și Grieg mă sfătuise să o las mai moale cu mortificările și asceza și să caut să țin mai mult “calea de mijloc”.

Ei bine, în acea perioadă nu concepeam standarde mai joase de modelul oferit de Milarepa. Dacă el trăise prin peșteri ani de zile hrănindu-se doar cu urzici, eu de ce nu aș fi putut să mă ridic la înălțimea ascezei lui ?! Naiv fiind, mă împodobeam ca într-o mantie, plin de o satisfacție secretă, cu orgoliul spiritual al celui care trage tare cu tapasuri și austerități de tot felul, sperând că Dumnezeu va observa efortul meu și îl va răsplăti.

Evident, să trăiești într-o permanentă stare de lipsuri și constrângeri auto-impuse poate deveni un mod de viață chinuitor, dar eu mă mândream în secret, fără să îmi dau seama, cu chinul meu, mă umpleam de satisfacție când îi auzeam pe alții cum deplâng starea mea de slăbiciune, fiind totuși admirativi (sau așa mi se părea mie atunci) față de eforturile și disciplina yoghină pe care mi le impuneam.

Ei bine, exista și un revers al medaliei. Austeritățile prost asumate te amărăsc, te fac să nu te mai poți bucura de viață, de prospețimea firii, de lucrurile normale pentru un tânăr. E drept, am fost ferit de excesele celor din generația mea (beții, nopți pierdute prin cluburi, sudat țigară de la țigară, maratonuri sexuale fără continență, etc.) însă nu e mai puțin adevărat că am cunosct propria mea perioadă de excese de altă natură: posturi și regimuri alimentare restrictive, nopți nedormite (de meditație), etc.

Deci eram un tip slab fizic, pe de-o parte foarte satisfăcut de “austeritățile” lui, pe de altă parte frustrat și amărât de constrângerile pe care mi le impuneam, căci erau în dezacord cu mediul social în care trăiam – cu tentații de tot felul. Ei bine, în această stare, am văzut un coleg de curs din cel mai mare an (cred că era și instructor de yoga pe deasupra !), fumând pe la mine în cartier. Nu mi-a venit să cred ochilor ! Un așa sacrilegiu, o astfel de ofensă adusă valorilor în care credeam ! Revoltat, am prins ocazia când respectivul era de față cu mine și cu Grieg și l-am “pârât”, spunându-i lui Grieg că l-am văzut pe  individ fumând ! Mă așteptam ca cerul să se crape, Gregorian Bivolaru să se transforme într-un păzitor terifiant al legămintelor spirituale care să îl distrugă cu o singură privire de foc pe păcătosul care a încălcat restricțiile yoghine atât de aprig păzite de mine. Nici pomeneală de așa ceva ! Nici măcar o dojeană. Grieg i-a zâmbit respectivului, apoi s-a întors către mine și mi-a replicat: ȘI CE DACĂ FUMEAZĂ ?! CREZI CĂ I-AR FI MAI BINE LUI CUTĂRICĂ ÎN CÂRCIUMĂ DECÂT LA CURSURILE DE YOGA ?! Măcar aici evoluează prin ambianța subtilă colectivă și poate că odată va realiza că greșește, fumând.

M-am retras rușinat de fanatismul meu. Am realizat atunci profunzimea viziunii spirituale a Maestrului, dar și îngustimea concepțiilor mele. Eu, care nu acceptam să mănânc la masă cu alții dacă respectivii (chiar rude la care eram în vizită) mâncau carne sau beau alcool, m-am simțit tulburat până în străfunduri. Am realizat că oamenii nu trebuie reduși și judecați prin prisma preferințelor lor culinare.  Eu, care disprețuiam în sinea mea pe oricine, fie el și o persoană spirituală, dacă aflam că mănâncă carne, bea alcool, fumează sau nu practică continența, m-am simțit nevoit să îmi revizuiesc sistemul de valori, să devin mai  tolerant, să dau jos ochelarii de cal, viziunea simplificantă, reducționistă asupra lumii – pe care mi-o impusesem. Din acel moment nu mi-a mai păsat dacă cei de la masă cu mine mănâncă carne, beau alcool sau fumează, nu le-am mai aruncat acele priviri dojenitoare și dezaprobatoare, înțelegând faptul că pe o cale spirituală ce se pretinde a fi tantrică (căci era la modă atunci tantrismul în concepții a lui Osho) libertatea nu se poate dobândi cu adevărat decât atunci când elimini prejudecățile, menținându-ți totodată propriile valori.

