American Ninja Warrior 2014 – finala de la Dallas

Toată lumea vorbește despre cât de obezi și diformi sunt americanii. Poate că unii sunt. Nu este însă cazul tipei din finala de la Dallas de anul acesta, a concursului American Ninja Warrior. Nu cred că sunt prea mulți bărbați care să poată concura cu Kacy Catanzaro, câștigătoarea concursului din acest an. Pe când și la noi astfel de concursuri ? 

Priviți și vă minunați !

Muștele la arat

S-a adeverit proverbul că nu toate muștele fac miere. În fapt, niciuna. Au trecut câteva zile deja, de când am alungat roiul de muște de kăkat ce se dădeau ex-misa, de-aici de pe blogul meu. Musca de kăkat nu e numai aia care trage la kăkat. E aia care de multe ori vine de pe kăkați și infestează orice atinge: miere, dulciuri, mâncare bună, în fine, orice lasă omul pe masă, fără pază. Așa și acești muscoi: bâzâie acum penibil și bezmetic, în toate părțile, încercând să-și facă, chipurile un stup în altă parte, crezându-se albine. Se vor aduna să dezbată… ce ? Pe cine vor să atragă în discuțiile lor ? Să te lauzi că tu ai ”adus trafic” cu bâzâielile tale, e ca și cum ai spune că ai invitat la masă mesenii, cu prezența ta. În mod halucinant respectivii au impresia că, fără ei, ”nu se face treabă”, precum în fabula cu ”musca la arat”:

De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Când ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat.

Dintotdeauna, oamenii au intrat să citească articole (informații noi), oamenii au comentat, iar trolii și haterii au poluat, ca niște muște verzi de kăkat atmosfera, stricând orice cadru de discuții normal. Gata, s-a terminat cu muștele pe rapcea.ro. Am pus plasă ! Atât pe acest subiect ! Aquila non captat muscam !

Am două noutăți de anunțat: deoarece Felina nu a avut timp să aranjeze pe secțiuni articolele (iar eu nu mă pricep), IntenseLight își va lansa propriul blog, unde veți putea regăsi toate materialele lui. Lansarea blogului se va face cu publicarea unui articol nou nouț marca IntenseLight, despre un nou-descoperit plagiat al unui lider MISA, al unei cărți de căpătâi, care a făcut furori la vremea ei, și l-a ridicat pe respectivul în ochii cursanților… la nivelul unui Eliberat. Nu dam mai multe amănunte momentan, mai așteptați o săptămână până termină omul blogul și îi dă drumul. Iar muștele, să nu creadă că pot bâzâi liber pe munca altora, cum au făcut aici. InstenseLight a învățat deja din greșelile mele, că nu poți educa muștele să se comporte frumos. E în natura lor să bâzâie și să infesteze tot ce ating. Soluția este pur și simplu să pui o plasă, ca tot țăranu, și gata.

Deci, bâzâiți cât vreți…

1422438_10204291830993368_5503008088207349922_n

Caz real: despre omul care a trăit singur timp de 27 de ani în pădure

Articolul de mai jos prezintă un caz real, al unui american pe nume Christopher Thomas Knight care la vârsta de 20 de ani s-a retras în pădure. A trăit timp de 27 de ani (de la momentul exploziei centralei de la Cernobâl) numai în pădure, într-un cort, sub cerul liber. A îndurat frigul iernii, fiind uneori la un pas de moarte. Când a rămas fără alimente sau alte bunuri de consum, s-a întreținut cu ce îi oferea natura, sau a furat din cabanele de vară ale localnicilor, supraviețuind în solitudine completă, fără să schimbe măcar o vorbă cu nimeni, cu o singură excepție: întâlnind o dată un om în pădure, au schimbat un scurt: salut. Și-atât. În tot acest timp, Knight nu s-a îmbolnăvit nici măcar o singură dată, trăind perfect sănătos în mijlocul naturii.

Interesant este faptul că și în România există un un bătrân pe nume Mihail Racu cu vârsta de aproape 90 de ani, care trăiește de aproape 30 de ani retras la vreo zece kilometri de Baia Mare, în pădure, sub Vârful Pleștioare. Adăpostul lui are doar acoperiș și doi pereți laterali, fără geamuri, fără uși. În colibă este temperatura de-afară, prin ea suflă crivățul iernii. Rar de tot își face foc, într-o vatră la metri buni din fața colibei. Acest om, trecut de vîrsta de 80 de ani, trăiește numai și numai la temperatura de-afară! Coboară în oraș cînd și cînd, pentru a-și ridica pensioara, de-și cumpără mâncare, ziare și pentru a juca la Loto. Pe 21 februarie 1999, o echipă de reporteri de la postul local de televiziune, Someș TV i-au luat un interviu lui Mihail Racu. Omul era de 12 ani pustnic, la data la care a fost făcută emisiunea !

