Justiție la mustață

Arestatul introdus în celulă clipi buimac, privind fețele celorlalți locatari ai camerei, care se ițiseră din paturi, curioși să vadă cine a mai fost adus.

Cu geanta strânsă la piept, se îndreptă șovăielnic către singurul pat rămas liber, în care se cățără cu greutate. Fuseseră două zile halucinante, ca un vis, parcă încă nu îi venea să creadă ce i se întâmplase.

Ziua de ieri începuse în mod obișnuit, se trezise, se spălase, își băuse cafeaua, iar apoi pornise spre Curtea de Apel, locul lui de muncă din ultimii 15 ani. Nu intrase bine în birou că se și trezise peste el cum mascații care îl umflaseră cu pene cu tot și îl conduseseră la sediul DNA. Acuzele erau cele la care se aștepta, de frica cărora tremurase în toți acești ani: corupție, luare de mită. Era un om terminat, nu își făcea iluzii, mai ales după ce văzuse oceanul de ziariști, de flashuri de la blițurile aparatelor de fotografiat și reflectoarele camerelor de luat vederi. Așa că abordase o mină de om relaxat, care își clamează senin, nevinovăția. Oricum nu mai avea ce pierde. Pornise pe toboganul justiției și nimic nu îi mai putea opri cursa. Fusese reținut pentru 24 de ore, apoi i se dăduse mandatul de arestare pe 30 de zile. Deși cunoștea pe dinafară procedurile și etapele, nu le cunoscuse niciodată pe dinăuntru, din ipostaza de arestat.

Acum trebuia să își păstreze aerul de bonomie față de colegii de cameră, care deja știau de la televizor cine este și ce hram poartă. S-au purtat frumos cu el, l-au întrebat dacă are nevoie de ceva. Le-a răspuns cu un aer absent că e bine, apoi s-a lungit în pat. Îmbrăcat. Lumea se năruia în jurul lui, tot ce construise de-o viață se năruise în câteva secunde. Avea senzația că se scufundă precum o corabie, cu acea senzație de balans pe care marea o oferă leșurilor înnecate. Respiră cu greu, amețit. Oare cât de multe aflaseră ? Al dracului Cod Penal, tocmai acum își găsise să se schimbe. Adormi cu greu, făcând și refăcând în minte calcule pe infracțiuni, cu sporul obligatoriu și rezultate care mai de care mai rele.

Se trezi dis de dimineață la apelul paznicilor. Pentru câteva clipe fu dezorientat, neânțelegând unde se află, apoi memoria zilelor precedente îi reveni și șocul urmă amintirii, ca un pumn în stomac. Era arestat, cariera lui de judecător se terminase în mod rușinos, chiar înainte de pensionare.

După apel, se lungi la loc în pat, apoi când ceilalți puseră masa, coborî și el. Fu invitat să mănânce și acceptă, chiar dacă nu îi era foame. Trebuia să socializeze, să se adapteze, să supraviețuiască. O să treacă și asta, își spuse.

Spre prânz, un coleg de celulă veni sfios la patul lui și îl întrebă dacă poate să îi ceară o opinie juridică pe un dosar. Bucuros să își demonstreze solicitudinea, coborî pe patul de jos și citi actele respectivului. Un rechizitoriu și o sentință de tribunal. Remarcă cum colegul îl urmărea cu ochii înfrigurați, încordat să îi afle părerea. Termină de citit, apoi își drese vocea și declamă ritos:

– așa cum arată lucrurile din actele astea, acesta era dosar de achitare !

Respectivul deținut zâmbii răutăcios, și o luminiță de nebunie i se aprinse în ochi. Deodată sări peste el își începu să îl lovească cu pumnii și picioarele, urlând:

– fire-ai al dracului să fii de jigodie ! Acu e de achitare, ai ?! Da când mi-ai dat 10 ani în apel nu era de achitare !?

Ghemuit pe jos, îndură loviturile, icnind, până când colegii de celulă săriră să îl imobilizeze pe bătăuș. Când gardienii îl scoaseră din cameră și îl mutară la protejați, plin de vânătăi, avu brusc revelația că trecutul l-a ajuns din urmă, iar astăzi întâlnise doar un mic capitol din el.

