Noah (pe românește NOE). Ce nu e în regulă cu filmul ăsta !?

O distribuție faină, în care Rusell Crowe – eternul gladiator, îmbracă haina de Noe ponosit, nevoit să fugă cu familia și să se ascundă din calea descendenților lui Cain (oamenii răi).
Filmul e mișto din punctul de vedere al distribuției. Matusalem este jucat de lupul cel rău Anthony Hopkins din ”tăcerea mieilor”, iar speranța omenirii, noua Evă a umanității renăscute de după Popop e nimeni alta decât Hermione din Harry Potter – evident că nici nu mă așteptam la mai puțin din partea unei premiante absolvente a Hogward-ului.
Deci, toate premizele unui film mișto, în fața căruia să te strângi cu familia la un popcorn și-o bere (dacă nu ești fan Coca-Cola) într-o seară de week-end. Și totuși…
În poveste apar cu obstinație câteva teme redundante, ne-biblice, strecurate de scenarist în mod insidios, care mă pun pe gânduri. Tot filmul este sub spectrul violenței și distrugerii de tip… industrial. Omenirea aflată abia la a 10-a generație de după Adam, e puhoi de lume care mănâncă ca un cancer, planeta (când or fi avut timp să se înmulțească așa în doar 10 generații !?). Oamenii sapă după chestii lucioase prin pământ, care pământ e tot numai un crater și-o ariditate, cu copaci tăiați și tot tacâmu, de ți-e mai mare mila de biata planetă. De unde și concluzia lui Dumnezeu că Omenirea cea multă și sufocantă trebuie spălată de pe fața pământului, să lase biata natură să își revină. Nu mi-ar fi sărit în ochi treaba asta dacă nu ar tot spune-o cu insistență unii lideri mondiali din diverse domenii: începând de la magnații internetului și până la discreții din Bildenberg, toți ne cântă duios melodia că suntem prea mulți pentru biata planetă, bătrâna navă cosmică ce ne poartă prin veșnicia Universului – tot mai avariată și mai distrusă, precum un măr putred devorat de viermi. Și sunt unii contemporani care insistă că trebuie să dispărem ca specie, să lăsăm planeta să își revină (tema apare cu obstinație și în filmul Armata celor 12 maimuțe dar și tot mai des, în alte producții holywoodiene recente).
Așa că tema păcatului și pervertitii omului din povestea biblică a lui Noe este înlocuită pe șest cu o poveste ecologistă, în care oamenii sunt răi nu pentru că sunt perverși, imorali și hulitori de Divinitate ci pentru că distrug natura, sunt violenți, mănâncă carne și… se cam omoară între ei.
Și pentru că faza asta risca să treacă neobservată, e nevoie ca bietul Noe să joace spre finalul filmului rolul psihopatului gata să își omoare nepoatele (pe Hermione – care fie vorba între noi a ajuns o bunăciune… bine crescută) numai să nu lase ”răul” Umanității să se propage mai departe.
Chestia asta m-a enervat ! Ai dreaq americani, nu mai știu cum să ne convingă să ne sinucidem ca specie. Păi dacă Creatorul voia să ne șteargă definitiv de pe fața planetei, îi mai dădea lui Noe indicații în vis despre cum să se salveze cu Arca ? Nu putea pune animalele pe arcă iar el și cu ai lui să piară odată cu restul lumii !?
Deci nea regizore Bildemberg, NOM, Mason de gradu 33 sau ce-oi mai fii tu, hai sictir ! Sinucide-te tu și cu tot neamu tău, care ne poluează planeta și nu se mulțumesc cu ce le oferă Natura, că eu mă duc să-mi tai porcu tradițional în bătătură. Simbolic vorbind, evident, că sunt vegetarian.

Papa dinamitează Biserica Catolică. Și ce ne pasă nouă ?

papa gayÎn vreme ce în ograda noastră, învăpăiată de campania electorală, se numără stelele de la dosar și leucocitele din buletinul medical, în încercarea disperată de a depista, iarăși, care e răul cel mai mic, dincolo de ulucile temeinic securizate cu EADS se petrec lucruri cu adevărat istorice. Cum ar fi tentativa de Lovitură de Biserică a Papei.