Revenind la articolul despre pustnicul american deși este unul amplu, merită citit. Prezintă un caz real al unui eremit retras din lume nu din cauze mistice, religioase sau din ură față de semeni, ci pur și simplu dintr-o înclinație naturală a firii lui. Foarte interesante explicațiile pe care le oferă în final reporterului, despre traiul în solitudine, în natură. Cel mai mult îi plăcea ”starea de nemișcare” pe care o trăia în natură, și liniștea și pacea oferite de aceasta.

The Strange & Curious Tale of the Last True Hermit

For nearly thirty years, a phantom haunted the woods of Central Maine. Unseen and unknown, he lived in secret, creeping into homes in the dead of night and surviving on what he could steal. To the spooked locals, he became a legend—or maybe a myth. They wondered how he could possibly be real. Until one day last year, the hermit came out of the forest

The hermit set out of camp at midnight, carrying his backpack and his bag of break-in tools, and threaded through the forest, rock to root to rock, every step memorized. Not a boot print left behind. It was cold and nearly moonless, a fine night for a raid, so he hiked about an hour to the Pine Tree summer camp, a few dozen cabins spread along the shoreline of North Pond in central Maine. With an expert twist of a screwdriver, he popped open a door of the dining hall and slipped inside, scanning the pantry shelves with his penlight.

Candy! Always good. Ten rolls of Smarties, stuffed in a pocket. Then, into his backpack, a bag of marshmallows, two tubs of ground coffee, some Humpty Dumpty potato chips. Burgers and bacon were in the locked freezer. On a previous raid at Pine Tree, he’d stolen a key to the walk-in, and now he used it to open the stainless-steel door. The key was attached to a plastic four-leaf-clover key chain, with one of the leaves partially broken off. A three-and-a-half-leaf clover.

He could’ve used a little more luck. Newly installed in the Pine Tree kitchen, hidden behind the ice machine, was a military-grade motion detector. The device remained silent in the kitchen but sounded an alarm in the home of Sergeant Terry Hughes, a game warden who’d become obsessed with catching the thief. Hughes lived a mile away. He raced to the camp in his pickup truck and sprinted to the rear of the dining hall. He peeked in a window.

And there he was. Probably. The person stealing food appeared entirely too clean, his face freshly shaved. He wore eyeglasses and a wool ski hat. Was this really the North Pond Hermit, a man who’d tormented the surrounding community for years—decades—yet the police still hadn’t learned his name?

Hughes used his cell phone, quietly, and asked the Maine State Police to alert trooper Diane Perkins-Vance, who had also been hunting the hermit. Before Perkins-Vance could get there, the burglar, his backpack full, started toward the exit. If the man stepped into the forest, Hughes understood, he might never be found again.

The burglar eased out of the dining hall, and Hughes used his left hand to blind the man with his flashlight; with his right he aimed his .357 square on his nose. “Get on the ground!” he bellowed.

The thief complied, no resistance, and lay facedown, candy spilling out of his pockets. It was one thirty in the morning on April 4, 2013. Perkins-Vance soon arrived, and the burglar was placed, handcuffed, in a plastic chair. The officers asked his name. He refused to answer. His skin was strangely pale; his glasses, with chunky plastic frames, were extremely outdated. But he wore a nice Columbia jacket, new Lands’ End blue jeans, and sturdy boots. The officers searched him, and no identification was located.

Hughes left the suspect alone with Perkins-Vance. She removed his handcuffs and gave him a bottle of water. And he started to speak. A little. When Perkins-Vance asked why he didn’t want to answer any questions, he said he was ashamed. He spoke haltingly, uncertainly; the connection between his mind and his mouth seemed to have atrophied from disuse. But over the next couple of hours, he gradually opened up.

His name, he revealed, was Christopher Thomas Knight. Born on December 7, 1965. He said he had no address, no vehicle, did not file a tax return, and did not receive mail. He said he lived in the woods.

“For how long?” wondered Perkins-Vance.

