Salariile chinezilor le-au depasit pe cele ale romanilor, in Beijing si in alte orase mari din China salariul minim ajungand la 150-180 de euro, in timp ce in Romania salariul minim este de circa 160 de euro.

Astfel, salariile din unele fabrici din China au ajuns la niveluri comparabile cu Europa de Est, scrie realitatea.

La inceputul lunii ianuarie, autoritatile din orasul Shenzen, din sudul Chinei, unde salariile au fost intotdeauna cele mai ridicate din tara, au anuntat cresterea venitului minim cu 16% din februarie, la 1.500 yuani (circa 180 euro). In Beijing, capitala tarii, salariul minim a urcat cu 8,6%, la 1.260 yuani (circa 150 euro). Spre comparatie, in Romania salariul minim este de circa 160 de euro.

• Investitorii aleg China, in defavoarea Europei sau SUA

Pentru cei care spera ca locurile de munca in fabrici cu salarii mai bune vor reveni in Europa si SUA, cotidianul britanic Financial Times a intocmit o lista de motive pentru a avea indoieli. Acestea sunt calificarea fortei de munca din China, dimensiunea tarii, infrastructura, lanturile de aprovizionare si dezvoltarea pietei de consum.

O mare parte din cei care conduc fabrici in China au lucrat in productie intreaga lor viata. In sudul Chinei exista “o armata” de personal calificat si cu experienta, aflat de 20-30 de ani in industrie, informeaza incont.  Putine regiuni din lume pot oferi un astfel de nivel de expertiza in orice domeniu al industriei prelucratoare.

• Cum a ajuns China sa egaleze salariile din Europa de Est?

Dimensiunea tarii este de asemenea un avantaj, potrivit finantistii. Salariile in unele fabrici din China au atins deja niveluri comparabile cu Europa de Est – tari UE ca Romania si Bulgaria, dar niciuna din aceste tari nu are forta de munca necesara pentru constructia de fabrici care angajeaza sute, mii si chiar zeci de mii de persoane, spre deosebire de sudul Chinei/

Tot mai mulţi analişti consideră că embargoul petrolier impus Iranului de statele UE este o declaraţie de război, fapt confirmat de întărirea prezenţei militare a SUA, Marii Britanii şi Franţei în Golf. Lumea poate trăi o criză similară primului şoc petrolier, avertizează FMI.

„O oprire a importurilor de petrol iranian de către statele din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, fără compensarea dintr-o altă sursă, va duce la o creştere iniţială a preţului petrolului cu 20-30%, chiar dacă alţi producători vor oferi, în timp, un volum compensator de petrol”, se arată într-un raport al FMI, prezentat la Forumul Economic Mondial de la Davos. În viziunea FMI, impactul va fi unul similar cu cel al primei crize a petrolului.

FMI merge şi mai departe şi avertizează că o eventuală blocare a strâmtorii Hormuz de către Iran ar “neutraliza o mare parte din capacitatea de rezervă a OPEC”, pentru că Arabia Saudită foloseşte această rută de export şi nu ar mai putea compensa lipsa de ofertă de petrol de pe piaţă. În acest caz, preţul petrolului ar putea creşte cu peste 30%. FMI arată că “există rute alternative, însă doar pentru o mică parte din petrolul transportat prin strâmtoare şi va dura până când noile rute vor deveni operaţionale, în timp ce costurile de transport vor creşte semnificativ”.

Mai multe state din OCDE au impus sancţiuni financiare Iranului, iar statele UE au decis să impună un embargou petrolier Republicii Islamice. Până în luna iulie, contractele petroliere europene încheiate cu Iranul vor trebui anulate.

Analiştii occidentali consideră că, în cazul în care alţi mari parteneri ai Iranului, precum China, Japonia sau India, nu îşi vor spori cererea, embargoul petrolier impus de Vest nu va putea fi combătut de Iran decât fie prin schimbarea regimului de la Teheran, fie printr-o acţiune militară de blocare a strâmtorii Hormuz. In acest fel, pretul petroplului va fi aruncat în aer, iar Teheranul ar putea obţine acelaşi profit ca şi acum, exportând un volum mai mic.

Nu este exclusă nici posibilitatea ca Iranul să lanseze atacuri sub drapel fals asupra facilităţilor petroliere din Arabia Saudită, prin intermediul grupărilor teroriste şiite din regatul saudit. În acest fel, strâmtoarea Hormuz ar putea fi folosită pe mai departe de Iran pentru exporturile către statele asiatice.

Statele europene şi SUA demonstrează că sunt conştiente de o asemenea dinamică în regiunea Golfului. În această luna, două portavioane americane au făcut joncţiunea în Marea Arabiei. Este vorba despre USS Abraham Lincoln şi USS John Stennis. Primul dintre cele două portavioane a intrat în Golful Persic în urmă cu o săptămână, însoţit de un crucişător şi două distrugătoare americane, alături de o fregată, un vas de deminare şi unul de desant ale marinei britanice şi o fregată a marinei militare franceze. În Marea Arabiei se află un portavion american, alături de un distrugător şi un crucişător. Deşi şi-au retras trupele din Irak, SUA şi-au sporit prezenţa militară în Kuweit.

Potrivit site-ului israelian Debkafile, Teheranul negocociază cu India şi China o modalitate de tranzacţionare a petrolului independentă de sistemul financiar de la Londra şi New York, care a interzis operaţiunile cu banca centrală a Iranului. Una dintre propuneri este ca plata pentru petrolul iranian să se facă în aur şi nu în dolari. Ultima decizie de a renunţa la dolar ca singura valută în care se tranzacţionează petrolul aparţine Irakulului. La trei ani de la această hotărâre, regimul Saddam Hussein era răsturnat.

sursa: cotidianul.ro

Am fost budist timp de 10 ani. Am fost hirotonit după ce am studiat timp de 7 ani cu profesorul meu într-o mică familie din descendenţa Nyingma a budismului Vajrayama (tibetan). În acea am avut familie un maestru spiritual pe care l-am iubit şi încă îl iubesc. El a fost şi continuă să fie un exemplu de bunătate în viaţa mea. Prin instruirea lui am ajuns să văd lumea cu ochii larg deschişi şi cu inima mai mare. Am fost hirotonit ca Ngakpa în familia Nyingma. O hirotonie Ngakpa este o hirotonie preoţească tantrică. Deşi sunt făcute nişte jurăminte (damstig), acestea nu se bazează pe celibat sau înfrânare de la carne şi alcool. Sangha noastră (comunitatea de practicanţi) nu era una de renunţare, ci urma instrucţiuni de bază în tantraşi dzogchen, ambele bazate pe transformare în loc de renunţare şi pe neaşteptate momente de vizualizare interioară, care oscilează în durată şi intensitate, conducând spre rigpa (o stare a minţii şi a percepţiei bazată pe relaxare în cadrul stării naturale de iluminare). Acele momente luau naştere prin intervenţia energetică a profesorului nostru sau prin abilitatea noastră de „a ne relaxa” în textura şi ţesătura experienţelor noastre de a fi şi a nu fi – experienţe determinate de practicile cu care fuseserăm învăţaţi. Peste ani, acele momente par să se manifeste în felul de a privi lumea cu tot mai multă bunătate, recunoştinţă şi compasiune. Profesorul meu obişnuia a spune că budismul este 99% metodă şi 1% adevăr. În budism, practica este folosită pentru a dezvolta o limpezime şi un simţ al conştienţei ce îi permite cuiva să deosebească o realitate ne-denaturată de o minte nevrotică şi de obiceiuri nevrotice de a reacţiona.

Eram o familie non-liturgică şi practicam statul în tăcere, cântece yoghine şi seturi de exerciţii psiho-spirituale şi fizice ca nucleu al practicilor nostre. Am întreprins pelerinaje la locurile sfinte din Nepal şi am efectuat retrageri împreună cu profesorul meu şi cu fraţii şi surorile mele vajra, atât în Statele Unite cât şi în Ţara Galilor. Acele retrageri, fie de grup fie individuale, au fost foarte importante în viaţa mea şi pot să afirm în mod categoric că am avut unele „deschideri” de vedere, lărgiri ale perspectivelor şi experienţe pe care i le atribui profesorului meu şi practicilor care mi s-au predat.

Într-o după-amiază, la sfârşitul lui ianuarie 1999, m-am îndreptat spre altarul meu pentru obişnuita mea practică zilnică. De obicei încep cu cântec yoghic şi mantra, iar apoi continui cu stat în tăcere. Am aprins lumânările şi după ce mi-am sfârşit cântecul şi mantra am început practica mea de tăcere. Nu pot spune exact de când stăteam, când mi-am auzit propria voce rostind cu cuvintele mele: „Îmi lipseşte Iisus”. Am spus-o cu voce tare. S-ar părea că venise mai curând prin mine decât că am spus-o eu, însă acolo nu mai erau alte voci. E limpede că eu am spus-o.