Suveranul Pontif a convocat episcopii din întreaga lume pe 5 octombrie la Roma, într-o Adunare Generală care să dezbată problemele Familiei în societatea contemporană. Temă fierbinte ca un cartof scos din cuptor, de vreme ce Familia este, alături de Biserică, instituția cea mai atacată și amenințată în lumea de azi. Și cine, dacă nu Biserica, este prima chemată să apere Familia, întemeiată cu însăși binecuvântarea Sa?

Iată, însă, că documentul citit luni, 13 octombrie, de Peter Erdö, cardinal de Budapesta, în fața ierarhilor catolici, constituie, probabil, cel mai mare cutremur pentru creștinism de la Marea Schismă din 1054 încoace. În locul unei atitudini ferme, de apărare a Familiei tradiționale, raportul, numit „Relatio post disceptationem” este o blajină mângâiere pe creștetul celor mai mari dușmani ai acesteia.

Textul propune o deschidere fără precedent către persoanele homosexuale, care „au talente și calități de oferit comunității creștine”. Mai mult, documentul manifestă o cvasirecunoaștere a uniunilor homosexuale: „Fără a nega problematicile morale legate de uniunile homosexuale, luăm act că există cazuri în care sprijinul reciproc până la sacrificiu constituie un ajutor prețios în viața partenerilor”. În fine, de parcă nu era de ajuns, Vaticanul acceptă de facto adopțiile de copii de către cuplurile homosexuale: „Biserica acordă o atenție specială copiilor care trăiesc cu cuplurile de același sex, insistând că exigențele și drepturile celor mici trebuie întotdeauna plasate pe primul plan”.

După ce mințile de sub tichiile roșii s-au dezmeticit, s-a dezlănțuit furtuna. Un val de critici s-a abătut asupra documentului. Cei mai vehemenți au fost episcopii din Statele Unite, Africa și Polonia. De față cu Papa, care asculta și tăcea, s-au rostit vorbe grele, atât de departe de tradiționala diplomație catolică: „Biserica a capitulat în fața lobbyurilor și a corectitudinii politice”; „Biserica își va dezamăgi fidelii, care nu vor ca ea să imite lumea”; „Cuvântul «Păcat» nu apare nici măcar o dată în text, în schimb, ni se cere «să pornim de la oameni și de la realitate», uitând că modelul nostru nu este Omul, ci Christos”.

Mai grav, criticile au ieșit dincolo de pereții Sinodului. Într-o conferință de presă, cardinalul de Manilla, Luis Antonio Tagle, a salutat ironic „grupul de eroi” care au realizat acel document și a conchis amar: „Drama continuă”. Monseniorul polonez Stanislaw Gadecki s-a arătat indignat că Biserica se îndepărtează de linia lui Ioan Paul al II-lea și că propovăduiește o „ideologie ÎMPOTRIVA căsătoriei”. Iar cardinalii italian, Filoni, și sud-african, Napier, au făcut dezvăluirea scandaloasă că textul citit de Peter Erdö nici măcar nu a ajuns în grupurile de lucru.

tumblr_mtfyt0rUNL1qze0z6o1_1280În fața valului de critici fără precedent, Sfântul Scaun a dat înapoi: „Este doar un document de lucru!”, a încercat să minimalizeze incidentul Lorenzo Baldisseri, Secretarul General al Episcopilor.

Analiști familiarizați cu jocurile de culise de la Vatican au dezvăluit, însă, că, prin citirea acestui document la mijlocul Sinodului (acesta se încheie duminica aceasta), Papa a urmărit să ia prin surprindere „aripa conservatoare” a episcopilor, punându-i în fața faptului împlinit. Iar documentul final să nu mai poată aduce decât schimbări de nuanță. Papa se aștepta doar la mârâieli, dar s-a trezit cu ditamai revolta pe tichie. De luni, Vaticanul s-a transformat în teatru de război, iar bătălia pentru documentul final va fi sângeroasă. Dar răul a fost produs: Papa însuși, cel care pupă copilașii și mutilații pe bandă rulantă, care își exhibă sărăcia și își pune nas de clovn, în fine, Papa Francisc a pus sub Basilica San Pietro o bombă care ticăie amenințător.