Astăzi, continui să fiu lacto-ovo-vegetarian, nu consum alcool decât dacă sunt forțat de conveniențele sociale (pentru a nu-i jigni pe cei care îmi sunt convivi) și chiar și atunci în cantități mici. La mine în casă nu s-a gătit niciodată carne, deși nu i-am impus acest lucru niciodată soției mele, ea fiind liberă să mănânce ceea ce dorește. Din respect pentru mine, ea nu gătește carne acasă, mâncând ceea ce mănânc și eu, foarte rar consumând cantități mici de carne acasă la mama ei, sau la rude, fără a aduce mâncare cu carne la noi în frigider. Am lăsat aceeași libertate fiului meu, care de obicei refuză carnea, căci nu îi place, mâncând-o doar dacă nu are încotro (la bunici, etc.).

Din păcate, se pare că noua generație de cursanți MISA nu a trecut de această lecție a puritanismului, sau – mai grav, sunt persoane rău intenționate ce folosesc acest pretext ca pe o armă, împotriva altora, preferințele lor alimentare, cum este și cazul Crinei Calek care a scris despre cazul lui Dorin Noghi, fostul meu coleg de curs.

Corect ar fi fost din partea Crinei, dacă voia să scrie un articol obiectiv, să menționeze și părțile bune ale lui Dorin, căci ele există cu siguranță – cu atât mai mult cu cât Dorin este unul dintre ahramistii cei mai vechi, de pe vremea când Crina nici nu știa ce este yoga și nu auzise de MISA.

Căci nu se poate să nu fi auzit Crina de situațiile conflictuale ivite în cartier la sala de curs de la Pipera, cu țiganii din blocul de vis-a-vis de Ashram, care făceau scandal și agresau cursanții și cursantele, și despre cum Dorin, Ferenc, Budeș și Alex i-au pus la punct pe respectivii, câștigându-le respectul pentru comportamentul lor curajos bărbătesc, și totodată liniștea pentru cursanți.

Și Dorin, și Alex, și Ferenc, și Budeș – bărbați bine clădiți, au bătut atunci la țigani ca la fasole (căci primitivii din zona respectivă nu respectă decât forța fizică) – iar Grieg nu i-a dat atunci afară și nu i-a pedepsit pentru că au încălcat Ahimsa (non-violența), ba dimpotrivă, i-a lăudat, dându-i drept exemplu de curaj. Exemplu de curaj m-a dat și pe mine Grieg, prin înregistrarea audio trimisă după evenimentele din 2004, pentru modul în care am acționat în acea perioadă – în care mulți din cei ce conduc astăzi MISA – se ascundeau ca șobolanii.

Astăzi, numele meu și numele acestor oameni este terfelit pe yogaesoteric. Motivul real nu este acela că ei ar consuma băuturi alcoolice. În realitate, și ei, ca și mine, au deranjat conducerea MISA prin opiniile lor curajoase, directe, critice. Acești oameni au criticat ipocrizia și îndoctrinarea de la MISA, refuzând să trăiască timorați, în minciună, într-un sistem tot mai represiv, ce se pretinde a fi o “școală spirituală”. Pentru asta sunt ei astăzi puși la “gazeta de perete” a MISA.