Illustration by Tim O’Brien

Knight thought for a bit, then asked when the Chernobyl nuclear-plant disaster occurred. He had long ago lost the habit of marking time in months or years; this was just a news event he happened to remember. The nuclear meltdown took place in 1986, the same year, Knight said, he went to live in the woods. He was 20 years old at the time, not long out of high school. He was now 47, a middle-aged man.

Knight stated that over all those years he slept only in a tent. He never lit a fire, for fear that smoke would give his camp away. He moved strictly at night. He said he didn’t know if his parents were alive or dead. He’d not made one phone call or driven in a car or spent any money. He had never in his life sent an e-mail or even seen the Internet.

He confessed that he’d committed approximately forty robberies a year while in the woods—a total of more than a thousand break-ins. But never when anyone was home. He said he stole only food and kitchenware and propane tanks and reading material and a few other items. Knight admitted that everything he possessed in the world, he’d stolen, including the clothes he was wearing, right down to his underwear. The only exception was his eyeglasses.

Perkins-Vance called dispatch and learned that Knight had no criminal record. He said he grew up in a nearby community, and his senior picture was soon located in the 1984 Lawrence High School yearbook. He was wearing the same eyeglasses.

For close to three decades, Knight said, he had not seen a doctor or taken any medicine. He mentioned that he had never once been sick. You had to have contact with other humans, he claimed, in order to get sick.

When, said Perkins-Vance, was the last time he’d had contact with another person?

Sometime in the 1990s, answered Knight, he passed a hiker while walking in the woods.

“What did you say?” asked Perkins-Vance.

“I said, ‘Hi,’ ” Knight replied. Other than that single syllable, he insisted, he had not spoken with or touched another human being, until this night, for twenty-seven years.

···

Christopher Knight was arrested, charged with burglary and theft, and transported to the Kennebec County jail in Augusta, the state capital. For the first time in nearly 10,000 days, he slept indoors.

News of the capture stunned the citizens of North Pond. For decades, they’d felt haunted by…something. It was hard to say what. At first, in the late 1980s, there were strange occurrences. Flashlights were missing their batteries. Steaks disappeared from the fridge. New propane tanks on the grill had been replaced by old ones. “My grandkids thought I was losing my mind,” said David Proulx, whose vacation cabin was broken into at least fifty times.

Then people began noticing other things. Wood shavings near window locks; scratches on doorframes. Was it a neighbor? A gang of teenagers? The robberies continued—boat batteries, frying pans, winter jackets. Fear took hold. “We always felt like he was watching us,” one resident said. The police were called, repeatedly, but were unable to help.

Locks were changed, alarm systems installed. Nothing seemed to stop him. Or her. Or them. No one knew. A few desperate residents even left notes on their doors: “Please don’t break in. Tell me what you need and I’ll leave it out for you.” There was never a reply.

Incidents mounted, and the phantom morphed into legend. Eventually he was given a name: the North Pond Hermit. At a homeowners’ meeting in 2002, the hundred people present were asked who had suffered break-ins. Seventy-five raised their hands. Campfire hermit stories were swapped. One kid recalled that when he was 10 years old, all his Halloween candy was stolen. That kid is now 34.

Still the robberies persisted. The crimes, after so long, felt almost supernatural. “The legend of the hermit lived on for years and years,” said Pete Cogswell, whose jeans and belt were worn by the hermit when he was caught. “Did I believe it? No. Who really could?”

Knight’s arrest, rather than eliminating disbelief, only enhanced it. The truth was stranger than the myth. One man had actually lived in the woods of Maine for twenty-seven years, in an unheated nylon tent. Winters in Maine are long and intensely cold: a wet, windy cold, the worst kind of cold. A week of winter camping is an impressive achievement. An entire season is practically unheard of.

Though hermits have been documented for thousands of years, Knight’s feat appears to exist in a category of its own. He engaged in zero communication with the outside world. He never snapped a photo. He did not keep a journal. His camp was undisclosed to everyone.

There may have been others like Knight, whose commitment to isolation was absolute—he planned to live his entire life in secret—but if so, they were never found. Capturing Knight was the human equivalent of netting a giant squid. He was an uncontacted tribe of one.

Reporters across Maine, and soon enough across the nation and the world, attempted to contact him. What did he wish to tell us? What secrets had he uncovered? How had he survived? He stayed resolutely silent. Even after his arrest, the North Pond Hermit remained a complete mystery.