Ce treabă avem noi cu ce se întâmplă la Vatican?, se vor întreba mulți cititori. Nu ne ajunge mizeria din campania noastră electorală, sau panarama cu Liviu Dragnea decorat de Patriarhul Daniel cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni”? Iată ce treabă avem: Europa este o construcție creștină. Iar civilizația occidentală, mirificul Occident la ale cărui binefaceri, ordine și opulență râvnește tot românul, s-a înălțat pe Biserica Catolică. Orice lovitură (dinafară sau dinăuntru) la adresa Bisericii Catolice este o lovitură la adresa civilizației occidentale. În condițiile în care forțele Stângii izbesc frenetic cu berbecii ideologici în pilonii Occidentului, încercând să instituie o nouă ordine mondială, A Doua Venire a lui Marx, Biserica Catolică este ultima redută instituțională a Vestului. Dacă ea se va prăbuși, potopul se va revărsa și asupra noastră. De Adrian Pătrușcă – Evenimentul Zilei via frontpress

gaypope

Se ascute din nou lupta de clasă !

Expresia ”ascuțirea luptei de clasă” este proprie doctrinei comuniste, în care revoluția proletariatului nu poate învinge ”vechea orânduire” decât prin ”lupta de clasă”, adică prin destructurarea și aneantizarea prin diverse metode (asasinat, pușcărie, confiscări ale averii) a ”chiaburilor”, a ”boierilor” – pe scurt a clasei conducătoare a burghezimii, văzută drept principatul vinovat al nedreptăților și inechităților sociale din ”capitalismul sălbatic”.

cagetrial_003_custom-6fb187d52db8856858dccc1c198f4a669c1dcf89-s6-c30

Lupta nu se ducea cu mijloacele legii sau ale instituțiilor democratice. ”Tribunalele poporului” judecau extrem de sumar pe ”bandiții” ce se opuneau noii orânduiri, în aplauzele prostimii ce asista la lupta epică dintre ”împărați și proletari”.
Acea epocă a trecut din fericire, deși ecourile abuzurilor și nedreptăților comise de comuniști răzbat încă în conștiința publică din străfundurile memoriei noastre colective.
Ecourile comunismului s-au propagat până la noi, în zilele noastre, printr-un alt gen de inechități la care a dus regimul comunist. Inechități sociale în care vârfurile proletariatului au devenit noua burghezime, o burghezime mult mai puțin meritorie din punctul de vedere al mijloacelor prin care membrii ei și-au dobândit statutul.