Rușine Crina Calek, că scrii la ordin mizerii perverse numai bune de spălat creierii proștilor pe care credeți voi că sunt cursanții MISA, rușine Grieg că te pretezi la asemenea măgării manipulatoare ! Ai uitat Grieg când mergeam cu tine prin oraș la cumpărături cu Simi Lupescu, șoferul tău, și căram sacoșele cu salamuri și șunci pe care pretindeai că le-ai cumpărat pentru Clarvăzătoarea Valentina (care era în acea perioadă gazduită în ashramurile MISA), căci afirmai că ea mănâncă carne ?! Dacă Valentina te lăuda, avea voie să mănânce carne, chiar și în ashram. Dacă însă Dorin, Ferenc sau Budeș te critică, devin culpabili și dacă se tratează cu tinctură de propolis ! Asta dovedește încă o dată ipocrizia în care se scaldă conducerea MISA de astăzi.

Medicii veterinari din România sunt niște imbecili lacomi și fără scrupule. Majoritatea

Știți cu toții probabil cum e să ai în familie un câine, care mai e și bătrân. La nivel de principiu, cu toții știm că un câine trăiește de 7 ori mai puțin ca un om, dar cu toate astea suferim intens când e vorba să se întâmple să moară AZI, ACUM.

Povestea câinelui meu, Ari, a început în urmă cu 17 ani într-o iarnă, când a fost găsit în zăpadă, aproape înghețat, de către bunul meu prieten, IntenseLight. Cățelușul era cât un șoarece, un pui care a încăput în pantoful prietenului meu, până acasă. IntenseLight mi l-a trimis la București printr-o iubită de-a mea din acea vreme și astfel a ajuns la noi în familie Ari.

Crescând, s-a dovedit a fi, la fel ca toate animalele care au conștiința faptului că au trecut de mici, pe lângă moarte, un animal sobru, serios. Chiar ca și pui, nu era foarte expansiv, însă își dăruia întreaga afecțiune stăpânilor. În casă exista un clasament: eram eu, pe care mă urma și mă urmărea ca pe ochii din cap, după care veneau mama, soră-mea și taică-meu.

Ari venea cu mine peste tot, fără lesă, la picior, ascultând comenzile verbale spuse pe un ton normal. Un cățel inteligent și atent, care nu a mușcat nici măcar o singură dată un om. Urca cu mine în autobuz și se ținea aproape de piciorul meu, chiar dacă era înghesuială, atent să nu fie călcat pe labe sau pe coadă.

Odată, a rămas în urmă, ușile autobuzului s-au închis iar el a rămas în stație. Se uita la mine cu ochi disperați, prin ușa închisă. Am apucat doar să îi spun să nu se miște de acolo, că mă întorc să îl iau. Autobuzul era aglomerat, a făcut o veșnicie până la următoarea stație, la întoarcere mașina a venit și mai greu, cred că am pierdut jumătate de oră până să ajung în stația unde lăsasem câinele. Era acolo, așteptându-mă liniștit, plin de încredere că voi veni după el. Nu fugise după mașină, nu se luase după oamenii care încercau să îl mângâie și pe care el îi accepta politicos, fără a-i băga însă în seamă.

Când m-a văzut, mi-a sărit în brațe fericit, și atunci am înțeles că CHIAR am un cățel deștept.

Era un câine plimbăreț. Era suficient să îi spui: Ari, mergi cu mine până în cutare loc ? Imediat se ridica, se întindea și venea vesel la ușă, dând din coadă. Odată a plecat cu taică-miu cu mașina, la câteva stații distanță de casă, undeva unde el trebuia să cumpere niște piese pentru mașină. Acolo, a pierdut câinele. Si s-a întors acasă fără el. Toată familia, cu mic cu mare, ne-am suit în mașină, ne-am dus în zona în care îl pierduse taică-miu și am pornit în căutarea câinelui. Am căutat ore întregi, întrebând din om în om, disperați. M-am întors pe jos acasă, scotocind fiecare părculeț, fiecare cotlon unde s-ar fi putut adăposti un câine, dar nu l-am găsit. Ajunși acasă seara, obosiți și triști, l-am găsit pe Ari în fața ușii, așteptându-ne răbdător. Memorase drumul și venise pe jos acasă.