Războiul care va veni

Pentru majoritatea oamenilor din țările civilizate europene, printre care și România, ipoteza războiului aici și acum, la noi în țară, în orașul nostru, pe strada noastră, este de neconceput. Războiul e o chestie pe care o percepem că li se întâmplă mereu doar altora: fie în filme, fie în buletinele de știri, la televizor, din alte locuri ale planetei. Fiind un fenomen la fel de absurd ca și bolile fatale gen leucemie, cancer, sida, el este de neconceput: nu ni se poate întâmpla nouă. Că doar noi nu am supărat pe nimeni, noi suntem oameni buni, pașnici, nu ca alții care trăiesc războiul pe pielea lor.

Și, la fel cum receptăm nenorocirea sau moartea altora, cu acea jenă și dorință prost mascată de a schimba subiectul, la fel aruncăm la periferia preocupărilor – ca pe un lucru neplăcut și ideea unui conflict militar armat la noi în ogradă.

Oricât ar putea părea de absurd, războiul se încăpățnează să se „întâmple” mai des și mai aproape decât am crede. Dacă stăm să privim din perspectivă istorică, românii de astăzi sunt printre puținii care nu au prins cel puțin un război în decursul vieții lor. Și nu știm cât va mai dura această acalmie…

Sunt și unii optimiști care cred că umanitatea a „evoluat” iar epoca războaielor a trecut odată cu intrarea în era vărsătorului, caracterizată de conștiință globală unificată, pace și fraternitate planetară. Statisticile arată însă că războaiele moderne, chiar zonale, sunt mult mai distructive și mai periculoase la adresa civililor din zonele de conflict decât războaiele „clasice”.

Alți optimiști, precum Lucian Boia – în lucrarea Mitul democrației, consideră că războaiele „totale” de tip „național”, cu armate ce incorporează toată suflarea, sunt de domeniul trecutului. Citez de la pag 77 a cărții lui Boia: „La începutul mileniului III, suntem pe cale să revenim la o concepție similară (celei din Evul Mediu, când războaiele erau purtate de profesioniștii din nobilime n.n.): spre o armată de meserie. În curând, chemarea contingentului sub arme va fi o amintire a trecutului. Îi rămân astfel armatei naționale două secole de istorie, de la războaiele Revoluției franceze, primele războaie „populare”, la Războiul din Golf, primul război de tehnicieni: epoca în care națiunile s-au înfruntat nu prin reprezentanți, ci prin întreaga lor masă.

Din păcate nu pot împărtăși optimismul autorului mai sus citat. Când te învecinezi cu o forță militară de amploarea Rusiei, orice armată profesionistă sau alianță militară euro-americană devine insuficientă.

Celor care speră atacului armatelor rusești li se vor opune batalionul Scorpionilor Roșii din Afghanistan împreună cu batalionul american de la Deveselu, este doar un naiv. E ca și cum ai încerca să oprești o invazie de lăcuste cu o divizie de 10 muște. Oricât ar fi de bine antrenate muștele, tot vor fi copleșite numeric de asaltul milioanelor de lăcuste.

Evident, suntem în epoca războaielor televizate, care sunt obligate de presiunea opiniei publice de pe întreaga planetă să păstreze aparențe „morale”. Americanii au atăcat Irakul nu pentru petrol, ci pentru a aboli „tirania” reprezentată de regimul Sadam. În Siria, s-a pus aceeași placă a „apărării democrației”. Rusia a însângerat Caucazul și Georgia sub pretextul nobil al „protejării minorității ruse” – și exemplele pot continua, ajungând până la cele din categoria hilare: să ne amintim – când tancurile rusești au intrat în Ucraina, ocupând Crimeea, după faza inițială de negare din partea politicienilor ruși, aceștia au declarat, senini, că tancurile acelea au trecut granița „din greșeală” în cursul unor aplicații militare din apropierea granițelor – și dacă tot erau acolo, au uitat să mai plece, ba au și început lupta cu soldații ucrainieni.