Când am spus că-„mi lipseşte Iisus” m-am umplut de dor. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. M-a durut. Am suferit înăuntrul meu. Am simţit o tânjire desăvârşită şi nu puteam să cred. Am încercat să-mi reordonez atenţia şi conştienţa şi să-mi continui meditaţia. Adesea în timpul meditaţiei se înregistrează percepţii extraordinare, mirosuri, iluzii vizuale, sunete – probabil anomalii psiho-spirituale care te distrag de la sosirile şi plecările gândurilor, pe care eşti învăţat să le laşi să apară şi să dispară fără a le acorda vreo importanţă.

Gândurile vin şi pleacă, însă metoda pe care o foloseam căuta să nu mă lipească de nici un gând, deci ea ar fi căutat să evite a urma vreun gând într-o naraţiune interioară. Deci am încercat să privesc aceasta ca pe un nyam (experienţă în cadrul meditaţiei) şi să nu pun prea mare bază pe ea. Nu am reuşit să mă adun sau să mă relaxez, deci m-am ridicat. M-am gândit că acestea sunt lucruri din copilăria mea timpurie, pe care mi le proiectez peste meditaţia mea. Sunt lucruri referitoare la dragostea pe care am dorit-o şi nu am primit-o, şi trebuie să fie vorba de creştinismul copilăriei mele timpurii. Părinţii mei erau creştini numai cu numele, iar eu am fost crescut ca presbiterian mai ales pentru că aceea era biserica cea mai apropiată de noi. În mod cert, părinţii mei nu erau nişte trâmbiţaşi ai Bibliei.

Mi-am încheiat sesiunea de practică şi am mers în bucătărie şi am început a deretica. Am făcut treburile casei şi nu m-am mai prea gândit la experienţa avută, cu excepţia stării continue de dor, care nu părea să se risipească. Se părea că nu pot s-o înlătur, oricât m-aş fi străduit. Exista o teribilă tânjire, pe care nu o puteam ignora ori explica. Nu am relatat nimic soţiei mele despre aceasta, totuşi nu puteam să încetez a mă gândi la ea sau să aflu vreo uşurare pentru durerea mea. Am petrecut împreună o seară obişnuită, privirăm la televizor pentru un timp, stăturăm de vorbă iar apoi eu m-am dus să pictez în studio. Eu sunt artist plastic, iar atelierul meu este ataşat de casa noastră, iar eu dorm multe nopţi acolo, dacă pictez până tărziu. După câteva încercări agitate de a lucra la o pânză ce o începusem, am adormit.

În acea noapte, la ora 3 dimineaţă, am fost trezit de o „prezenţă” în camera mea. Era un Dor. Nu văd cum l-aş numi altfel. Am simţit în odaie o „prezenţă a Dorului”. M-am neliniştit că intrase cineva în casă. M-am dat jos din pat şi am verificat toate încăperile. Nu era nimeni, cu excepţia soţiei mele, iar ea părea să doarmă. Din moment ce m-am trezit, am decis să fac nişte practică, şi am mers la altarul meu din studio. Am meditat preţ de vreo 30-45 de minute şi apoi am readormit. A doua zi m-am asigurat că toate uşile erau încuiate şi am căutat în jurul casei să văd dacă pot găsi ceva ce să explice „prezenţa”. Nu avem animale, şi am întrebat-o pe Diane dacă se trezise cumva în timpul nopţii pentru vreun motiv oarecare. Avusese un somn adânc şi m-a întrebat dacă era ceva în neregulă. I-am spus că m-am trezit şi nu am putut să dorm o bucată de timp. Am ezitat să amintesc ceva despre simţirea „prezenţei”. Nu am vrut să o sperii şi nici nu am vrut să creadă că sunt nebun.

A doua noapte am fost din nou „trezit” din somn. Nu pot spune cu exactitate ce am simţit în afara faptului că această „prezenţă” era în cameră. Fără lumini, fără halucinaţii, fără zgomote, fără surle şi tobe, totuşi aveam un sentiment şi mai clar că am fost trezit de o „prezenţă”. Pot spune numai că a fost o „prezenţă a Dorului”. Mă durea înăuntrul meu şi tânjeam după ceva ce nu puteam să descriu. Mă simţeam la mii de kilometri de casă.

Ar trebui să spun aici că viaţa mea era destul de fericită. Eram căsătorit de 25 de ani şi cu soţia mea ne iubeam. Suntem amândoi artişti şi avem o afacere profitabilă în acest domeniu. Aveam o căsuţă cu grădină într-o mică localitate de pe coastă, lângă San Francisco, şi pe care o iubeam la rândul ei. Aveam un minunat îndrumător spiritual şi depusem jurăminte şi eram dedicat familiei şi căii mele budiste. Eram destul de sănătos pentru un om gras de cincizeci-şi-ceva de ani. Totul era în general OK. Nici o criză majoră. Nu era nimic care să confirme experienţele pe care le aveam, nici incredibila stare de dor pe care o trăiam. Mă simţeam de parcă aş fi fost îndrăgostit, dar nu ştiam de cine sau de ce anume. Eram ca un adolescent îndrăgostit. Nu puteam să mă opresc a simţi această durere şi acest dor şi această confuzie. Totul începuse când am spus „Îmi lipseşte Iisus”, totuşi nu puteam crede că aceea era cauza durerii mele. Trebuia să fie altceva, dar nu ştiam ce. Încercasem să clasific în mod raţional, făcând un inventar al posibilelor surse, motive, evenimente care ar fi putut da naştere acestui dor. M-am blocat. Nimic din ceea ce am înşiruit nu părea un motiv pentru experienţa dorului, şi cu siguranţă nu pentru simţirea unei prezenţe nocturne în camera mea.

Timp de o săptămână am fost trezit în fiecare noapte la ora 3. Începeam să fiu puţin speriat. Nu aveam explicaţie pentru ceea ce se întâmpla, nici vreo idee despre cum să îi fac faţă. Am realizat că este dincolo de tot ceea ce experimentasem vreodată şi speram că profesorul meu poate să mă ajute atât să înţeleg cât şi să fac faţă experienţei. În cele din urmă l-am contactat pe profesorul meu în Wales şi i-am relatat întreaga secvenţă a experienţelor. Mi-a dat numele unei „zeităţi” tibetane să o invoc şi o mantra asociată acelei „fiinţe conştiente” (sanghanoastră folosea termenul de „fiinţă conştientă” în locul tradiţionalului termen „zeitate”). A spus că, dacă experienţele continuă, să fac practica şi să recit mantra pe care mi-o dăduse.

În noaptea aceea am fost din nou trezit de sentimentul unei „prezenţe”. M-am dus la altarul meu şi am aprins lumânările. Am şezut pentru un timp în meditaţie tăcută, înainte de a folosi mantra şi de a chema zeitatea budistă pe care fusesem învăţat s-o invoc. A fost o meditaţie puternică. Era o linişte adâncă şi am simţit un calm şi o nemişcare ce părea că se răspândeşte în cameră. Am strigat numele „fiinţei conştiente”, după cum fusesem instruit de Rinpoche (termen onorific pentru un profesor Vajrayana, care literal înseamnă „piatră preţioasă”). Spre surprinderea mea am auzit o voce spunând: „Nu sunt acela”. Nu pot spune de unde veni vocea. A sunat ca vocea mea, chiar dacă nu-mi amintesc ca eu să fi rostit cuvintele. Nu pot spune cu exactitate dacă vocea a fost interioară sau exterioară, însă a fost o voce care în mod limpede şi distinct a spus: „Nu sunt acela”.

M-am înfiorat. Am stat tăcut şi consternat. M-am ridicat şi am ieşit. Era pe la 3:30 dimineaţa şi era o lună palidă abia vizibilă deasupra oceanului. Am şezut pe treptele de la intrare şi am început să plâng. Durerea şi dorul dinăuntru nu se micşorase ci părea că s-a mărit. Nu mai ştiam ce să fac. Ştiam că ceva se întâmpla; doar că nu ştiam ce. Am plâns cu toată fiinţa mea. Am plâns în hohote. În final, am ridicat capul şi am întrebat: „Cine eşti?”