Noi nu am avut problemele altor familii cu câini, gen: cum să plecăm în vacanță, ce facem cu animalul, cu cine îl lăsăm ? Cîinele mergea peste tot cu noi: la mare, la munte, în vizite, la nunți, botezuri, cumetrii. Când mă urcam la volan, îmi sărea în brațe și mă învățasem să conduc așa, cu câinele tolănit în brațe. În taberele de la Costinești nu putea intra cu mine la terenul împrejmuit sau la comandament, așa că îl lăsam în curte la hotelul de vis-a-vis de comandament, unde, dacă întârziam prea mult, făcea tărăboi, cerea să iasă din curte ca să mă caute.

Apoi, nu am mai locuit cu ai mei iar el a simțit asta ca pe o trădare. Mă privea înbufnat, dar supărarea lui nu rezista mult, mai ales când îl invitam să meargă cu mine în diverse locuri. Nu se bătea cu alți câini, înțelegea imediat dacă îi interziceam un lucru, ce mai – un câine aproape uman, care dădea dovadă de un auto-control chiar mai mare decât al multor oameni. Anii au trecut iar Ari a îmbătrânit. Am mai cules și alte animale de pe stradă: câini, pisici. Pisici cu care a mâncat din aceași castron, acceptându-le cu înțelepciune, înțelegând că sunt oropsite cum a fost și el. Pe care le apăra pe stradă și în curte de alte pisici rivale, pe care le fugărea, protejând pisica “noastră”. Și ușor, anii au trecut.

Ari a avut o viață bună. A trăit într-o familie care l-a iubit și i-a oferit condiții pe care puțini câini le au. Ani de zile a dormit cu noi în pat, la picioare, până când, din cauza bătrâneții, a ajuns să sforăie mai tare decât mine. A fost mutat în living, cu ceilalți câini, unde au o canapea numai a lor, însă uneori, când insistă este lăsat să doarmă cu în pat cu câte un membru al familiei. Vine să doarmă cu mine în rarele momente când mai trec pe la casa părintească; în dupamiezile fierbinți de vară, când mă întind în răcoarea dormitorului, el vine cu botul la marginea patului și mă privește rugător, cu ochii aceia albicioși de glaucom, de bătrânețe. Îi spun doar: hai sus ! Și se urcă în pat, delicat, atens să nu deranjeze. Se bagă la picioare sub pătură sau plapumă, încălzindu-mi picioarele, fericit să mă simtă, să aibă contactul cu mine.

În urmă cu doi ani, a dezvoltat o tumoare în zona pieptului. Am fost la doctorița veterinară de la noi din cartier, care l-a operat, excizând-o. Mi-a spus că e cancer și că probabil că nu va supraviețui, că va face metastaze în corp, că există și pentru ei chimioterapie, dar e scump, etc. Am plâns atunci, disperat că îmi pierd cățelul și m-am resemnat, hotărât să nu îl chinui cu tratamente, știind cât de rău se simt oamenii de la chimioterapie. După doi ani, câinele era bine mersi, nici urmă de cancer. Probabil că dacă l-aș fi “tratat” cu chimioterapie de 5 milioane doza, ar fi murit mai repede. La fel a pățit amicul meu Zars, care a găsit un pui de doberman abandonat la el pe stradă. Cățelul avea un picior mai gros, inflamat. L-a dus la veterinarul din cartier, care i-a spus că cunoaște câinele, că are cancer osos iar stăpânii probabil că l-au abandonat din cauză că nu voiau să cheltuie pe eutanasierea lui. Au stabilit ca a doua zi să îl aducă pentru injecția letală. În seara aceea, amicul meu l-a ospătat bine, cu câteva chile de carne, iar cățelul a adormit fericit. Amicul meu n-a pus geană pe geană toată noaptea, trist că trebuie să ducă câinele la omorât. Dimineața, luase deja hotărârea să nu omoare câinele, căci cățelul era vesel, jucăuș, mânca normal, nu părea să aibă dureri. Câinele a mai trăit 4 ani, bine-mersi, fără nici un semn de boală, până într-o zi când a scăpat din curte și nu s-a mai întors.