EGYPT-POLITICS-UNREST-TRIAL-ISLAMISTS

Căci dacă în aparenta democrație a țărilor capitaliste, cel muncitor, cel capabil și cu inițiativă avea și are posibilitatea să se ridice pe scara socială, economic, material, în comunism această scară a valorilor a fost răsturnată. Avere făceau numai hoții, securiștii, potentații partidului și turnătorii. Cetățeanul comunist de rând era limitat în opțiuni din rațiuni de egalitate socială.
Ei bine, tocmai acești răsfățați ai puterii comuniste au constituit noua burghezie a ”democrației originale” post-decembriste din România ! Cu averile scoase la vedere (să nu uităm că prima măsură luată de Ion Iliescu în 1990 a fost abrogarea Legii privind ilicitul, care îl obliga pe orice cetățean și își justifice proveniența licită a averii !), vechea nomenclatură comunistă a ieșit la lumină și s-a constituit în noua nobilime democratică.
Voiculescu, Columbeanu, Iliescu, Roman, și mulți alții, au trecut cu lejeritate de la comunism la mult-hulitul capitalism, făcând în continuare ce știau ei mai bine: să fure, să mintă, să devalizeze averea țării, de data asta sub sintagma de ”politicieni” sau ”oameni de afaceri”.
Și le-a mers 20 de ani. 20 de ani în care au controlat Politicul, Justiția, Presa, Economicul și chiar și Biserica.
Însă, au mușcat momeala cu Uniunea Europeană și Integrarea Euro-Atlantică. Au crezut că îi vor putea prosti și pe ăia de afară, că vor putea fura și banii care vin de la proștii de occidentali, căci știa tot românul că americanu sau europeanul sunt ”stupid people”, nu se ridică ei la nivelul intelectual al românului șmecher ! Momeala au fost banii. Dacă România intra în NATO, primea bani pentru a cumpăra tehnica militară învechită a Occidentului, iar acei bani se puteau fura. Așa că ne-au băgat în NATO. Dacă România intra în UE, primeam fabuloasele ”fonduri europene” care iarăși se puteau fura. Și ne-au băgat și în UE.
Însă occidentalii au fost mai tari și mai bine organizați la jocul puterii decât clica decidenților din România. Odată deschiși către Occident, au început să curgă condițiile. ”Tovarășii” occidentali voiau și lor partea lor. Din privatizări, din investiții, din piața de consum. Le-au dat-o, crezând că asta e tot, fără să bage de seamă că din calul troian al cadourilor occidentalilor se coborâse pe furiș în mijlocul cetății nenorocirea și distrugerea lor.
Căci asistăm la evenimente fără precedent: Adrian Năstase, pușcăriaș cu vechime. Dan Voiculescu la pușcărie. Roșca Stănescu la fel. Dan Șova, Ilie Sârbu, Bittner, Cocoș, Mircea Băsescu, și chiar și ”eternul” guzgan rozaliu Hrebenciuc împreună cu mulți alții – sunt pe făraș, cu bagajele făcute pentru pușcărie.  
La nivelul întregii țări asistăm la o vânătoare de corupți. Nu e zi în care să nu fie arestat, percheziționat sau anchetat un politician, primar, consilier local, prefect sau ”om de afaceri” ! Asistăm la o nouă luptă de clasă, în care clasa Justiției, exponenta unor forțe pe care nici eu nu le înțeleg în totalitate, face Justiție cu J mare, adică așa cum trebuie: oarbă la orice altceva înafară de nedreptate, hoție și șpagă. De unde au apărut deodată acești oameni eroici, care dau buzna peste îmbuibații noii orânduiri, care îi anchetează și judecă nemilos în aceste zile ? Cum au scăpat ei de ochii actualilor potentați, pe care îi trimit astăzi la pușcărie ? Unde, în ce con de umbră a crescut acest braț oțelit al legii ? Cum de nu i-au văzut venind ? Cum de nu au simțit pericolul ?
Mă uimesc și mă amuză chițicăielile de șoboloani prinși la-nghesuială ale marilor corupți, care tot speră cu ochii la Ponta, în vreme ce sunt duși spre pârnaie. PSD-ul are puterea executivă (Guvernul), are puterea legislativă (Parlamentul), vor avea probabil și un nou președinte al României, și tot nu pot opri tăvălugul Justiției ! O justiție ce pare, pentru prima dată în istoria noastră, independentă, sau… mă rog, ale cărei butoane nu mai sunt la îndemâna clanurilor ce conduc prin rotație România. Nu mă îndoiesc de faptul că la butoanele Justiției române se află totuși cineva. Că nu este un mecanism orb, o ghilotină fără stăpân ce taie capete la întâmplare.
Un alt lucru care este de remarcat este cel al abuzului justificat al Justiției. Al veritabilei ”dictaturi a legii”. Condamnarea rapidă, exemplară, cu confiscarea averii a fost și este posibilă doar prin abuz. Căci legea nu este perfectă, iar judecătorii nu au la îndemână întotdeauna mijloacele juridice pentru a înfăptui dreptatea. Iar inculpații sunt disproporționat de puternici. Averea le permite să angajeze stoluri de avocați, ce recurg la nenumărate stratageme pentru a-i face scăpați pe marii infractori. Și atunci se face un abuz justificat, scuzabil de putere, respectându-se doar o aparență de legalitate, pentru ca Justiția să triumfe totuși.
Toate astea sunt menite să creeze panică, terorare și în final să aștearnă o pătură de frică stabilă, densă, peste România. Frica de a nu încălca legea, pentru a nu fi în poziția să suporți rigorile unei Justiții oarbe, imparțiale și nemiloase. Și aici se pune întrebarea filosofică: oare românul va înceta să fure de frica pedepsei ? Sau va încerca să fure mai inteligent, pentru a nu fi prins ? Printre infractori, am întâlnit adeseori opinia că întrebarea pe care și-o pun nu e dacă să fure sau nu, ci dacă rezultatul furăciunii merită sau nu pedeapsa pe care o va primi, pornind de la ideea toxică a unora că merită câțiva ani de pușcărie un morman de bani pentru care altfel ai munci o viață întreagă de muncă cinstită.
Cert este că sub dictatura Justiției, societatea românească se schimbă – și încă foarte rapid. Rămâne de văzut dacă dincolo de pedepsele exemplare, societate se va schimba și la nivelul mentalității colective, dacă impactul Justiției se va resimți și altfel decât ca groază față de DNA.
Visez la ziua în care copii noștri vor uita de spaima de mascați și vor respecta legea doar pentru că o respectă și se respectă.

