Hristos – din perspectiva iudaică

Analizând sacrificarea lui Hristos pe cruce – din perspectivă iudaică, ea pare perfect plauzibilă, în acord cu concepțiile religioase evreiești ale vremii sale, ce vizau răscumpărarea păcatului.

Dacă nouă, ca oameni moderni, ne pare ciudat și greu de acceptat că sacrificiul de sine al Lui Hristos-Dumnezeu pentru păcatele omenirii, ale întregii omeniri, trecute, prezente și viitoare, este posibil, pentru evrei lucrurile erau mult mai simple.

Că în orice religie arhaică, zeitatea supremă cerea sacrificii, în temple sau pe înălțimi. Chiar Evangheliile ne povestesc despre cum se sacrificau în Templul din Ierusalim porumbei, dar și alte animale. Sacrificiile de animale și uneori chiar jertfele omenești erau aduse diferiților zei ai antichității. Baal prefera copii, de obicei sacrificați prin sugrumare sau decapitare. Evreii sacrificau capre, iezi sau țapi și ne aducem cu toții aminte de povestea lui Avraam care trebuia să își sacrifice primul născut, iar în ultima clipă, Yehova i-a înlocuit, sub cuțitul de sacrificiu, copilul cu un țap.

Știam toate aceste lucruri, însă, ca oameni moderni, nu înțelegeam care este semnificația acestor sacrificii. Iubeau zeii antichității uciderea de animale !? Aveau nevoie de ele ? Se hrăneau ei oare cu fumul gros al ofrandelor – ce se ridica din focul sacrificial ? Sau aceste sacrificii, aceste ofrande aveau rolul de a-i îmbuna pe zei, de a-i determina să privească cu bunăvoință către oameni și să îi ferească de nenorociri ?!

Merită amintit ritualul anual de expiere/purificare a colectivităților de evrei, practicate și pe vremea lui Iisus. În decursul anului, membri comunității săvârșeau greșeli, abateri de la legea mozaică, cu alte cuvinte, păcătuiau înaintea lui Yahve. Aceste păcate acumulate, riscau să atragă nenorociri și necazuri (pedepse divine) asupra comunității, astfel că trebuia găsită o modalitate de ”resetare” a contoarului păcatelor, de ”spălare” a acestora. Dar cum ? Cum să acorzi o nouă șansă, un nou început, la fiecare început de an, celui care a greșit ? Metoda găsită de evrei a fost cea a ”transferului” păcatelor acumulate, către o altă ființă. Astfel, evreii alegeau un țap, asupra căruia trasferau în mod ritualico-magic toate relele și păcatele acumulate de colectivitate în ultimul an. Rabinul satului avea un anumit text pe care îl recita la urechea țapului, ca o litanie ce viza acest transfer, și care se încheia cu pronunțarea numelui mistic al lui Yehova. Se spune că nici o ființă vie care nu a fost consacrată lui Dumnezeu prin taina preoției, nu poate rămâne în viață la auzul numelui secret al lui Yehova. Așa se face că țapul respectiv, la auzul numelui Atotputernicului Dumnezeu, cădea secerat, lipsit de viață, la picioarele preotului, plecând către Yehova încărcat de păcatele colectivității – care devenea astfel purificată… și liberă să mai păcătuiască încă un an, până la următorul țap sacrificat.

În folclorul nostru, acest ritual si-a păstrat amintirea în memoria colectivă sub denumirea de ”țapul ispășitor”. Dacă la noi, țapul ispășitor a devenit persoana care trage ponoasele pentru greșelile altuia, la evrei chestiunea țapului ispășitor erau una foarte serioasă, care ținea de sănătatea morală a comunității.

Ei bine, creștinismul și-a întemeiat fundamentul pe un astfel de sacrificiu, Hristos drept ”țap ispășitor” al păcatelor și greșelilor Omenirii. De aceea, nu este greu de înțeles de ce în prima fază a răspândirii creștinismului, acesta s-a propagat exclusiv în comunitățile evreiești răspândite prin lume. Căci evreii – contrar concepției greșite actuale, nu au ”roit” din actuala Paestină în urma distrugerii Ierusalimului de către romani, în anul 70 după Hristos. Comunități de evrei se aflau stabilite pretutindeni în lumea greacă și romană, ocupându-se cu negustoria. Doar târziu, Petru convoacă pe apostoli și le povestește visul potrivit căruia Hristos le-a poruncit să dea și ”cățeilor” frimiturile ce cad de la masa ”stăpânilor”, aluzie la atitudinea rasistă, de superioritate, cu care evreii, ca popor ales, tratau pe ceilalți oameni, ne-evrei.