···

I decided to write him a letter. I wrote it by hand, pen on paper, and sent it from my home in Montana to the Kennebec County jail. I mentioned I was a journalist seeking explanations for his baffling life. A week later, a white envelope arrived in my mailbox. The return address, printed in blue ink in wobbly-looking block letters, read “Chris Knight.” It was a brief note—three paragraphs; 272 words. Still, it contained some of the first statements Knight had shared with anyone in the world.

“I replied to your letter,” he explained, “because writing letters relieves somewhat the stress and boredom of my present situation.” Also, he didn’t feel comfortable speaking. “My vocal, verbal skills have become rather rusty and slow.”

I’d mentioned in my letter that I was an avid reader. From what I could tell, Knight was, too. Many victims of Knight’s thefts reported that their books were often stolen—from Tom Clancy potboilers to dense military histories to James Joyce’s Ulysses.

Puteți citi articolul complet, pe http://www.gq.com/news-politics/newsmakers/201409/the-last-true-hermit

Eat the sun – un documentar interesant

În urmă cu câțiva ani, IntenseLight m-a introdus în subiectul sun-gazing, prin intermediul unui documentar pe care intenționez să vi-l prezint și vouă, aici. Este vorba despre un tip care a auzit că există oameni care nu mai mănâncă mâncare de ani de zile, hrănindu-se doar cu razele soarelui. Omul s-a apucat să studieze metoda și să o pună în practică, iar filmul făcut de el prezintă rezultatele experiențelor lui, dar și ale altor practicanți ai acestei metode, derivate din yoga.

Inițial am zis să aștept ca articolul cu informațiile complete să fie tradus și publicat în Nexus Magazine ediția română, însă cum revista nu a mai apărut, postez și eu aici documentarul respectiv, care sunt convins că va suscita mult interes. Există comunități de sung-gazing, grupuri de discuții pe internet unde oamenii își împărtășesc experiențele, una peste alta această practică a devenit destul de răspândită în lume. Pe youtube există video-uri unde este prezentată metoda, însă merită să vedeți documentarul care prezintă și pericolele acestei practici. Din păcate, nu am găsit varianta tradusă, așa că va trebui să vă puneți la bătaie engleza. Enjoy !

Eat the Sun 2011 Peter Sorcher from MIKE BUTLER on Vimeo.

provocarea shaolino-gastronomica: Palma lui Budha

Observ cu amuzament cum povestea găleții cu apă cu gheață turnată în cap devine virală și la noi. Amici, prieteni din lista mea de facebook își toarnă într-o voioșie găleți peste găleți de apă filmându-se, lansând provocări cu găleata în lung și-n lat. Dacă treaba asta continuă, probabil că se va găsi la un moment dat vre-un tembel care să mă ”provoace” și pe mine la donat banii pentru cauze umanitare în schimbul deja banalei găleți cu apă.

Așa că înainte să mi se întâmple mie chestia asta, m-am gândit să lansez eu propria mea provocare, mult mai cool și mai deșteaptă decât a lor. Și mai utilă, la urma urmei.

Știm cu toții că flagelul vremurilor noastre, la nivel planetar nu este nici alzheimerul, nici autismul, ci obezitatea și foametea. Acest paradox al extremelor este exprimarea polarizării lumii în oameni foarte bogați și cei foarte săraci. Treaba cu obezitatea o reflectă preocupările românilor: ce mâncăm ? Nu e post de televiziune să nu aibă 2-3-5 emisiuni culinare, sau despre diete de slăbit.

Treaba devine mai acută când vine vorba despre vârste critice. Bărbații care sar de 40 de ani simt așa, un impuls mistic de a se reinventa, de a-și recăpăta vigoarea și fiorul primei tinereți, la fel precum păstrăvii ce simt chemarea ancestrală a locurilor în care s-au născut. Și-atunci, schimbă ceva în viața lor, de obicei preocupându-se de fizic: bagă sală, regim alimentar, sug burta pe stradă, căci se știe că 10 kile mai puțin te arată cu 5 ani mai tânăr. Nici femeile nu sunt ferite de această obsesie națională, ba dimpotrivă.

Pe de altă parte, nu e gras care să nu se fi ratat cu vre-o 2-3 cure care îi promiteau silueta ideală. Fie că ai încercat dieta Atkins, fie Dukanul sau număratul caloriilor, partea animalică a învins până la final voința și ambiția de a slăbi și te regăsești, înfrânt, în aceeași formă de… cozonac pufos.