Originea rusofobiei la români. De ce am ajuns să îi urâm pe ruși?

prezentare rapcea.ro: textul de mai jos a circulat anonim pe mailuri. Eu l-am preluat de pe site-ul dlui. profesor Ion. Coja.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii și-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă față de ruși a fost, după toate probabilitățile, războiul dintre aceștia și turci din 1806-1812, „șase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Și dacă, în saloanele din București și din Iași, doamnele vor învăța valsul, iar bărbații vistul și faraonul (n.r. – jocuri de cărți), la țară mizeria, jaful și hoțiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, inițial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruși. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient și Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrățișaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioșilor, avea să scape popoarele creștine de sclavia în care erau ținute de secole. O mulțime de călugări ruși, sosiți în Principate, în Transilvania și în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiștii cei mai eficace ai acestor mișcări populare și de simpatie față de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova și Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârșitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populația bărbătească se înrolase la ruși.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII
Românii și-au dat însă destul de repede seama că se înșelaseră, iar „eliberatorii” ruși nu erau apărătorii creștinătății, ci doar soldații unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale țarilor se dădeau pe față, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor rusești de ocupație din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povestește același Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau rușii pe teritoriul Moldovei și al Munteniei.
Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea rușilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitați prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp și stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară înghețat. Apoi a dat foc unui sat întreg și i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger și zăpadă, lăsându-i să moară de frig și de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse și trimise în Rusia, pe moșiile sale.
Deși lefegiu în armata țarului, nobilul francez nu împărtășea metodele pe care le foloseau colegii săi ruși: „Am putut judeca grozăviile la care ofițerii noștri se dedau prea adesea în Moldova și, chiar dacă n-aș fi fost martor, aș fi putut judeca și după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un țăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit și nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ți facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic și rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din țările române nu le mai erau favorabili rușilor, pe care-i priveau cu teamă și-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prințul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situație precum a oamenilor aceștia, bănuiți de ruși că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceștia îi cred mai legați de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa țările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de șase ani, tratativele dintre ruși și turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providențială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolțiți, rușii s-au mulțumit cu puțin. Dar dedesubturile păcii de la București, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare și astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă și nu există explicații logice pentru care marele vizir Ahmet-pașa și marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărțite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovații au fost judecați, marele vizir – destituit și exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata țintă a rușilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, și încă am fost foarte mulțumiți că am căpătat această frontieră”.