Astăzi, prin spovedanie la preotul duhovnic, creștinii realizează aceeași ”purificare de păcate”, periodică, pe care o realizau evreii prin intermediul ”țapului ispășitor”. Preotul duhovnic joacă rolul intermediarului între credinciosul plin de păcate și Hristosul ”țap ispășitor”. În acest fel, și noi creștinii, similar evreilor, ne înnoim în fața lui Dumnezeu, liberi de greutatea greșelilor noastre.

Din punct de vedere psihologic, acest mecanism al transferului vinovăției este preferabil celui al refulării, însă cu nimic superior din punct de vedere moral. Rămân la concluzia că Hristos trebuie să fie pentru creștini un model divin de urmat – și salvator prin exemplul său de spiritualitate, iar nu un debușeu, o modalitate de amăgire și liniștire a conștiințelor pentru greșelile săvârșite. 

Dumnezeu ?! Unde, cum, când !?

Sunt unii oameni sceptici din fire, care întreabă: cum poți să CREZI în Dumnezeu, în ceva, în Cineva pe care nu L-a văzut nimeni ? Este o întrebare aparent dificilă, la care teologii răspund cu citate din diferite scripturi – care de care mai criptice și mai absconse. La aceeași întrebare, filosofii răspund lansându-se în demonstrații complicate, apelînd la concepte și raționamente ce par fără legătură cu existența celui ce a lansat întrebarea.

Deci, l-a văzut cineva pe Dumnezeu ? Unde este ? Este El o Persoană sau o Întreită personalitate, cum îl descriu creștinii ? Este un zeu antic al evreilor, capriciosul și răzbunătorul Yehova, sau un Dumnezeu al iubirii, al unei iubiri ciudate, căci cine și-ar trimite Fiul să moară pentru niște prăpădite de creaturi de lut – fie ele și cu suflu de viață ? O fi oare Dumnezeu ascuns printre milioanele de zeități hinduse, care mai de care mai adorată de indieni ? Sau Dumnezeul Islamului – Alah, este cel adevărat ? Lucrurile devin și mai complicate când pășim pe tărâmul budhismului, unde Dumnezeu nu este o Persoană, o Individualitate cu Atribute. În budhism, așa cum l-am înțeles eu, cel puțin, până acum, conceptul de Dumnezeu ca Ființă Supremă, Creatorul a toate câte sunt, din care toate au ieșit către existență și în care toate se vor întoarce, la Sfârșitul Timpurilor, în Non-Existență, este Vidul. Lipsit de atribute (căci l-ar limita, definindu-l), dar totuși plin de toate potențialitățile.

Enumerâd toate aceste posibilități, toate aceste opțiuni de a defini Divinitatea, nu doresc să lansez propria mea versiune, nici să aleg vreuna din cele enumerate.

Dacă ar fi să tragem o concluzie din multitudinea de variante ale Divinității – așa cum apare ea în conceptele și credințele pământenilor, ar fi aceea că ceva există. O forță superioară, necunoscută, ce guvernează universul, stabilind legile acestuia, de la cele fizice și până la cele spirituale.

A pretinde însă să percepi cu ochii fizici o astfel de Ființă este o pretenție exagerată, copilărească chiar. Pentru mine, dovada supremă a existenței lui Dumnezeu este însăși… existența mea.

Privind retrospectiv evenimentele din viața mea, înlănțuirea lor aparent aleatorie, modul în care am intrat în contact cu anumiți oameni, trăind anumite situații, evenimente, faptul că sunt aici și acum – în toată această înlănțuire regăsesc o Mână a Destinului, o ghidare pe care o atribui Divinității, oricum s-ar numi ea. Privind în ansamblu povestea vieții mele, regăsesc în ea o enormă iubire a lui Dumnezeu pentru mine – în modul în care mi-a ordonat lecțiile de viață – chiar și pe cele dureroase.

Dumnezeul meu este unul enigmatic, care își face simțită prezența prin semne. Care îmi trimite mesaje, lecții și învățăminte prin evenimentele și situațiile pe care mi le scoate în cale. El mă maturizează, mă duce pe un drum numai de El știut, mă învață legile Lui fără cărți sau profesori, direct prin experiențele pe care mi le oferă. Ce pot spune despre El ? Că este cu mult peste puterea noastră limitată de a-L defini. Și că are toată Eternitatea la dispoziție să  ne ducă unde vrea El. Pe fiecare dintre noi. Căci cel cu adevărat mare, este mare și în micile amănunte, așa cum suntem noi, pe scena Existenței.