Ei bine, după ce am studiat intens (pe internet, desigur), metodele populare de slăbit, am inventat una proprie, extrem de simplă. Este vorba de inelul de slăbit (instalat chirurgical) – fără inel de slăbit (instalat chirurgical) ! Cum vine asta ? Să vă explic. Am prieteni, cunoscuți, colegi, clienți care gemeau sub greutatea propriei osânze. Medicii le explicau că fiecare kilogram în plus peste limita normală este un cui bătut în coșciug, un an de viață în minus. Am un client la 180 de kile, mai mic decât mine de înălțime, care nu mai putea să urce 10 trepte fără să gâfâie ca o locomotivă, pentru care viața sexuală devenise un mit uitat al tinereții trecute, și nu-și mai văzuse direct (fără oglindă), penisul, de nu mai știa nici el când. Respectivul, convins de medici că va muri pentru că inima nu-i va mai rezista multă vreme la a duce o asemenea matahală de corp, a făcut operația cu inelul de slăbit, undeva prin aprilie-mai anul acesta. A scăzut deja la 135 de kile. Practic, nu mai poate mânca la o masă mai mult de o ceșcuță de mâncare, pentru că stomacul nu are volum să primească mai mult. Iar medicii spun că metoda nu pune în pericol sănătatea. Cu alte cuvinte, e oficial: nu te îmbolnăvești dacă mănânci cât o vrabie.

Gândindu-mă că nu are sens să ajungi până la a băga inele de cauciuc în tine ca să slăbești, m-am întors cu ochiul minții mele scruturătoare, în negurile istoriei și l-am regăsit pe Budha meditând, în perioada lui ascetică. Tipul stătea sub un copac, nemișcat, concentrat la ale lui. Deci nu făcea sport sau alte alea. Și era slab mort. Din prințul grăsuț și rumen de odinioară, rămăseseră doar oasele. Și fără să se miște, să consume calorii. Cum ? Păi, legendele relatează că în perioada aceea, prințul Sidharta își redusese rația de mâncare la o palmă (proprie) de orez sau alte alimente, pe zi. Alte legende spun că se hrănea cu un bob de orez pe zi, dar trecem peste exagerări. Și-atunci am fost lovit de revelație, cu care voi lovi și eu la rândul meu Pânântul, precum shaolinul din Kung Fu Hustle.

Eu voi fi mai darnic cu cei ce vor să încerce metoda mea de slăbit, numită ”palma lui Budha”. Pe scurt, metoda constă în a mânca 5-6 mese pe zi, iar fiecare masă să constea în alimente (nu contează ce) în cantitate care să încapă în palma respectivului. Deci te așezi la masă, iei mâncarea în palmă cât îți încape (poți să pui și cu vârf, na !), și începi să o mănânci. Asta-i tot. Apă puteți bea câtă vreți, cu nu se pune, nu îngrașă.

Și m-am gândit că pot lansa o provocare de gen găleata cu apă cu gheață, în lumea grăsuților: provocarea palmei lui Budha. Te provoc ca timp de 6 luni – un an, mă rog, cât vrei tu, să adopți dieta palmei lui Budha, iar mâncarea care îți rămâne să o donezi oamenilor străzii, copiilor sărmani, familiilor sărace cu mulți copii, scheletelor din Africa, mă rog, unde te duce capul și vezi foame. Sunt convins că pe lângă un grăsuț cu palma lui Budha în dietă, pot trăi alte 8 persoane care mureau de foame ! Și așa, am găsit și metoda de egalizare, de armonizare a celor două extreme.

Sunt convins că, în final, organismul, evoluția, adaptarea sau mintea cea vicleană a homo sapienșilor va găsi metode de a înfrânge și această metodă de slăbit. Nu este exclus ca după 6 luni, un an, să descoperim, făcând măsurători ale palmelor celor înscriși în ”provocări” că le-au crescut palmele cât ditamai farfuriile, și-atunci o să trebuiască să găsim alte unități de măsurare a hranei, dar hei, deja am următoarea idee pentru bărbați: mâncăm atâta cât putem ține în echilibru pe lungimea penisului. Să vedeți atunci creșteri spectaculoase în lungime și grosime !!!

Ei, ce ziceți, vă băgați la o palmă a lui Budha ?!

1 2 3 4 863