MAI CORUPȚI DECÂT TURCII
În materie de administrație, rușii s-au dovedit mai hrăpăreți decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient și Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerțului între Vidin și Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-și însușească sume fabuloase și a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducați de aur, ascunși în două butoaie. La București, generalii Engelhart și Isaiev vindeau autorizațiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii și colonelul Melentiev luau bacșișuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea rușilor, în 1812, țările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toți călătorii care sosesc din ținuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de șase ani și că va fi nevoie de multă muncă și de grijă ca să arate iar așa cum erau înainte”.
La 1830, românii se săturaseră de „frații creștini”. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în țară sentimentul antirusesc și, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populației”.
Teama că rușii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor și politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un țăran boierului său: „Conașule, îi văd ducându-se, venind înapoi și întorcându-și spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toți deodată!”.
„RĂZBOIUL” ALIAȚILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878
Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească față de ruși s-a produs după încheierea Războiului de Independență, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite și Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puțin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenția armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut țării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei județe din Basarabia de Sud care aparțineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziției disperate a domnitorului Carol și a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAȚA PLEVNEI, „UITAȚI” LA TRATATIVE
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foștii aliați. Pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliații” ruși: „Guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independența României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor rusești care staționau în Bulgaria”.
RUȘII ASEDIAZĂ BUCUREȘTII
Aceste întâmplări au adus armatele celor două țări pe picior de război. „Vădit nemulțumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la București, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ținea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul «va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeași carte.
România n-a cedat și s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele rusești au primit ordin să ocupe România. Bucureștii au fost asediați. În fața acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală și să se pună în fruntea oștilor românești din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziție avantajoasă, pentru prima și singura dată în istorie”, scrie și istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eșecul democrației române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleași evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRȘITĂ”
Intervenția marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor și Marea Mediterană, a pus capăt acestei situații dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării și Dobrogea.
În planul percepției populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbașa (1856-1935, om politic și ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile și umilințele aduse românilor de către armatele țariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile”.

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu și fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ținta a numeroase atentate organizate de ruși. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mișcările țărănești din 1888 și 1907 au fost inițiate de instigatori ai rușilor, care aveau în plus și agenți de influență în politică și în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolșevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia și Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupația rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violențele de tot felul și impunerea cu forța a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum și ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor față de vecinii din Răsărit.
Fricțiunile între România și Rusia continuă și acum. Imperiul din Est a reacționat agresiv la intrarea țării noastre în NATO și UE, iar relațiile dintre cele două părți sunt caracterizate de specialiști ca fiind „tensionate”.

Începe Marșul pentru Basarabia!

Mii de bucureșteni vor cere duminică unirea cu Basarabia în cadrul unei ample manifestații stradale, care va începe la ora 14:00 de lângă Muzeul Țăranului Român. Lor li se vor alătura și o mie de tineri de peste Prut.

Organizatorii vor cere solidaritate cu basarabenii în actualul context geopolitic și acțiuni mai hotărâte în ceea ce privește proiectul de țară asumat de către toți candidații importanți la alegerile prezidențiale.

Marșul se va desfășura pe traseul Șoseaua Kiseleff – Piața Victoriei – Calea Victoriei – Strada Franceză – Piața Sfântul Anton și se va încheia prin citirea unei proclamații. Participanții, dar și trecătorii, vor fi invitați să fie vopsiți pe față cu tricolorul albastru-galben-roșu, comun pentru cele două state. De asemenea, sute de banderole și steaguri vor flutura, însă organizatorii atenționează că orice însemn politic este interzis.

,,Cel de-al doilea stat cu populație majoritar românească, Republica Moldova, este mult prea fragil pentru a face față singur agresiunii rusești. Ieșim în stradă la București pentru a arăta basarabenilor că ne pasă de ei. Un număr consistent de basarabeni vor Unirea și este de datoria noastră să răspundem fraților de peste Prut.”, a declarat George Simion, reprezentantul Platformei Unioniste Acțiunea 2012, organizatoarea manifestației.

1 2 3 4 870