Când am rostit aceste cuvinte, s-a întâmplat ceva incredibil. Nu am cum să explic nici măcar cum sau de ce s-a petrecut. Nu am nici un drept nici măcar să încerc a explica ce s-a întâmplat, nici să afirm că eu aş înţelege sau aş merita într-un anumit fel ceea ce s-a întâmplat. Însă când am rostit acele cuvinte, m-am umplut cu o Lumină lină. Nu a fost vizibilă în sensul obişnuit al cuvântului. Era o luminozitate care m-a umplut. Nu pot descrie Lumina, nici nu pot spune cum anume poate o lumină să aducă „cunoştiinţă”. Am ştiut însă că o Lumină venise înăuntrul meu şi mă cunoscuse personal. Ştiu că pare imposibil, dar s-a întâmplat. Lumina nu numai că mă cunoştea, pe mine, Miles, un bădăran impetuos, dar mă iubea, chiar mă iubea. Să-mi fie iertată infatuarea, dar aşa am simţit. Nu am nici o cale de-a explica cum anume am ştiut asta, dar am ştiut-o. Nu ştiam cum să o numesc. Mă simţeam stângaci încercând să spun Dumnezeu sau Hristos, totuşi am simţit că are o legătură cu Dumnezeu şi Hristos/Logosul. Totuşi, nu puteam să mă hotărăsc să spun asta. Părea prea imposibil şi prea încărcat de tot ceea ce refuzasem în Creştinism (creştinismul protestant din copilăria mea). Era imposibil să rostesc cuvintele, deşi simţeam că o bucată din Dumnezeire se rupsese în mine, şi aceea era Iubirea. Am simţit Iubire. Am simţit Iubirea dumnezeiască. Am simţit o Iubire care mi se adresa personal, ca şi cum chemase numele meu atunci când veni în mine. Totuşi părea să se fi aflat mereu înăuntrul meu, chiar dacă eu nu ştiusem. Venise înăuntru şi tâşni înafară în acelaşi timp. Ştiu că este greu chiar şi de imaginat şi nu am alte cuvinte ca să o explic. Dacă ar exista o altă modalitate de a o explica mai clar, aş face-o.

Am căzut în genunchi şi m-am aruncat la pământ. Nu pot spune cât timp am stat aşa, dar în cele din urmă m-am reaşezat pe scări şi am plâns din nou. Nu am cum să explic ce am simţit. Poate este greşit să o spun, dar am simţit cuvintele micşorându-se pe măsură ce Lumina intra şi am simţit o cunoştiinţă în mine ce părea a fi născută din Iubire. Ştiam că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Dumnezeu”. Ştiam că Hristos m-a chemat chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Hristos”. Ajunsesem în budismul meu la unele conştientizări, unele mici licăriri de înţelegere a Marii Opere, prin intermediul profesorului meu şi a practicii mele – însă nimic asemănător acesteia. Ardeam în interiorul meu de Iubire şi de o cunoştiinţă a Luminii. Nu era o ardere reală, vizibilă şi palpabilă, totuşi m-am simţit de parcă străluceam în interior. Nu puteam să spun dacă Dumnezeu tânjea după mine, sau eu tânjeam după Dumnezeu. Aproape că ne-am întâlnit în tânjire. Pentru prima dată, Dorul părea a fi experienţa prezenţei lui Dumnezeu şi a relaţiei mele cu El. În budism vorbeam adesea despre găsirea prezenţei conştiinţei noastre în împrejurările vieţii. În tantra, tot ceea ce este experimentat prezintă şi posibilitatea experimentării în acel moment a iluminării. Practicile noastre se bazau adesea pe găsirea prezenţei conştiinţei în emoţie ori în situaţiile de viaţă pe care le experimentam. Se pare că descoperisem prezenţa propriei mele conştiinţe în dorul după Dumnezeu ca Lumină şi Iubire şi în dorul Lui după mine.

Pentru prima oară, în viaţa mea exista Iubire dumnezeiască, o Iubire care cunoştea numele meu. Nu ştiu cât am stat pe trepte. Cerul părea să se lumineze dar nu pot spune când am intrat înapoi în casă. Sunt sigur că în cele din urmă m-am culcat dar nu-mi amintesc exact când a fost, chiar dacă m-am trezit în pat cu hainele pe mine.

A doua zi dimineaţa, când i-am povestit soţiei ce mi se întâmplase, i-am spus că o Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele a pătruns în mine. Nu am ştiut cum altfel să o numesc. Am descris experienţa dar încă nu puteam să mă hotărăsc să rostesc cuvântul Dumnezeu, nici nu puteam folosi numele lui Hristos.

Bineînţeles, soţia mea, fiind o bună californiană m-a întrebat dacă nu eram drogat. Amândoi am râs. Trecuse multă vreme de când asta ar fi putut fi o posibilitate (fumatul de orice fel este interzis în sangha noastră); însă ea a ascultat, şi i-am spus toate detaliile. Am ştiut în acel moment că totul era altfel. Într-un fel, Iubirea intrase în scenă, iar viaţa aşa cum o ştiam începuse să se destrame. Profesorul meu era ateu, iar budismul pe care îl studiasem, în mod cert nu prezenta ideea unui Dumnezeu creator ori a unei Divinităţi care este sursa Iubirii. Noi vorbeam despre compasiune şi înţelepciune, bunătate şi conştienţă, însă rar era menţionat cuvântul „iubire”, şi cu siguranţă nu în contextul unei Iubiri divine. Pot să spun că soţia mea era speriată. Oricât de mult am fi glumit noi pe tema aceasta, ea simţea că totul se duce pe apa sâmbetei. Nu ştia unde mă va duce asta. Nici eu, la rândul meu, nu ştiam. Totul devenise destul de stabil în viaţa noastră. În noaptea aceea, totul a fost zguduit din temelii, iar soţia mea ştia asta.

Atunci când Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele m-a pătruns cu ea însăşi, am cunoscut lucruri pe care nu le puteam explica. Am experimentat o Iubire personală, de la o Sursă care se afla dincolo de tot ce experimentasem eu înainte. A fost minunat şi teribil în acelaşi timp.

De ce nu am putut întrebuinţa cuvântul Dumnezeu sau Hristos? Ce m-a reţinut? Părea prea mult chiar să mă gândesc că acesta era Dumnezeu/Hristos, totuşi pentru prima dată părea posibil. Era posibil ca aceasta să fie Iubirea lui Dumnezeu. Era posibil ca aceasta să fi fost o experienţă a lui Hristos. Cred că, în unele privinţe, asta era prea deplasat de afirmat. În mod cert, nu vroiam să fiu creştin. Timp de mulţi ani, îi criticasem pe creştini numindu-i ipocriţi şi idioţi. Ca budist, am fost ceva mai indulgent în privinţa asta, dar încă nu aveam nici o intenţie de a fi creştin, nici vreo dorinţă să explorez calea aceea. Nu m-am putut lepăda niciodată cu adevărat de conceptul de Dumnezeu, chiar dacă Rinpoche spunea că trebuie să tratez ideea de Dumnezeu în relaţie cu faptul că l-am acuzat pe Dumnezeu pentru multe lucruri din viaţa mea, iar el a spus că, pentru a mă dezvolta spiritual, trebuie să las deoparte această învinuire. A avut dreptate.

O lume se deschidea iar alta se micşora. Jurămintele pe care le depusesem ca să devin un Ngakpa erau considerate jurăminte pe viaţă. Angajamentele pe care le făcusem erau văzute ca angajamente „pe viaţă” atât de profesorul meu cât şi de comunitatea mea. Acum recunoşteam faptul că există un Creator al Iubirii, o Sursă a Iubirii şi un Duh al Iubirii care erau inexplicabile pentru budismul meu, iar din experienţa mea, o realitate ce nu putea fi tăgăduită. Nu aveam nici o categorie în care să încadrez experienţa mea. Ateismul profesorului meu părea să excludă posibilitatea ca el să înţeleagă realitatea ce tocmai se născuse în viaţa mea. Avusesem o experienţă care părea să răscolească budismul meu. Structura practicilor noastre şi învăţătura profesorului nostru părea limitată şi, trebuia să admit, incompletă. Ştiam că profesorul meu se înşela în privinţa lui Dumnezeu. Ce trebuia să fac?

Pantelimon David Walker este acupuncturistul meu şi este membru al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). Discutaserăm timp de luni de zile despre budism şi creştinism în timpul tratamentelor mele. Aveam programare la el săptămâna ce urma. După ce ne-am salutat mi-a spus:

-Am pentru tine o carte care-ţi va place!

Era Hristos – eternul Tao de Ieromonah Damaschin, o carte care Îl prezintă pe Iisus Hristos ca plinătatea harului şi a adevărului, iar creştinismul ortodox răsăritean ca fiind împlinirea a ceea ce oamenii au căutat în religile şi filosofiile orientale. În noaptea aceea am studiat cartea cu atenţie. Habar nu am când m-am culcat, însă am citit-o zile în şir, iar ea mi-a oferit o bază pentru a cataloga experienţele pe care le avusesem în legătură cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele.

Ştiam că există o Sursă a Iubirii şi o Energie a Iubirii, totuşi am ezitat să o numesc Sfântul Duh. Îmi lăsasem creştinismul copilăriei în urmă cu mult. Cuvintele încă mi se împotmoleau în gât.