Nu pot decât să îmi imaginez o lista de posibile pretexte ale invadării Moldovei și României de către ruși:

– mergeau spre litoralul bulgăresc în concediu, și s-au gândit să o ia prin România, cu tancurile

– veneau să asiste la o reprezentație a trupei de balet rusesc Balșoi din Moscova, care urma să evolueze pe scena Operei Naționale din București – și s-au gândit să nu se bazeze pe trenurile din România – proverbiale pentru întârzierile lor – motiv pentru care au preferat să vină pe tancuri;

– veneau să asiste la deschiderea oficială și punerea în funcțiune a bazei de rachete de la Deveselu – dar au uitat invitația acasă. Și da, au venit cu tancurile ca să poată trage niște salve de salut în cinstea sărbătoririi acestui eveniment.

Problema este: ce ne facem noi, oamenii obișnuiți, cu joburi, case, familii și vieți prin zona în care vor să se joace ăștia de-a războiul. Ne băgăm sau stăm deoparte ?

Vrând, nevrând, povestea asta ne va lua pe sus, indiferent de păreri sau opinii. Războaiele se întâmplă brusc, nu le votează lumea, poporul. Deciziile în acest sens le iau alții, de multe ori nici măcar liderii națiunilor unde se află teatrul de război. Și pentru că elementul surpriză a contat de la prima bâtă în cap dată în paleolitic (încă nu apăruse atunci termenul de „perversa ca pe Tg. Ocna) până la blitz krieg-urile germane, și astăzi există „lovituri fulgerătoare”. Deci nu e exclus să ne culcăm dimineața cu planuri de om comun, iar dimineața să ne trezim cu camionul de încorporare la scara blocului, și cu uniformele de soldați pregătite din timp în cazarme – întru apărarea Patriei.

Din cele povestite de amici ziariști care au fost în zone de război, viața oamenilor din țara respectivă se schimbă – în rău – peste noapte. Dispar (mai mult sau mai puțin) beneficiile civilizației: apa, curentul electric, transportul în comun, alimentele din magazine, medicamentele, internetul și telefonia mobilă – exact lucrurile fără de care nu putem concepe un trai decent. Orașele devin catacombe din care toată lumea încearcă să fugă, să se refugieze la adăpost, departe de lupte.

Întro asemenea situație, instinctul de supreviețuire iese de sub pojghița de educație ce definește omul modern, iar mulțimile se manifestă haotic, oamenii se transformă în animale mânate de o singură dorință: să supraviețuiască. Fiecare pentru el, sau pentru familia lui. În astfel de momente, viteza de reacție, pregătirea, planul, opțiunile alternative pot face diferența.

Punând răul înainte, e bine să îți faci un plan – căci orice plan e mai bun decât nimic – în caz de război. Sunt favorizați cei din mediul rural, sau cei ce locuiesc la marginea orașelor. Cei cu casă la curte, care au un generator electric, o fântână proprie, un stoc de cereale, niște animale în ogradă. Sunt bune și ascunzătorile, în caz de necesitate.

Bărbații au de optat: să fugă sau să lupte. Dacă vor să rămână să lupte, e bine să își asume toate consecințele acestei alegeri, inclusiv moartea sau mutilarea, imposibilitatea de a-și mai ajuta familia. Dacă aleg să fugă, își asumă fuga, lipsurile, permanenta hăituire, pedeapsa pentru fuga de încorporare – care îi poate trimite (dacă sunt prinși) în fața Curții Marțiale.

Cred că merită să medităm un pic asupra acestor posibilități și opțiuni, indiferent cât de fanteziste sau de improbabile le-am considera. Nu se știe niciodată…

Cum mi-am luat fără să știu nevastă din clanul lui Jackie Chan

Cine s-ar fi gândit că nevastă-mea, care se mândrea cu adâncile ei rădăcini bucovinene dinspre ambii părinți, ar fi de fapt de sorginte tătăroaică, din neamul Chan ?