La fel și cu mine, zilele trecute. Ari a făcut un soi de criză epileptică, pe la 6 dupamiaza. A durat cam 30-40 de secunde. Apoi, după 2 ore, altă criză. După fiecare criză era foarte speriat, ne căuta prezența, avea mici probleme motorii, se plimba încontinuu, nu își găsea locul. Ne-mai-suportând tensiunea, la 1 noaptea l-am dus la un cabinet veterinar non stop, pentru o consultație. Pe drum, în mașină, mi-a mai făcut o criză. Veterinarii mi-au luat 3 milioane pe două analize de sânge, care dădeau rezultate proaste pentru ficat și creier. Mi se recomanda un RMN de 10 milioane, a doua zi, undeva pe șos. Ștefan cel Mare. Dacă ieșea că e tumoare, nu îl mai trezeau. După simptome și vârstă, doctorița spunea că cel mai posibil e o tumoare cerebrală, excluzând din start sugestia mea că ar putea fi o cădere de calciu sau pur și simplu o criză de epilepsie. Mi-au mai propus niște investigații la ficat, car m-ar fi costat doar alte 3 milioane. Am refuzat. I-au mai făcut o injecție, un calmant, și am plecat acasă cu el. Au trecut 3 zile de atunci. Fără crize, fără alte probleme. Câinele mănâncă bine, bea apă, se plimbă, își face nevoile normal, nici vorbă să crape. Între timp, am fost cu analizele lui la alți doi “medici” veterinari. Unul mi-a propus direct să mi-l eutanasieze, îmi făcea și reducere, mă costa “doar” două milioane. Altul voia să experimenteze pe câine niște doze de anti-coagulant, folosit în cazuri de atacuri cerebrale, care m-ar fi costat “doar” 4 milioane doza ! Abia m-am abținut să nu îi administrez eu lui vre-o 3 doze, ca să văd dacă sunt bune, amintindu-mi de povestea mecanicului meu, care a acceptat pentru câinele lui tratamentul cu anti-coagulant, plătind 3 doze, deși era necesară doar una. Câinele a murit iar stăpânul, aflând că din lăcomie medicul i-a recomandat mai multe doze ca să ia mai mulți bani, știind că câinele oricum moare, l-a bătut pe medic de l-a băgat în spital.

În concluzie, și pe zona de medicină veterinară sunt mulți ticăloși care speculează suferința stăpânilor, profitând de disperarea lor, aplicând proceduri, analize sau tratamente scumpe, inutile, doar din dorința de a face bani pe seama suferinței animalelor. Nu vreau să generalizez, probabil că sunt și medici veterinari buni, însă probabil că sunt mult mai puțini decât cei puși pe îmbogățire.

Ari

Nu există un alt animal cum este câinele. A însoțit omul vreme de milenii, pe drumul său către ziua de azi. Nu există creatură în care Dumnezeu să fi pus atâta iubire, fidelitate și afecțiune, cum a pus în câine. Nici măcar oamenii nu au capacitatea de a iubi atât de pur, de frumos, de total, cum iubește un câine. Acest patruped, această ființă simplă, manifestă iubirea atât de simplu, de curat, tocmai pentru că nu cunoaște îndoiala, prefăcătoria, minciuna ce caracterizează omul. Un câine iubește total, din vârful cozii și până în vârful botului. Are încredere totală în stăpân, acea încredere și iubire ideală pe care ne-am dori să o găsim și în lumea oamenilor. Câinele iubește mai mult,  iubește total, însă trăiește mai puțin. Oare iubirea lui este invers proporțională cu durata vieții sale ? Se spune că un an uman are 7 ani câinești însă cu siguranță iubește de 7 ori mai mult decât un om.