David a sugerat să încerc să merg la o biserică ortodoxă şi a menţionat o biserică a OCA din San Francisco. Cu toate acestea, părea destul de ciudat, prea multă obligaţie faţă de o religie pe care o părăsisem. Vroiam ceva ce să nu fie bazat pe o aşezare instituţională. Ultimul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi fost să mă amestec în vreo biserică. La urma urmelor, eram budist. De ce mă lăsam târât într-o altă religie, cu atât mai mult creştină? Luasem un angajament faţă de profesorul meu şi familia mea. Nu ar mai trebui să explorez, la vârsta aceasta, nici o altă formă de venerare. Însă budismul meu nu recunoştea experienţele pe care tocmai le avusesem în legătură cu Divinul. Ştiam că experienţele cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele erau reale şi adevărate. Profesorul meu spunea că nu există Dumnezeu, dar eu ştiam că experimentasem Iubirea divină în mod personal.

Am rezistat ideii de biserică, cu toate că Ortodoxia are o tradiţie contemplativă veche şi o cale de a lucra la adâncirea şi lărgirea unei raţiuni personale de transformare a sinelui în relaţie cu Divinul. Cartea părintelui Damaschin m-a făcut receptiv măcar la posibilitatea explorării unei tradiţii în creştinism, ce era mult dincolo de orice tradiţie creştină despre care auzisem vreodată. Am sunat la Catedrala Sf. Treime (biserica OCA din San Francisco pe care mi-o sugerase David). A răspuns un bărbat şi am întrebat dacă slujbele sunt în engleză.

- Pe rupte! răspunse el cu un accent rusesc.

M-am prăpădit de râs. Chiar mi-a plăcut acest simţ al umorului. Am notat ora Liturghiei şi i-am mulţumit.

Într-o duminică de februarie m-am trezit, m-am îmbrăcat şi i-am spus soţiei că merg să caut o biserică. A fost şocată.

- Poftim? a strigat.

- Ştiu. Nu spune nimic. Mă întorc repede.

Ploaia cădea torenţial iar străzile erau destul de goale. Am mers cu maşina în San Francisco şi aveam o vagă idee despre o biserică rusească cu turnuri albastre aflată în centru. Am văzut, în cele din urmă, turnurile şi crucea. În jurul zonei respective nu este niciodată loc de parcare, deci m-am apropiat şi mi-am zis:

-Dacă este loc de parcare voi opri, dacă nu, voi merge la Burger King.

În momentul în care am spus asta, cineva a ieşit cu maşina dintr-un loc de parcare de peste drum de biserică.

-Bine, bine, voi merge!

Am intrat în biserică în data de 7 februarie 1999. Nu ştiam la vremea aceea, dar era Duminica Fiului Risipitor.

În tantra, în practica individuală, sunt folosite toate câmpurile senzitive. Şimţurile nu sunt negate, ci folosite pentru deschidere şi relaxare în cadrul stării naturale de iluminare. Când am păşit în biserică am simţit o senzaţie de lumină şi mireasmă. Am fost întâmpinat la intrare şi mi s-a urat bun-venit. Când am fost întrebat dacă sunt ortodox, am răspuns repede (şi probabil brusc) că nu sunt creştin, ci budist. Am stat în spate şi am privit. De cum a început Liturghia, muzica şi cântarea şi citirile păreau a umple spaţiul la fel ca şi lumina şi parfumul. Întreaga slujbă părea să devină un ritual elaborat al simţurilor. A fost minunat şi m-a speriat foarte tare. Era ceva care se simţea a fi bun. Dacă nu ar fi trebuit să fie atât de creştin… După slujbă am fost rugat să mă alătur celorlalţi la masă. Am făcut-o. Se purta un dialog oarecum interesant pentru mine şi se manifesta interes chiar faţă de budismul meu. Am plecat simţind că descoperisem un nou tip de creştinism. Cu siguranţă nu era creştinismul copilăriei mele. M-am reîntors duminica următoare.

Am început a asculta cuvintele Liturghiei. Curând am început a veni la unele dintre slujbele de seara şi am fost uimit de ceea ce se citea. Nu auzisem niciodată de o teologie care să fie cântată odată cu citirea. Începeam să realizez tot mai mult că se găsea în Ortodoxie un creştinism ce era mult mai vast şi mult mai profund decât credeam. Şi am început să aud referiri la Lumină, o Lumină ce părea a avea multe în comun cu experienţa mea a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Era chiar şi o teologie care explica cum anume, prin Lumina Sa, suntem chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu Tatăl, Logos-ul şi Duhul Sfânt. Începeam să fiu tot mai deprins cu cuvintele Dumnezeu şi Hristos. Bineînţeles că soţia şi prietenii s-au simţit foarte stânjeniţi auzindu-mă folosind acele cuvinte supărătoare. Cei mai mulţi dintre prieteni deveniră tăcuţi atunci când aflară că frecventam o biserică creştină, cu atât mai mult una creştin-ortodoxă. Încă frecventam grupul meu budist iar atunci când veni profesorul meu, în luna martie, ştiam că ar fi trebuit să stăm de vorbă. Mă simţeam ca şi cum m-aş sustrage într-un fel, mergând la o biserică creştină, şi nu vroiam asta. Însă trebuia să încerc a cataloga experienţele mele, şi simţeam că biserica oferea posibilitatea de răspuns, pe care nici profesorul meu nici familia mea budistă nu păruse a fi în stare să mi-o dea.

Cartea părintelui Damaschin fusese catalizatorul pentru acea explorare, iar revelaţia Bisericii în viaţa mea părea aproape o avansare firească de la acea lectură iniţială a cărţii. Cu cât frecventam mai mult slujbele cu atât simţeam că acesta era locul în care aş putea fi în largul meu ca şi creştin. Totuşi, trebuie să înţelegeţi că eu n-am folosit niciodată acel cuvânt. Încă rezistam. Încă şovăiam. Stăteam la pândă pe marginea creştinismului, în umbră, dar şi la lumina lumânărilor. M-am abţinut să mă închin sau să-mi fac semnul crucii. Deja mergea prea departe! Eram încă budist. Creştinismul numai îl vizitam. În acest fel puteam încă să urmez şi să explorez, dar nu şi să fac vreun angajament. Într-o seară, Matushka Barbara, (soţia preotului) a trecut pe la mine şi m-a întrebat dacă vreau să învăţ să-mi fac cruce. Când am spus „Da”, m-am surprins pe mine.

Ştiu că pare ciudat, dar a-mi face semnul crucii genera o neconcordanţă între cum mă vedeam eu şi cum începeam eu să mă închin. Era primul semn pe care îl făceam în mod public şi care arăta că credeam în Creştinism şi începusem să mă văd integrat cadrului creştin. Este un gest atât de simplu, însă deveni primul meu act de recunoaştere a creştinismului, primul semn că mă „îmbrăcam în Hristos”. Fusesem învăţat să-i urăsc pe „papişti”. Tatăl meu fusese crescut luteran german şi urâse Biserica Catolică. Încă am asta în mine. Însă mi-am făcut cruce în seara aceea şi în alte seri, pe măsură ce începeam să particip la tot mai multe slujbe şi să caut în Ortodoxie răspunsuri şi o nouă formă de închinare.

În budismul Vajrayana profesorul este văzut de fiecare ca o fiinţă iluminată şi care reprezintă calea fiecăruia înspre iluminare. Credinciosul se închină în faţa profesorului său în semn de deplin respect şi de dependenţă faţă de acesta în vederea avansării şi realizării pe plan spiritual. M-aş închina înaintea profesorului meu fără nici o rezervă. În Biserica Ortodoxă, se închină înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh ca act de evlavie, şi înaintea imaginilor sfinţilor ca un act de cinstire şi respect. Încă nu aş fi făcut închinăciunile. Era ceva în încăpăţânarea mea ce nu puteam să-mi explic. Ştiam că este ciudat să fii capabil să te pleci înaintea unui profesor şi să nu o faci înaintea lui Dumnezeu. Într-un fel părea mai uşor a crede un om decât a crede Divinul. Mi-aş fi făcut cruce dar nu m-aş fi plecat. Fusesem literalmente dat jos din pat, chemat într-un mod pe care chiar şi eu se pare că l-am auzit, şi avusesem într-un mod personal o incredibilă experienţă a Luminii şi a Iubirii, şi totuşi mândria mea şi încăpăţânarea încă rezistau unei mai bogate şi mai depline exprimări a evlaviei. Nu m-aş pleca. Nu m-aş înclina înaintea lui Dumnezeu. Ceva încă rezista chemării lui Hristos şi a Bisericii Ortodoxe.