Ei bine, iată că adevărul a ieșit în final la iveală, în urma lecturilor aprofundate ale unei studioase colege, care mi-a și dezvăluit uluitorul, misteriosul și fatalul secret al numelui de familie al soției, Hîncean.

Cică pe vremea lui Ștefan cel Mare, voievodul a împroprietărit cu pământ prin Bucovina pe niște tătari care îl serveau pe el, și de ale căror servicii a fost foarte mulțumit. Aceștia au întemeiat satul Bosancea, după numele liderului lor, Bosancea. Bosâncean vine de la Bo San Cean, adi­că Bo, fiul lui Cean. Din această rădăcină Chan (se citește Cean), de altfel foarte comună și în China după invazia mongolă, se trage și neamul Hîncean, din Ciprian Porumbescu (Stupca), jud. Suceava.

Așadar, undeva, departe, în negura trecutului genealogiei sale, nevastă-mea și Jackie Chan au avut un strămoș comun, aprig, luptător, răzbătător, care le-a transmit gena asta, a Chan-ilor.

Așa că, pe această cale, transmit un avertisment serios tuturor dușmanilor mei: PĂZEA, că sunt însurat (înarmat și periculos) cu o HînChan, și nu mi-e teamă să o folosesc :)

Înmormântare Cristina Tănase

Dragi prieteni ai Cristinei Tanase,

 

Asa cum probabil ati aflat , Cristina Tanase a parasit aceasta lume , iar cei care dorim sa-i fim alaturi pe ultimul drum , avem aceasta sansa maine, 15 aprilie.

Daca doriti sa participati, inmormantarea va avea loc maine, in localitatea Munteni, jud.Buzau.

 

Pentru detalii legate de ora si poate modalitati de a a junge acolo, va rugam sunati la tel : 0765.412.772 sau chiar pe numarul Cristinei unde va raspunde sora ei , Ana 0726.80.74.71

 

Dumnezeu s-o odihneasca in pace !

 UPDATE: înmormântarea va fi pe data de 16 aprilie.

Cine și ce ne poate strica feng-shui-ul

Înainte de revoluție, prinsesem și eu Shogun-ul lui James Clavell (în librării se vindea doar la pachet cu alte trei maculaturi românești fără valoare) și deschisesem ochii, uimit, către o altfel de lume: Japonia medievală. Lumea descrisă de James Clavell se asemăna întrucâtva cu ceea ce trăiam noi pe atunci. Un univers ordonat, autoritar, cu reguli stricte. Ca și în vremea șhogunatului japonez, și în România existau zâmbete politicoase, sub care oamenii își ascundeau, în stil oriental, adevăratele gânduri și convingeri. Și mai exista o chestie comună: este descris la un moment dat un concept important în societatea japoneză: acela de wa – armonie. Vecinii, chiar membrii familiei se străduiau să nu tulbure wa-ul celorlalți. Conceptul de armonie era mult mai subtil, mai spiritual decât echivalentul său est-europenao-românesc cunoscut în legislație sub sintagma “tulburarea ordinii și liniștii publice”. La nivel concret, cele două idei erau sinonime: era considerată tulburare orice abatere de la normele bunului simț general acceptate: gălăgia, scandalul, deranjarea celorlalți în spațiul public, comportamentul indecent. Doar că în societatea japoneză, conceptul de armonie, provenit probabil din amestecul de shinto-ism nipon combinat cu dao-ismul chinez, privea omul, societatea umană precum un exponent important al naturii, al amestecului de forțe invizibile yin și yang. Omul se afla la întrepătrunderea celor două forțe antagonice, se afla între Cer și Pământ, pe linia subțire ce le desparte, și tocmai de aceea avea puterea de a tulbura acest fragil echilibru prin comportamentul său. Ca și în socialismul ateu, omul nu avea mari așteptări de la Natură. El dorea doar să plouă la timp, suficient, să nu fie nici inundație dar nici secetă, pentru ca el să aibă ce mânca și astfel să își continue netulburat existența. Principalele ritualuri vizau fertilitatea, roade bogate, ploi liniștite, zile bune, fără nenorociri și cataclisme.