Tocmai de aceea, îmbătrânirea și moartea câinelui este atât de dureroasă pentru stăpâni, pentru familia în care a crescut, pe care a iubit-o.  A pierde câinele este cel mai dureros lucru, căci afecțiunea lui l-a făcut demult unul dintre cei mai importanți membrii ai familiei. Astăzi moare câinele meu, Ari.

20130127_132028

Avertisment despre canabisul sintetic. Hai mai repede cu legalizarea !

Am purtat astăzi o discuție profesională, de tip avocat-client, cu un consumator înrăit de marijuana, pe care îl pasc  niscava probleme penale. Discuțiile cu astfel de oameni sunt întotdeauna instructive, căci poți afla lucruri noi despre ce se mai întâmplă în lumea producerii, distribuirii și consumului de iarbă de la noi.

Voi publica un rezumat parțial al lucrurilor aflate de la client în speranța că vor lua seama la aceste informații atât polițiștii care îmi citesc cu interes blogul, cât și consumatorii de cânepă – a căror sănătate este în pericol.

Iată cum stau lucrurile. Întrebându-l pe respectivul dacă nu i se pare că calitatea ierbii de pe piață a scăzut în ultimul timp (opinie emisă de un alt client de-al meu), el mi-a răspuns că observația este corectă, însă nu în sensul în care mă așteptam.

Întrucât totul se falsifică pe lumea asta, furnizorii de iarbă au descoperit o metodă prin care își pot maximiza profitul și scădea riscurile.  Una este să crești o plantă naturală, bogată în THC, transpirând de emoție să nu fii prins, întrebându-te mereu dacă nu cumva putoarea de miros ce precede înflorirea a trezit suspiciunile vreunui vecin care a alertat poliția, și alta este să crești niște buruieni fără THC, așa, de-amorul artei. Cu buruienile dacă ești prins, nu iese nimic la analiză și scapi curat. Însă la plantele bune, dacă ești prins în timp ce le crești, ele ies nașpa la analize și te leagă. Și-atunci ce credeți că le-a bubuit prin creier sparților respectivi ?! Se vede treaba că unul dintre ei avea ceva cunoștiințe de farmacologie, că a testat și din păcate s-a generalizat următorul sistem:  a cumpărat din comerț THC sintetic, sub formă lichidă, pe care apoi o spreyază pe mugurii de canabis ordinar, fără THC, și îi transformă astfel în „iarbă de calitate”.

spray

Cică o doză de astfel de canabis artificial costă cam 7 milioane și îți ajunge suficient ca să stropești cam 300 de grame de iarbă sterilă. Evident, profitul dealerului este imens căci investește de fapt doar 7 milioane, fără riscuri, și scoate o sută optezeci de milioane – dacă vinde la prețul pieții – 60 lei gramul. Cu această metodă de “cultivare”, riscurile sunt incomensurabil mai mici, căci mai ușor ascunzi  o sticluță cu lichid decât o plantație care “cântă” cu putere pe toate notele portativului olfactiv.

Ei bine, de aceea s-a umplut piața de așazisele haze-uri care îl sparg de cap pe consumator de la primele trei fumuri. THC-ul de de sinteză, fabricat în laborator, nu îl imită perfect pe cel din natură, fiind de multe ori doar similar cu cel natural, consumul lui producând efecte secundare negative asupra sănătății.  Adică ajungi să cumperi “iarbă” triplu X, cum se vindea (și se mai vinde) pe net salvia divinorum 10x, produsă în China. Adică de 10 ori mai puternică decât planta originală, fapt care îi “sparge” instantaneu, de la primul fum, pe unii. Amintesc faptul cîn formă naturală, frunzele de salvia divinorum erau consummate ritualic, în diverse religii, și produceau experiențe religioase, fără efectele brutaale a chimicalei care se găsește azi pe net sub forme concentrate (se găsește și 30X sau chiar 6X, adică de 30 sau chiar 60 de ori mai puternică decât salvinorinul produs de natură).