Postul Mare este o perioadă de intensă evaluare spirituală. Întreaga Biserică porneşte în mod colectiv împreună cu Hristos într-o călătorie spre Ierusalim. Toate cele 40 de zile devin o dramă cosmică suspendată într-un fel de timp pe care nu-l mai experimentasem în budism. Timpul părea să se dilate aproape proporţional cu lungimea slujbelor. Într-un fel, timpul era folosit pentru a transcende timpul.

Luasem parte la ritualuri lungi în budism. Simţisem, ocazional, că luaseră sfârşit mai repede decât mă aşteptasem. Însă niciodată nu experimentasem timpul într-o dimensiune eternă. În Biserică Ortodoxă, mărirea lungimii slujbelor şi a Liturghiilor părea să se prăbuşească într-o atemporalitate pe care niciodată nu o simţisem atât de intens. Fiece cuvânt al imnurilor sau al slujirii părea să fie îndreptat spre mine. Fiecare vers despre cum e să fii pierdut şi confuz şi înşelat de împrejurările vieţii era citit pentru mine. Am fost găsit de Iubire şi încă eram pierdut! Am încheiat fiecare seară simţind că tot ceea ce era cântat sau psalmodiat era ceea ce aş fi spus eu, dacă aş fi putut spune ceva atât de frumos şi de adevărat. Am lăsat corul să cânte laudele mele şi cantorul iubirea mea. Pe măsură ce Postul se adâncea şi devenea mai cuprinzător şi (trebuie să spun) mai dureros, am început să experimentez în Biserică clipe de care nu avusesem parte nicăieri altundeva.

Chiar dacă, în calitate de budist, petrecusem ore întregi în meditaţie şi săptămâni de retragere solitară, timpul nu ajunsese niciodată atât de inert. Slujbele din Postul Mare începură să mă transforme. Într-o noapte, în timpul uneia dintre slujbele Postului, genunchii mei s-au plecat. M-am pomenit îngenunchiind înaintea lui Dumnezeu şi m-am simţit groaznic la gândul că înainte mă abţinusem să o fac. M-am simţit ca un prost şi ca un idiot mândru. Totul în mine îmi vorbise despre Marea Inimă bună a lui Hristos, iar eu refuzasem îmbrăţişarea Lui. Când fruntea mea atinse pardoseala, Dumnezeu îmi frânse inima. Am plâns în hohote. Când veni părintele Victor să tămâieze icoana de lângă mine, ştiam că mă auzea plângând. Nu mă puteam opri. Eram atât de jenat! Mă simţeam atât de expus! Oameni cu care eram laolaltă de săptămâni întregi stăteau lângă mine în biserică. Mă văzuseră arogant în budismul meu, mă văzuseră stând deoparte. Mă văzuseră făcându-mi cruce şi încă având rezerve. Iar acum vedeau genunchii mei îndoindu-se şi fruntea mea atingând pământul şi mă văzură plângând când Domnul îmi străpunse inima.

Îmi străpunse inima chiar acolo. Pot arăta locul. Mă chemase în noapte; venise la mine ca Lumină. Acum îmi străpunse inima. Nu pot s-o explic mai clar. Dumnezeu îmi zdrobi aroganţa şi făcu pentru mine singurătatea imposibilă de acum încolo. Cu iubirea Sa, m-a ţinut suspendat în timp, iar eu nu meritam nici măcar o părticică din ea.

Acum eram străpuns de Iubire. Eram un cerşetor. Sunt un cerşetor.

Slujbele de seară deveneau tot mai dese şi intense. Soţia mea era supărată pe motiv că eram atâta timp plecat şi adesea ne contraziceam. Nu primeam prea mult sprijin personal pentru a continua să mă îndrept pe această cale creştină. Prietenii credeau că sunt nebun. Membrii mei shanga nici măcar nu ştiau de frecventarea în paralel a Bisericii. Cu cât eram mai atras înspre Biserică, cu atât păreau mai mari forţele ce mă trăgeau înapoi. Contradicţia şi făţărnicia propriei mele participări ca budist într-o Biserică creştină îmi erau evidente chiar şi mie.

Până în noaptea aceea nu realizasem că nu este cale de întoarcere. Eram îndrăgostit şi trebuia să mă apropii cât puteam de mult de Sursa Iubirii. Cred că am şi înnebunit puţin, într-o vreme. Obişnuiam să merg pe stradă şi, văzând o pereche în vârstă să fiu potopit de lacrimi. În biserică, stăteam în colţul meu şi mă simţeam ca un cerşetor încălzindu-se la un foc.

I-am scris atât părintelui Damaschin, care se afla în Alaska, cât şi parohului Catedralei Sf. Treime, părintelui Victor Sokolov, şi le-am spus despre ceea ce mi se întâmpla şi despre nevoia mea crescândă de a aborda posibilitatea explorării mai serioase a Ortodoxiei. Părintele Damaschin mi-a răspuns printr-o minunată scrisoare de încurajare. Am fost foarte mişcat de bunătatea lui. Am cerut să mă întâlnesc cu părintele Victor.

Ştiam că urma să sosească profesorul meu, şi l-am sunat şi l-am rugat să stabilească o întâlnire pentru noi doi. Îmi încălcasem jurămintele faţă de el, nu pentru că începeam să îmbrăţişez creştinismul, ci pentru că nu aveam destulă încredere în el, ca să înţeleg în mod raţional experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. De când adoptase o poziţie ateistă, am simţit că nu ar înţelege a priori esenţa experienţei Luminii. Atunci mi-am călcat jurămintele. Am violat încrederea profesor-elev. Însă prin însăşi această breşă, eu eram în stare să mă deschid unei mai depline experienţe a Duhului Sfânt, să deschid o parte din mine pe care mă obligasem să nu o deschid, din pricina jurămintelor mele.

Acele legăminte budiste au fost într-o vreme centrul identităţii şi vieţii mele. Am încercat să le iau în serios. Îl iubeam pe Rinpoche. Încă îl iubesc. Am simţeam o incredibilă responsabilitate pentru a continua în mod mistic cu un antrenament al minţii şi cu o metodă care ajuta oamenii să vadă tiparele ce îi reţineau de la a se relaxa în bunătatea firească a fiinţei şi nefiinţei. Luasem pentru aceasta un angajament, şi încă sper că mai există în mine o parte a acelui angajament spre bunătate şi eliberare.

M-am întâlnit cu Rinpoche şi am început să discutăm. L-am rugat să ne mutăm din camera de zi în camera sa, pentru mai multă discreţie. Ştiu că a simţit o jenă. I-am spus ce se întâmplase, am încercat să explic pe de-a-ntregul experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Cred că a văzut pe mine că experienţa fusese reală. Probabil se vedea din lacrimile mele. Eram din nou pierdut în aceste lacrimi de bucurie şi teroare. Mi-era teamă că tăiasem o tub care mă hrănea spiritual. Cerusem să fiu exclus din fluxul de energie ce curge prin univers asemenea unui râu. Fusesem scos din torent. Eram un ex-budist. Toţi zeii mei fuseseră îndepărtaţi: imaginile mele despre conştienţă, despre modul în care se reflecta lumea. Yidam-ii şi protectorii^* cu care împărţisem o lume nu mai erau acolo pentru mine. Era o pierdere ciudată, dar însemnată.

Deodată am cerut să fiu eliberat din legămintele mele. Parcă răbufnise din gura mea! M-am simţit îngrozitor. Mi-am auzit propriile cuvinte cerând pentru mine să fiu eliberat de legămintele mele, şi am simţit că trădasem un om pe care îl iubeam şi care mă iubea la rândul lui foarte mult. Fusese părintele meu spiritual timp de aproape opt ani. Ştiam că îl rănesc. Îl răneam pentru că mă iubea şi eu o ştiam, şi fiindcă luasem un angajament să mă alătur curentului familiei înainte ca toate fiinţele să fie eliberate. Era mai mult decât un legământ personal faţă de el. Ştiam asta. Acele metode de vizionare şi identificare a vastului orizont de fiinţe şi de lumi şi de energii au fost punctele de referinţă centrale ale vieţii mele. Există în budism curente familiale ce au cosmologii proprii şi moduri specifice de a vedea lumea. Toate se raportează la bazele religiei: compasiunea şi conştienţa. Era mai mult decât o shanga cea din care ceream să fiu exclus.