Câteva gânduri despre Soarele Greciei

Mă hotărâsem să nu fac exces de scris în această vacanță, însă unele impresii sunt atât de volatile, încât trebuie surprinse pe loc, spontan, în prospețimea lor de moment. Cumva, mă simt ca un pictor ce surpinde, preț de o clipă – o imagine mirifică ce se cere imortalizată. Și atunci se aruncă nebunește pe șevalet sau coala de hârtie și transpune, cu mâini tremurânde, ideația unui vis, mirajul feeric al fetei Moragana – numai de el văzute. Vizual, am sensibilitatea de a surprinde astfel de momente unice, însă îmi lipsește talentul la desen și pictură. Încercările mele stângace pe tărâmul picturii și desenului sunt tragice parodii cu iz copilăresc, lovite de retard artistic la nivelul clasei a 2-a cel mult. Atunci îmi rămân – pentru a-mi învinge frustrarea, doar scrisul și fotografia. Fotografia este o formă ciuntită de artă. Căci oricât de bine ai stăpâni tehnica aparatului, nu vei putea reda niciodată ceea ce vezi oglindit în sufletul tău, sub pretextul unui peisaj sau alt element vizual. Fotografia este un paleativ, un substitut jalnic al artei adevărate, precum e sexul pe interes față de marea dragoste întâlnită o dată-n viață. Te păcălește și te satisface pe moment, dar nu te bucură cu adevărat niciodată. Copierea mecanică a Naturii, indiferent de efectele pe care le bagi artificial, cu Instagram sau alți editori de imagine, nu vor fi niciodată Artă adevărată. De-aceea facem tone de poze, ce trăiesc doar o zi în amintirea noastră, poze cu care ne jalonăm viața, trecutul, pașii prin vacanțe și evenimente, și la care rareori ne întoarcem, căci sunt ieftine și lipsite de suflet.

Ei bine, frustrarea mă umple, mă gâtuie ca un vulcan pe cale să erupă, când văd atâta frumusețe în jur. Mă simt precum o pasăre lipsită de elementarul dar al zborului, incapabilă de înălțarea în văzduh. Și-atunci îmi rămân doar cuvintele, cu bogăția lor abstractă. Cel mai mulă mă doare însă că nu pot picta, nu pot reda nicicum, Lumina. Dacă în Italia eram fascinat de Luminozitatea obiectelor, de forța și strălucirea pe care soarele o împrumută Lumii acolo și meditam pe marginea renascentismului italian, a coloritului viu, puternic al pictorilor italieni, aici, în Grecia, lumina soarelui are culoarea mierii. Soarele Greciei nu are duritatea de cobalt al Italiei la amiază, ci un soi de blândețe, de calm ce te-ndeamnă la reverie. Sărăcia și ariditatea pământului grecesc sunt compensate de această blândețe a soarelui, ce ține de magia acestor locuri.

Inițial am crezut că acest efect special ține de latitudinea la care se află țara, de unghiul de refracție al luminii. Însă văzând cum chiar grecii, în mitologia lor, au evitat să atribuie o patroană anume picturii, acolo unde toate celelalte arte antice aveau muzele lor, mi-a dat de înțeles că și ei întâlneau aceeași greutate de exprimare vizuală.

Oricum, făcând o corelație între frumusețea și savoarea luminii grecești, cu personalitatea poporului grec raportat la lumina întâlnită în alte țări și personalitatea altor popoare, pot pune că grecii își trag direct din Helios, Zeul Soarelui, caracterul relaxat, comunicativitatea, plăcerea de a trăi clipa și în general, pofta de viață, cântec și dans pe care o întâlnești peste tot în Elada.

Măslinul – seniorul dărniciei

M-au fascinat dintotdeauna copacii. La început, nu înțelegeam cum pot sfida ei gravitația, cum pot hrăni prin lemnul acela dens și dur, atâtea frunze, atâta verdeață, ridicând spre soare atâtea crengi și-atâtea frunze. Puteam să înțeleg, spre exemplu, pătrunjelul sau orice altă tulpină fragilă verde, cu capilarele ei moi, care căra spre frunze dinspre rădăcină prin fenomenul capilarității osmotice, puhoiul de nutrienți și apă, necesari dezvoltării. Însă copacii !? Mister total !

Când eram pe undeva prin Franța, în adolescență, la o tabără de yoga a celor de la Hare Krishna, m-am trezit pentru a medita în zori, de Brahma muhurti, ceasul când mintea este limpede iar natura își ține parcă respirația, contemplând ivirea unei noi zile.