 Astfel, ajungi să nu te mai “vindeci de cancer” dacă ai început să fumezi preventiv cannabis, crezând că treaba asta îl blochează, ci dimpotrivă, te otrăvești singur, mai ales dacă ajungi să fumezi zilnic, de ani de zile – cum o fac atât de mulți consumatori – în special cei tineri. Practic, în loc de iarbă ajungi să cumperi iarbă falsificată cu legale, ceea ce e nașpa din două motive: primul constă în faptul că iarba naturală a călătorit cu omul prin istorie, vreme ze zeci de mii de ani, poate mai mult. În toți anii ăștia, organismul uman și-a adaptat receptorii la compusul complex de substanțe pe care îl conține canabisul.  Ori, dacă bagi o chestie chimică, pe care organismul nu o prea recunoaște (exact ca o cheie falsă băgată în broască), riști să te blochezi, să experimentezi tripuri nașpa. Consumând iarbă stropită cu THC de sinteză, crește exponențial riscul declanșării unei psihoze, dovadă și faptul că sunt tot mai multe cazuri tineri internați la Obrejia, cu psihoze declanșate de consumul de “iarbă” falsificată.  În al doilea rând, cannabinolul solubil este însoțit și de alte chimicale cu rol de suport  și conservare, pentru THC. Este exact povestea tutunului din țigări. Nu te omoară planta în sine cât chimicalele care o însoțesc în forma finită, de țigară. Deci pe lângă cannabiol de sinteză, mai bagi și alte căcaturi, fără să știi.

Respectivul îmi povestea că majoritatea consumatorilor cu experiență s-au prins de șmecherie și consumă numai hașiș, care vine într-o formă care nu prea poate fi falsificată, sau poate nu atât de ușor.

Ideea este că devine din ce în ce mai periculos să te droghezi în căcatul ăsta de țară de ipocriți, iar în freză și-o încasează rău de tot în special consumatorii tineri, care sunt cei mai entuziaști fumători de iarbă, pentru că fumează des.  Adică, în mod paradoxal o pățesc tocmai puștii, ăia pe care Statul pretinde că îi protejează pentru binele lor și al societății, interzicând consumul de cannabis.

Statul, parlamentarii, factorii de decizie, ar trebui să înțeleagă că lupta cu consumul de iarbă a fost pierdută. O spun statisticile, este cel mai comun drog consumat nu doar de români, ci și la nivel mondial. Și atunci, pentru a înlătura sau micșora daunele, problemele produse de consum, consumul de canabis ar trebui dezincriminat, iar Statul ar trebui să exercite un control atent asupra producătorilor, după modelul olandez. Atunci, consumatorii de iarbă nu s-ar mai otrăvi cu falsificate, spre profitul imoral al unor furnizori escroci.

Pe acești jegoși, care falsifică unul dintre cele mai frumoase daruri lăsate Umanității de către Creator, le-aș da pedeapsa maximă, dacă i-aș prinde că la analize iese iarbă falsificată. Pentru că ei chiar reprezintă un pericol pentru sănătatea populației.

Soluția este una evidentă pentru toată lumea. Legalizarea consumului sub controlul autorităților. Ca și în cazul prostituției, atent monitorizată în statele unde ea este legală, cum e Germania. Sper ca în fața acestor argumente raționale, bravii noștri parlamentari să înțeleagă și să sustină ideea legalizării consumului de canabis, cu stabilirea unor reguli foarte stricte pentru producerea lui, și eventual cu pedepsirea foarte aspră a celor care vând canabis sintetic.