Totul era conturat în tristeţe. Rinpoche spuse că mă va elibera din legămintele mele. Spuse că aş putea „explora” calea creştină timp de un an de zile, şi că în decursul acelui an eu aş putea să mă întorc la legămintele mele, dacă aş vrea. A văzut că trecusem printr-o transformare – însă nu am idee ce anume a văzut. Ca întotdeauna, el a optat pentru bunătate şi a dat posibilitatea unei destinderi într-un moment teribil. Întotdeauna putea să întoarcă pe dos un moment de flux în existenţă. De aceea a fost pentru mine un profesor atât de bun. El dăduse peste cap tiparele mele de reacţie în faţa lumii. Însă experienţa Luminii lui Dumnezeu n-a ţinut cont de nimic. I-am mărturisit că nu am de gând să mă dau înapoi, că intenţionez să mă adâncesc în aceasta cât pot de mult.

Mi-a spus că singura mea responsabilitate faţă de el este să fiu un bun creştin.

Cred că am plâns împreună. Aşa îmi amintesc scena. Însă se poate să fi fost doar eu cel care a plâns. Am plecat oarecum şocat. Mă simţeam ca şi cum ar fi murit cineva. Am avut un sentiment teribil, ca atunci când se petrece un accident şi într-o secundă totul se schimbă. Există acel moment culminant de certitudine şi groază când ceva se naşte şi altceva piere. Rinpoche încercase mereu să ne arate cum să transformăm aceste momente în puncte de conştienţă.

Mergeam cu maşina spre casă, pe Bay Bridge, când mă lovi pe neaşteptate gândul că dincolo de amărăciune se află un anume sentiment al certitudinii că decizia era cea corectă. Era o ciudată, dulce-amară amintire a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Iat-o chiar şi în suferinţă! Am început să rememorez totul, de la chemarea din noapte, când căutasem spărgători. L-am uitat pe Dumnezeu în tot acest timp! Asta e problema mea: L-am uitat pe Dumnezeu timp de douăzeci de ani. Încercam să îmi amintesc prima oară când mi-am făcut semnul crucii şi locul unde Domnul îmi străpunsese inima.

În sfârşit, era o destinaţie în această ciudată confluenţă de timp, circumstanţă şi mister. Părea să existe, în această mare dramă şi această iconomie a existenţei, o Sursă centrală de Iubire golită de sine, mişcându-se printre toate câte sunt şi chemând pe toţi şi pe toate înapoi la Iubirea divină. Era cel mai precis mod în care o puteam eu descrie.

I-am scris prin e-mail părintelui Victor că fusesem eliberat de legămintele mele budiste. Am cerut să mă întâlnesc cu el. Am continuat să particip la slujbele Postului Mare. Când veniră Paştile, eram epuizat. Eram secătuit şi gol, cu excepţia unei mărunte Lumini, Care stătea undeva în fundal. Totul fusese întors pe dos în câteva luni.

M-am întâlnit cu părintele Victor şi stăturăm de vorbă. Mi-a sugerat câteva cărţi şi m-a încurajat să continui a urmări slujbele. Mi-a amintit că există un cerc de studiu la fiecare câteva săptămâni, după Vecernie. Întâlnirea mea cu părintele Victor a fost foarte plăcută. Nu ştia pe atunci, însă îmi dăduse probabil unul dintre cele mai binevenite sfaturi pe care cineva îl putea da unui budist care se gândeşte la Hristos. L-a rostit repede şi într-un mod oarecum nonşalant. Se opri, se întoarse şi spuse:

-Chiar şi dacă nu ai nimic, pe acela îl oferi!

În acel moment, Domnul a făcut ca lumea să pară îmbelşugată, iar părintele Victor L-a ajutat. Am înţeles că-I pot oferi lui Dumnezeu orice. Îi pot da tristeţea mea şi melancolia mea, supărarea mea şi îndoiala mea. Într-o zi frumoasă, I-aş putea oferi puţină bucurie şi un mănunchi de fericire. A fost foarte important pentru mine să aud asta. Chiar dacă a fost sau nu o parafrază a altceva, nu-mi pasă! În acel moment, cuvintele au fost ale părintelui Victor, iar ele fuseseră cu mine dintotdeauna. Nu a mai fost de atunci vreo clipă când eu să nu am ceva să-I ofer lui Dumnezeu.

Cu cât mă apropiam mai mult de Biserică, cu atât mai agitat devenea climatul acasă. Diane îmi ducea dorul şi nu a fost tocmai delicată în a o spune. Bineînţeles că după 23 de ani (în momentul acela) ştia că subtilităţile nu merg la mine. Sunt prea prost! Cele mai dificile rupturi au fost cele cu prietenii mei dragi din grupul meu budist. Am cerut permisiunea profesorului meu să le spun surorii şi fratelui meu vajra (cei mai apropiaţi din grup) întreaga poveste, pentru ca ei să ştie exact ce se întâmplase. Mi-e teamă că nu ne-am înţeles în baza unei aceleiaşi limbi şi experienţe. Indiferent ce am spus că se întâmplase, ei văzură că eu mi-am încălcat jurămintele. A fost foarte greu şi dureros pentru ei să audă asta. Era vorba despre perpetuarea unei familii, iar acele legăminte erau parte a angajamentului meu. Supărarea lor era de fapt un semn al devotamentului lor pentru Rinpoche. Se simţeau trădaţi, răniţi şi mânioşi. Rupeam o legătură spirituală dintre noi. Aveau dreptate. Se aşternu astfel o linişte prelungită.

În data de 23 mai 1999, am fost botezat în Biserica Ortodoxă în Catedrala Sf. Treime. Următoarea copie după o scrisoare ce i-am trimis-o părintelui meu, poate exprima puţin din ceea ce a reprezentat pentru mine Taina.

Dragă Părinte Victor,

Astăzi se împlinesc 4 luni de încercări de a accepta misterul Fiinţei lui Dumnezeu şi al profundului Său dor pentru fiecare dintre noi. Ştiu că acesta este numai începutul. Ştiu că sunt prea tânăr în aceste lucruri, încât există pericolul ca această euforie să mă determine să cred că cunosc lucruri pe care de fapt nu le cunosc. Însă ziua de azi a fost minunată – plină de minuni.

Uriaşa recunoştinţă pe care am simţit-o astăzi a fost incompletă, estompată. Nici acum nu sunt, nici nu voi fi vreodată capabil să mă umplu de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, într-un mod care să-I fie de vreun folos Lui. Sunt un simplu exemplu de devotament, însă pentru mine această zi este de un volum ce se varsă, se împrăştie pe podea şi umple pivniţa întreagă cu recunoştinţă. Cum pot oare să mă revanşez faţă de El? Nu mă pot imagina vreodată capabil să exprim această primăvară din mine. Însă dacă aş putea, aş face-o azi. M-aş duce la Dumnezeu şi I-aş oferi în dar această zi. Aş goli buzunarele de ziua aceasta şi I-aş spune: „Te rog, Doamne, este cel mai bun lucru pe care-l am. Te rog, primeşte-o de la mine – ziua aceasta!”

Lacrimile mi se scurg pe obraji. Soţia mea stă şi mă priveşte de la doi paşi. Aud corul. Surprind privirea ei. Te privesc îndreptându-te spre mine. Este ca şi încetinit – o secvenţă de film fără timp. Biserica respiră lumină. Privesc crucea înaintea mea, auriul în lumina difuză a soarelui, albul veşmintelor tale. Cuvintele pe care le rosteşti sună ca şi clopoţeii. Eu doar stau. Sunt doar persoana nemişcată, stând în acest loc minunat. Este o plenitudine pe care nu am cunoscut-o vreodată – sentimentul de a fi cunoscut de Dumnezeu în adâncul fiinţei mele. Sunt sigur de asta. Crevasele inimii mele, acele locuri întunecoase, ascunse, triste, acele locuri pe care le-am închis pentru Iubire pe tot parcursul vieţii mele, par atinse de o Mare Bunătate. Zăpada se topeşte. O simt înăuntrul meu. Gheţarii se transformă în lacuri… Uşile sunt deschise şi vântul mişcă perdelele. Pe jos este un petic de lumină caldă iar fire de praf strălucesc în aer, rotindu-se asemenea modelului fustei unei dansatoare măturând podeaua.

Dragă Părinte Victor, aceasta nu este o a doua şansă – este o primă şansă. Sunt nou vieţii, nou pentru această lume. N-am mai simţit o asemenea prospeţime. Mă simt curat în interior. Mă simt ca şi cum înainte n-aş mai fi văzut soarele. Sunt uimit de ochii oamenilor. Micile încreţituri din jurul gurii atunci lor când zâmbesc… Modul în care dimineaţa străluceşte prin ei şi nu numai peste ei… Arată atât de minunaţi!

Apa m-a spălat. N-am crezut niciodată că aş putea înţelege sau spune asta. Mirul m-a binecuvântat. M-a închis în Trupul unei Bisericii fără timp.