Am ales atunci drept partener solitar al meditației mele un copac aflat pe o colină, departe de ceilalți frați ai săi din liziera pădurii. Sprijinit cu spatele de el, în tăcerea dimineții, îl simțeam ca pe un frate mai mare, o prezență tăcută, înțeleaptă. Atunci am înțeles, intuitiv, câte ceva din frumusețea existenței vegetale. Cu mintea calmă, fără gânduri, precum apa unui lac liniștit, copacul s-a putut oglindi în mine, iar eu l-am perceput într-un moment spontan de comuniune, așa cum își duce el traiul singuratic.

Am fost scos din timpul meu omenesc și capturat, precum o insectă în rășină, în curgerea leneșă a timpului vegetal. Încremenit în capcana de chihlimbar a nemișcării sale, clipele s-au transforat în ore, orele în zile, iar zilele în săptămâni și luni. Aliniat în fine, la ritmul său, simteam copacul cum își trage vârtos, prin rădăcini, energia umedă a vieții, pe care o duce în sus, spre ramuri, prin infinit de încete pulsații ale lemnului, aidoma mișcărilor spiralate ale viermelui sau râmei. La această viteză, lemnul nu mai era dur și imobil, ci se unduia lent, sub ochii mei uimiți. Am rămas de atunci prieten cu copacii căci le-am înțeles intuitiv cântul lor de slavă către înălțimi, extazul întâlnirii cu lumina solară, dărnicia cu care dau mai departe viețuitoarelor mărunte ca noi, ceea ce primesc de la Creator.

Ajuns aici, în Grecia, am fost surprins să văd atâta vegetație pe atât de puțin pământ disponibil. Pretutindeni, livezi de măslini. Cu frunzele lor palide, alburii, măslinii se ridică din stâncă, ancorați solid, cu trunchiurile lor învârtoșate. Am poposit sub un astfel de copac, cu trunchiul gros, semn al senectuții sale. Părea, cu frunzele lui mici, deschise la culoare, un pelerin prăfuit, modest, lipsit de exuberanța și semeția semenilor săi exotici. Pentru cine nu știe, măslinii cresc foarte încet. Există măslini cu trunchiul gros, de câțiva metri în diametru, atestați documentar de peste o mie de ani. Acești campioni ai longevității mediteraneene trec prin mii de anotimpuri, martori tăcuți ai generațiilor de oameni ce ridică pretenții ridicole de stăpâni de o clipă ai existenței acestor seniori ai Greciei.

Am întâlnit deci un astfel de copac venerabil și m-am adâncit în reculegere, la rădăcina lui, dornic să împărtășesc de la el dacă se poate, măcar o fărâmă din înțelepciunea lui, strânsă din veacuri de experiență.

M-a frapat blândețea cu care m-a primit, ocrotitor, sub frunzele sale. Am înțeles pe dată caracterul său nobil, dărnicia sa pentru care este atât de prețuit. Într-o lume aridă, arsă de soare și bătută de vânturi, nu este ușor să supraviețuiești, dară-mi-te să faci posibil miracolul dăruirii. Cu toate acestea, miracolul dărniciei Naturii este posibil și aici datorită înzestrărilor cu care Creatorul a binecuvântat măslinul.

Căci este un paradox, o minune, o taină cum acest copac, din puținul pe care îl primește din stânca aridă în care își are îngropate rădăcinile, reușește să ridice în lumină fructele sale atât de apreciate de noi. De unde și mai ales, din ce produce el atâta bogăție de fructe îmbibate în uleiuri – este o taină la care încă nu am găsit răspuns. Cert este însă că, pentru mine, măslinul este și va rămâne un model de modestie și dărnicie. Căci nu e greu să dăruiești mai departe când ai din belșug, când solul mănos îți oferă toate cele trebuincioase pentru a da mai departe. Greu este atunci când din puținul pe care îl găsești, reușești miracolul multiplicării și bogăției pentru toți cei din jur, care depind de tine. Poate nu întâmplător măslinul este un arbore hristic, căci el înoiește mereu și mereu, miracolul multiplicării darurilor Creatorului, din aparent nimicul și puținul materialității, spre îndestularea tuturor celor ce vin să îi ceară prinosul.

Dacă mă voi întoarce cu ceva din Grecia, înafara bronzului trecător de pe piele, acel ceva va fi amintirea dărniciei excepționale a celui mai modest dintre copaci, măslinul.

1 2 3 4 858