 

 

Ei bine, de fiecare dată când armonia între oameni se tulbura prin comportamente dizarmonioase, ce contrastau cu echilibrul Universului, această dizarmonie se reflecta în legitățile Naturii, iar Natura pedepsea Omul. Cam același concept îl au țăranii noștri bine-credincioși, când ies cu icoanele în câmp, la vreme de secetă, rugându-se pentru ploaie. Seceta pedepsește oamenii pentru încălcarea legilor divine, pentru tulburarea armoniei Universului, iar păcatele iertate se spală prin ploaia dătătoare de viață.

În ciuda previziunilor pesimiste ale unora, umanitatea în ansamblul ei care contează – mă refer la zonele considerate în mod tradițional civilizate – a cunoscut o evoluție vizibilă la nivelul conștiinței colective. Oamenii moderni – în ansamblul lor – sunt mult mai toleranți cu semenii lor decât cei din vechime. Sau poate că marile imperii au avut ca element comun  – care le-a menținut coeziunea, toleranța oamenilor unii față de alții, cele mai bune exemple sunt Imperiul Roman și cel chinez.

Astăzi, toleranța are și un revers mai puțin plăcut. Căci dacă romanii, în înțelepciunea lor de antici, afirmau că “libertatea fiecăruia se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt”, în societatea modernă, indivizii singulari, grupurile sau minoritățile par lansate într-o cursă dementă, o cacofonie de revendicări și manifestări menite să le impună la nivel colectiv preferințele, cererile, doleanțele. Societatea modernă pare dominată de un egalitarism îndoielnic, prost înțeles, în care toți exclușii prin definiție, anormalii și dubioșii cu comportamente ne-naturale își revendică dreptul de a fi acceptați în sfera firescului, a normalității. Și iar mă apucă nervii că vine luna LGTB cu paradele homosexualilor, și evenimente aberante gen “fără pantaloni în metrou” sau “sărbătoarea internațională a onaniștilor și pedofililor”. Acesta este oare prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a păstra neatins acest principiu – devenit sacru – al toleranței duse la extrem ?

Mă temeam că noua generație, atinsă de morbul toleranței extreme, va deveni haotică, fără repere și valori morale. M-am înșelat. Lumea continuă să meargă înainte, încăpățânată, roata lumii se învârte în jurul aceluiași ax, centrat între conceptele de Bine și Rău. Omul ca ființă socială nu poate fi dezbărat de aceste două repere fundamentale, în raport de care se construiește totul.

Chiar dacă armonia noastră în ansamblu, toleranța de care dăm dovadă a ajuns să fie lezată de felurite minorități vocale, ea rămâne solidă, consolidată de confortul oferit de îmbunătățirea condițiilor de trai, grație evoluției tehnicii. Trecem ușor cu vederea derapajele disperaților după acceptare, schimbăm canalul TV cu un zâmbet la vederea revendicărilor minorității maghiare, ne doare la bască de drepturile homosexualilor, conștienți de enormitatea revendicărilor. Căci n-a auzit nimeni în România de unguri discriminați, după cum n-a auzit nimeni de baruri de poponari devastate de fanatici ai sexului hetero. Am ajuns să îi integrăm, să acceptăm în zgomotul de fond care însoțește tumultul lumii, și aceste voci plângăcioase ce reclamă și revendică atenție și drepturi exagerate – fără să le mai dăm atenție. Este o formă primitivă dar eficientă a individului de a-și păstra feng-shui-ul, liniștea, armonia și echilibrul în universul înconjurător. Asta nu înseamnă că dacă se trece la fapte ce vizează schimbarea efectivă a unor lucruri, indivizii, societatea nu reacționează. Un poponar își va lua în România și acum și peste 20 de ani un șut în cur dacă iese să se fută în cur pe stradă (reacție identică – poate mai puțin virulentă – față de un cuplu hetero care o face în public), la fel și dacă ungurii ar îndrăzni să ne care în Ungaria măcar un camion de pământ transilvănean.

Ce ne poate însă strica nasol de tot feng-shui-ul ar fi un război, dar despre asta, cu altă ocazie.