Acesta nu este nici arhetip sau simbol, sau pur şi simplu un ritual prins într-o mică biserică din San Francisco. Este real şi este nemaipomenit, şi este de la Dumnezeu pentru noi toţi. Totul în mine mărturiseşte că este adevărat. Îmi amintesc mâna lui Johann pe braţul meu ajutându-mă să păşesc în râul Iordan. Îmi amintesc raza de lumină şi icoana lui Hristos în spatele Uşilor Împărăteşti. Mi-o amintesc pe Diane plângând pe bancă. Îmi amintesc vocea ta şi-mi amintesc cum m-a ţinut Dumnezeu sub apă şi m-a ridicat şi m-a spălat şi iar m-a ridicat pentru a arăta întregii lumi că un copil nou s-a născut.

Tu m-ai condus afară din rău, hainele mele se lipeau de mine pe când eu străngeam mâna ta învelită în veşminte – bucurie în inima mea, fiind atent la fiecare pas la zâmbetele şi ochii din biserica vie. Pe bănci oamenii aşteptau. Soţia mea privea, la fel şi acei oameni minunaţi care mă încurajaseră să revin încă de la Duminica Fiului Risipitor – să revin mereu.

Să revin mereu – acea formulă a pocăinţei, acea libertate de a mă întoarce – fusese calea mea liberă de întoarcere şi de pocăinţă de când Dumnezeu îmi străpunsese inima. Vă pot arăta locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima în biserică, în Biserica noastră. Vă pot arăta locul unde am şters pardoseala cu mâneca, după ce îngenuncheasem în sfârşit în faţa Lui. Cum aş fi putut merge în altă parte? Care loc poate fi mai „acasă”? Vreau să fiu în locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima.

Când m-am apropiat de Potir m-am întors acasă.

Am fost crescut în comuniune, însă niciodată nu luasem parte la Comuniunea euharistică. Astăzi mi-a fost prin har oferită posibilitatea de-a mânca din Trupul şi de a bea din Sângele lui Hristos. Nu există cuvinte adecvate pentru aceasta – e un Mister despre care nu pot nici măcar încerca a vorbi. Rămân mut înaintea acestei Taine. Sunt doar peste măsură de recunoscător şi mă simt binecuvântat în tăcere.

În sfârşit acasă! Dumnezeu, pentru un anume motiv necunoscut, mă iubeşte! Pe mine! Ştiu că e adevărat. Mă iubeşte aşa cum sunt, cu un nume – al meu. Dumnezeu îmi cunoaşte numele! Dumnezeu îmi cunoaşte inima şi creierul şi grăsimea şi musculatura, şi mă iubeşte. Dumnezeu îmi cunoaşte fiecare gând, fiecare temere şi fiecare durere, şi totuşi mă acceptă. Asta e cea mai incredibilă realitate posibilă. O, părinte, ziua de astăzi a fost marele dar al lui Dumnezeu pentru mine şi al meu pentru El! Sunt sărac şi gol înaintea acestui fapt.

Totuşi, sunt plin de El în goliciunea mea. Astăzi am fost golit şi tot astăzi am fost umplut. Tu ai ţinut în mână vasul pentru Dumnezeu. Ca slujitor al Trupului lui Hristos, ai suflat asupra mea, m-ai spălat şi m-ai uns cu mirul Lui. Mi-ai dat să mănânc şi să beau. Asta este ceea ce ţi-a rânduit El să faci. Însă El a fost cel Care m-a golit pe mine astăzi şi El cel Care m-a umlput de Harul Său.

Acesta este Misterul pe care l-am trăit noi astăzi: tu şi cu mine şi inimile acestea mari şi bune care formează laolaltă Trupul Bisericii. A fost călătoria mea şi a noastră ca Biserică.

Am fost trezit prin apă şi prin Har şi prin Iubirea divină. Am fost uns cu mir acum şi pentru totdeauna. Am fost reînnoit, găsit şi chemat, iertat, iertat şi din nou iertat. Mi-a fost insuflată o capacitate de înţelegere a unui Mister care este dincolo de înţelegerea mea. Sunt un prost şi un păcătos, însă am fost îmbrăţişat de Duhul Sfânt şi botezat în faţa unei Biserici care va dăinui veşnic.

Ofer ziua de astăzi lui Dumnezeu. Numai mulţumire şi rugăciune şi tăcere. Noapte bună.

Cu dragoste întru Hristos Domnul,

Nil.

sursa: BisericaSecreta

Compusii perfluorati, precum teflonul, folositi mai ales la fabricarea ambalajelor alimentare, afecteaza procesul de asimilare in organismul copiilor a vaccinurilor antitetanos si contra difteriei, potrivit unui studiu citat de AFP. Studiul publicat în Journal of the American Medical Association este primul care demonstreaza că acesti compuşi perfluorati (PFC), transmisi in stadiul prenatal, de la mama la fat, sau in timpul nasterii, din mediu, pot afecta modul in care organismul asimileaza un vaccin. Compusii perfluorati au proprietatea de a respinge apa, alte materii si praful. Sunt utilizati in aparatele de aer conditionat, tigaile antiadezive, materialele impermeabile, anumiti produsi anti-pete si anumite ambalaje alimentare, mai ales cele folosite de localurile fast food.

“Imunizarea prin vaccin este una dintre principalele arme moderne de prevenire a maladiilor infecţioase, iar reactia negativa a acestor
vaccinuri la PFC constituie o amenintare potentială pentru sanatatea publica”, spune Philippe Grandjean, profesor la Universitatea Harvard (Massachusetts), principalul autor al studiului.

“Am fost surprinsi de efectul nefast al PFC, care ne face sa ne gandim ca ar putea fi mai toxici pentru sistemul imunitar decat expunerea la dioxine”, a mai spus acesta.

Pentru acest studiu s-au analizat datele provenind de la 587 de copii nascuti în Danemarca, in perioada 1999 – 2001, si monitorizati mai mulţi ani. Raspunsul imunitar al acestor copii la vaccinurile antitetanos si anti-difterie a fost testat la varstele de 5 si 7 ani.

Nivelul de PFC a fost masurat in sangele mamei, in timpul sarcinii, si in cel al copilului, la cinci ani si sapte ani.

Rezultatele acestui studiu demonstrează o legatura intre expunerea la PFC si o reactie mai slaba la aceste vaccinuri.

Potrivit unor studii precedente, compusii perfluorati pot afecta calitatea spermei si provoca infertilitate.

sursa: badpolitics.ro

Creditorii care au de recuparat sume de bani de la statul roman nu vor mai putea urmari, in urmatorii cinci ani, participatiile detinute de acesta la diferite societati comerciale si banci, actiunile devenind temporar insesizabile. In aceeasi perioada, nici statul nu va mai avea voie sa constituie garantii asupra actiunilor detinute. Interdictia este prevazuta intr-un proiect de lege initiat de Ministerul Finantelor Publice si Ministerul Economiei, Comertului si Mediului de Afaceri, supus in prezent dezbaterii publice. Daca va fi adoptat, actul normativ va completa Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societatilor comerciale bancare la care statul este actionar si Legea nr.137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizarii.

Masurile, care vor afecta dreptul de proprietate al creditorilor statului (indreptatiti potrivit legii sa urmareasca inclusiv actiuni ale debitorului pentru recuperarea creantelor), sunt justificate de initiatorii legii prin necesitatea de a apela la decizii cu caracter exceptional pe o perioada limitata de timp in contextual crizei economice.

Astfel, in expunerea de motive se precizeaza: “masura, cu aplicabilitate pe o durata determinata, se impune cu necesitate pentru realizarea de doua obiective de interes public major, a caror importanta si legitimitate sunt accentuate in actualul context al crizei economice globale si al crizei datoriilor suverane: i) mentinerea stabilitatii functionale a societatilor din domenii strategice ale economiei nationale, societati care, prin activitatea proprie si interferentele cu alte ramuri economice, influenteaza substantial stabilitatea economica, in ansamblul ei; si ii) asigurarea stabilitatii si predictibilitatii bugetului de stat.”

Initiatorii legii considera ca limitarea dreptului de proprietate al creditorilor prin viitorul act normativ nu va crea probleme din perspectiva jurisprudentei Curtii Constitutionale si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, intrucât “afecteaza intr-o masura rezonabila, proportionala cu obiectivele legitime, de interes public national, respectiv limitarea pe o perioada scurta a masei sesizabile a bunurilor statului. Aceasta masura este dublata de o masura de restrangere, in realizarea acelorasi obiective legitime, a drepturilor statului insusi – pe aceeasi perioada statul nu poate garanta cu actiunile sale la societati comerciale.”

Numarul societatilor la care statul detine participatii majoritare sau integrale era de 937, in 2010, iar ponderea veniturilor acestora in PIB de 16%. Statul detine si doua socitati bancare: CEC Bank, cu un capital social de 1.047.000.000 de lei si EximBank, cu peste 800.000.000 lei capital social. Dupa volumul creditelor acordate, CEC detine o cota de piata de 6,37 %, iar EximBank de 1,18 %.

Potrivit expunerii de motive, societatile la care statul detine actiuni ce nu vor mai putea fi urmarite de creditiori in urmatorii cinci ani opereaza in domenii strategice ale economiei (energetic, transporturi aeriene, feroviare, navale, in domeniul bancar), interferând si influentând semnificativ si functionarea operatorilor din alte ramuri economice. “Lichiditatea, solvabilitatea si functionabilitatea acestor societati impacteaza asupra stabilitatii ansamblului economiei.

Prin obiectul de activitate (servicii de larg interes larg pentru cetateni), aceste societati prezinta o importanta particulara si din perspectiva sociala”, sustin initiatorii legii. Potrivit acestora, un impact negativ ar avea urmarirea actiunilor statului de catre creditori si din perspectiva neincasarii unor venituri din dividende la bugetul de stat. Ponderea veniturilor din dividende in PIB in anul 2010 a fost de 0,34 %.

Din perspectiva juridica, actiunile statului la societati comerciale sunt bunuri mobile. Acestea pot fi instrainate, dar, intrucât operatiunea are ca efect diminuarea participatiei statului, ea poate fi realizata, potrivit legii, prin metodele specifice privatizarii. Actiunile sunt incluse in gajul general al creditorilor, putând, asadar, sa faca obiectul urmaririi silite, in conditiile Codului de procedura civila. De asemenea, creditorii pot fi solicita instantei judecatoresti, in conditiile dreptului comun, aplicarea unor masuri asiguratorii asupra actiunilor (sechestrul asigurator).

Sursa: Capital

Incepand din 2012, va trebui sa returnam finantatorilor de la Washington 13,4 miliarde de euro. Daca nu va avea fonduri, Guvernul va fi nevoit sa creasca taxele, iar leul se va deprecia. A venit si anul de gratie 2012, in care vom incepe sa rambursam banii luati prin controversatul imprumut de la Fondul Monetar International (FMI), in valoare totala de aproximativ 13,4 miliarde de euro. Dincolo de discutiile privind (in)eficienta cu care au fost folositi acesti bani, adevarata problema pe care o vom avea de rezolvat in urmatorii patru ani este de unde vom face rost de fonduri pentru a ne plati ratele, dobanzile si comisioanele aferente acestui imprumut. Problema nu pare a fi, deocamdata, insurmontabila, avand in vedere ca partea cea mai mare a rambursarii (peste 9 miliarde de euro) ii revine Bancii Nationale, care – dupa cum stim cu totii – are destui bani in rezervele sale (oare asa sa fie -n.bp).

La nivelul Guvernului, insa, calculele vor fi ceva mai complicate: Executivul a fost nevoit sa taie din salariile bugetarilor si sa mareasca Taxa pe Valoarea Adaugata intr-o perioada in care banii FMI erau prezenti in Romania – cum se va descurca in viitorul apropiat, cand aceiasi bani ar trebui dati inapoi?

Intrebati de „Adevarul”, analistii economici arata ca, in cazul in care Guvernul nu va avea la dispozitie bani pentru a-si plati partea catre FMI, ar putea fi nevoit sa mareasca in continuare taxele ori sa aplice noi reduceri de cheltuieli, inclusiv cu salariile. Sau sa se imprumute din banci pentru a trece, punctual, fiecare „hop” in parte, dar acest imprumut ar insemna o noua rostogolire a datoriilor care, pana la urma, tot pe spezele populatiei vor fi rambursate. O alta sursa de bani ar putea proveni din deprecierea leului (adica, in oglinda, scumpirea euro, cu intregul cortegiu de consecinte asupra popu¬latiei care are de platit rate in valuta) sau chiar din revenirea pe crestere a inflatiei.

Nivelul de trai va scadea „inevitabil”

„Guvernul are, intr-adevar, o parte mica de rambursat, astfel ca am putea spera sa inghete, nu sa scada salariile si pensiile. Dar cu veniturile inghetate si cu o rata a inflatiei, sa zicem, de 5% pe an, oamenii vor avea de infruntat o scadere cu 40% a puterii de cumparare. Este vorba de efectul numit «proratio temporis», care se va evidentia in acesti patru-cinci ani de rambursare”, ne-a declarat analistul economic Ilie Serbanescu.

El a mai aratat ca economia nu mai poate creste, pentru ca PIB-ul e influentat in proportie de 65% de consum, iar consumul se va plafona, pe fondul crizei de bani. „Oricat de mult ar creste celelalte componente, agricultura, industria, exporturile – care impreuna inseamna doar 35% din PIB, acestea nu vor putea trage in sus restul de 65%. Iar cand economia nu mai creste sau are doar avansuri timide, nivelul de trai scade inevitabil”, conchide analistul.

Atentie la cursul valutar

Asadar, in acest an, Guvernul -prin Ministerul Finantelor – si Banca Nationala incep sa plateasca primele rate din banii de la Fondul Monetar International, urmand ca, din 2015, sa incepem sa rambursam sumele primite de la Comisia Europeana, iar in 2022 sa achitam si creditul de la Banca Mondiala. Concret, Romania a primit de la FMI aproximativ 12 miliarde de euro. Acordul era semnat pentru 13 miliarde de euro, dar Bucurestiul a decis sa nu mai traga si ultima transa, in valoare de un miliard de euro, asa ca datoria noastra este, catre FMI (cu tot cu dobanzi si comisioane), de 13,38 miliarde de euro.

In cadrul acordului incheiat la inceputul anului 2009, Comisia Europeana ne-a acordat cinci miliarde de euro, bani care au fost utilizati in totalitate pentru acoperirea deficitului bugetar, iar prin credite ale Bancii Mondiale, am atras 600 de milioane de euro. Atentie, insa, ca aceste sume se calculeaza, de fapt, in Drepturi Speciale de Tragere (DST), o „moneda” care s-a cam scumpit in ultimii ani. Daca in mai 2009 – cand Romania a incheiat acordul cu finantatorii – DST era cotat la 4,6 lei (1,1 euro), acum a ajuns la 5,1 lei (1,2 euro).

13,4 miliarde de euro este suma totala pe care trebuie sa o rambursam la FMI pana in 2015.

Sursa: Adevarul

Fisticul, bogat in proteine si fibre, bun pentru digestie, ideal pentru a-ti tine greutatea sub control si bolile cardiovasculare departe (gratie grasimilor bune continute), mai are un avantaj. O cercetare recenta a aratat ca barbatii care consuma zilnic 100 de grame de fistic sunt mai feriti de disfunctiile erectile si alte probleme de aceeasi natura.

In cadrul cercetarii, relizata in Turcia, 17 barbati casatoriti, suferind de disfunctii erectile, au fost trecuti pe o dieta ce presupunea consumul zilnic a 100 de grame de fistic, la pranz.

Dupa trei saptamani, la finele experimentului, performantele sexuale ale participantilor la studiu crescusera cu 50%, in medie, problemele lor ameliorandu-se considerabil, dupa cum se mentioneaza intr-un raport publicat de Journal of Medicine, citat de Guide to Herbal Remedies.

O explicatie pentru rezultatul surprinzator al acestui studiu ar putea fi un aminoacid numit arginina, care pare sa mentina flexibilitatea arterelor si sa imbunatateasca circulatia sangelui, relaxandu-le totodata, dupa cum a explicat dr. Mustafa Aldemir, implicat in studiu.

In plus, in afara acestor schimbari, participantii la studiu au observat si ca s-au imbunatatit valorile colesterolului. Insa conditia pentru a beneficia de aceste efecte este ca fisticul sa fie crud, in niciun caz procesat, din comert.

mentar

India în calitate de primul stat ce s-a dezis de dolar în tranzacţiile petroliere a declarat că este dispusă să achitepetrolul iranian în aur.

Oficialii indieni mai declară că este foarte probabil şi chinezii să urmeze acestui exemplu.

India şi China achiziţionează zilnic din Iran aproximativ 1 milion barili de petrol, cea ce constituie aproximativ 40% din petrolul iranian exportat.India şi China sunt ambele importatore de petrol şi totodată dispun de rezerve de aur semnificative.

Deli şi Pekinul achitând petrolul iranian cu aur oferă posibilitate Teheranului să ocolească sancţiunile impuse de UE, adoptate în data de 23 ianuarie, ce presupun şi îngheţarea rezervelor financiare ce aparţin Băncii Centrale Iraniene.

Până la adoptarea sancţiunilor UE achiziţiona aproximativ 20% din petrolul iranian exportat.

Specialiştii declară că folosirea aurului în afacerile cu petrol va creşte şi mai mult preţul acestui metal şi evident va duce la devalorizarea dolarului.

sursa: antimedia.info